Publicat pe Lasă un comentariu

Rinita alergică

Rinita alergică este inflamația mucoasei nazale, cauzată de un alergen, cum ar fi: polenul, praful, mucegaiul sau părul de animale.

Rinita alergică provoacă adesea simptome asemănătoare răcelii, cum ar fi: strănuturi, mâncărime şi un nas înfundat sau rinoree. De obicei, aceste simptome încep imediat după ce aţi fost expus la un alergen.

Unii oameni suferă de rinită alergică doar pentru câteva luni, pentru că ei sunt sensibili la alergenii de sezon precum polenul florilor. Alte persoane suferă de rinită alergică tot timpul anului.

Care sunt cauzele rinitei alergice?

Rinita alergicăRinita alergică apare atunci când sistemului imunitar reacţionează la un alergen ca şi cum acesta ar fi dăunător. Sistemul imunitar este apărarea naturală a organismului împotriva infecțiilor și a bolilor.

Dacă sistemul imunitar este sensibil, el va ataca alergenii în același mod în care atacă virusurile și infecțiile.

Alergenii cunoscuţi includ: polenul (acest tip de rinită alergică este cunoscut sub numele de febra fânului), acarienii și anumite animale.

Diagnosticarea rinitei alergice

Rinita alergică este simplu de diagnosticat, iar diagnosticul se bazează pe simptomele dumneavoastră.

Medicul de familie vă poate examina interiorul nasului pentru umflaturi cărnoase cunoscute sub numele de polipi nazali, care pot fi cauzaţi de rinita alergică. Dacă cauza exactă a rinitei alergice este incertă, vi se pot face teste de alergie.

Tratarea rinitei alergice

De obicei, rinita alergică nu este o afecţiune gravă, dar poate provoca iritaţii și vă poate afecta calitatea vieții. Identificarea alergenului și evitarea acestuia este primul pas înspre tratarea afecţiunii, dar acest lucru nu este întotdeauna ușor.

Dacă simptomele sunt uşoare, veţi putea să le trataţi de unul singur:

– luând medicamente care se eliberează fără prescripţie medicală, cum ar fi antihistaminice non-sedative şi decongestionante pentru a ajuta la ameliorarea congestiei și rinoreei.

– dus nazal – clătirea regulată a pasajelor nazale cu soluţii saline, pentru a elimina iritanţii din nas.

Consultaţi-vă medicul de familie dacă simptomele vă afectează calitatea vieții. El vă poate prescrie medicamente mai puternice, cum ar fi un spray nazal care conține corticosteroizi.

Complicaţiile

Infecţia sinusurilor (sinuzita) este o complicaţie frecventă a rinitei. Fluidul care se acumulează în sinusuri se scurge, dar, dacă nu se poate scurge din cauza excesului de mucus sau a polipilor nazali, se poate infecta cu bacterii.

Simptomele rinitei alergice

Rinita alergică provoacă adesea simptome asemănătoare răcelii, cum ar fi strănuturi, mâncărime şi un nas înfundat sau rinoree. Aceste simptome apar, de obicei, la scurt timp după expunerea la un alergen.

Unii oameni au rinită alergică numai câteva luni, pentru că alergenii la care ei sunt sensibili (polenul, spre exemplu) sunt produşi numai în anumite perioade ale anului. Alte persoane au această afecţiune pe tot parcursul anului, pentru că ei sunt sensibili la alergenii non-sezonieri, cum ar fi blana animalelor.

Cele mai multe persoane cu rinită alergică au simptome uşoare, care pot fi tratate cu ușurință și în mod eficient. Cu toate acestea, pentru unii, simptomele pot fi severe și persistente, cauzând probleme de somn şi interferând cu viaţa de zi cu zi.

Cauzele rinitei alergice

Cauzele rinitei alergiceRinita alergică este cauzată de o reacție alergică la un alergen, cum ar fi polenul, praful și anumite animale.

Sistem imunitar suprasensibil

În cazurile de rinită alergică, sistemul imunitar reacționează la un alergen ca şi cum acesta ar fi dăunător. Sistemul imunitar este apărarea naturală a organismului împotriva infecțiilor și a bolilor. Dacă sistemul imunitar este sensibil, el va reacționa la alergeni producând anticorpi care vor lupta cu aceşti alergeni. Anticorpii sunt proteinele speciale din sânge, care sunt produse, de obicei, pentru a lupta împotriva virusurilor şi a infecţiilor.

Reacțiile alergice nu apar prima dată când intraţi în contact cu un alergen. Sistemul imunitar trebuie să-l recunoască și să-l „memoreze” înainte de a produce anticorpi pentru a lupta cu el. Acest proces este cunoscut sub numele de sensibilizare.

După ce aţi dezvoltat sensibilitate la un alergen, ori de câte ori interiorul nasului și al gâtului va intra în contact cu el, acesta va fi detectat de anticorpii numiţi imunoglobuline E (IgE).

Acest lucru determină celulele să elibereze câteva substanțe chimice (inclusiv histamina), care provoacă simptomele rinitei alergice, cum ar fi:

– umflarea membranei mucusului (stratul interiorul nasului) – care blochează căile respiratorii și provoacă congestie;

– producția de mucus în exces – care apare ca rezultat al umflării și provoacă strănuturi și rinoree.

Alergenii comuni

Rinita alergică este declanșată de faptul că inspiraţi particule mici de alergeni. Aeroalergenii care cauzează cel mai des rinită sunt descrişi mai jos.

Acarienii din praf

Acarienii din praf sunt insecte mici care se hrănesc cu piele umană moartă. Ei pot fi găsiţi în saltele, în covoare, în mobilierul tapiţat, în perne şi în paturi.

Rinita nu este cauzată de acarieni în sine, ci de un produs chimic găsit în excremente lor. Acarienii sunt prezenţi pe tot parcursul anului, deși numărul lor tinde să crească în timpul iernii.

Polenul

Particulele mici de polen, produse de copaci şi flori, pot provoca o rinită alergică. Cei mai mulți copaci polenizează la începutul sau la mijlocul primăverii. Florile polenizează la sfârșitul primăverii și la începutul verii.

Animalele

Mulți oameni sunt alergici la animale. Nu blana animalelor este cea care provoacă reacţii alergice, ci pielea moartă, urina și saliva animalelor. Câinii şi pisicile sunt adesea de vină, dar unii oameni sunt alergici şi la cabaline, bovine sau iepuri şi rozătoare.

Alergenii de la locul de muncă

Unii oameni sunt afectaţi de alergenii găsiţi la locul de muncă, cum ar fi: praful de lemn, praful de făină sau latexul.

Grupurile de risc

Nu se ştie exact de ce unii oameni devin hipersensibili la alergeni. Totuşi, unii oameni au mai multe şanse de a dezvolta o alergie, pentru că este ereditară. Dacă acesta este cazul, aveţi atopie. Oamenii care sunt atopici au mai multe şanse de a dezvolta alergii, pentru că ei produc mai mulţi anticorpi IgE decât alte persoane.

Şi factorii de mediu par să joace un rol. Studiile au arătat că unele lucruri pot creşte şansa unui copil de a dezvolta alergii. Acestea includ:

– creşterea într-o casă în care se fumează;

– expunerea la praf;

– expunerea la animale de companie;

– folosirea antibioticelor.

Diagnosticarea rinitei alergice

Medicul de familie ar trebui să poată diagnostica rinita alergică în baza simptomelor și cercetând istoricul medical. Veți fi întrebat dacă recunoaşteţi declanşatorii care par a provoca o reacție și dacă se întâmplă într-un loc sau într-un moment anume.

Medicul vă poate examina interiorul nasului pentru a verifica dacă aveţi polipi nazali. Polipii nazali sunt umflaturi cărnoase care se dezvoltă în mucoasa nasului sau a sinusurilor (mici cavităţi în interiorul nasului). Ele pot fi cauzate de inflamația care apare ca un rezultat al rinitei alergice.

Rinita alergică este confirmată, de obicei, atunci când începe un tratament medical. Dacă ați răspund bine la antihistaminice, este aproape sigur că simptomele sunt cauzate de o alergie.

Dacă cauza exactă a rinitei alergice este incertă, vi se pot face teste de alergie.

Teste de alergie

Cele două teste principale de alergie sunt:

– Testul prick – alergenul este pus pe braț, iar suprafața pielii este înțepată cu un ac. Acest lucru determină alergenul să intre în contact cu sistemul imunitar. Dacă sunteți alergic la substanță, va apărea o pată mică care provoacă mâncărime.

– Analize de sânge – pentru a verifica imunoglobulina E (IgE) din sânge. Sistemul imunitar produce acest anticorp ca reacţie la un alergen suspectat.

Tratarea rinitei alergice

Dacă rinita alergică este ușoară, vă puteţi trata simptomele chiar dumneavoastră:

– cu medicamente care se eliberează fără prescripţie medicală – precum antihistaminicele şi decongestionantele non-sedative, pentru a reduce congestia și nasul înfundat;

– evitând alergenul care declanşează afecţiunea;

– folosind duşuri nazale – clătiţi cu regularitate pasajele nazale cu soluţii saline pentru a menține nasul lipsit de iritanţi.

Ar trebui să mergeţi la medicul dumneavoastră de familie dacă simptomele sunt mai severe sau dacă vă afectează calitatea vieții. Opţiunile de tratament sunt descrise mai jos.

Medicație

Medicaţia nu va vindeca alergia, dar poate fi folosită pentru a trata simptomele comune, cum ar fi rinoreea, senzația de mâncărime în gură și strănuturile.

Dacă simptomele sunt cauzate de alergenii de sezon, cum ar fi polenul, veţi putea încheia tratamentul medicamentos, după ce riscul de expunere a trecut. Mergeţi la medicul dumneavoastră de familie dacă simptomele nu răspund la medicamente după două săptămâni.

Antihistaminice

Antihistaminicele ameliorează simptomele rinitei alergice prin blocarea acţiunii unei substanţe chimice numită histamină, pe care corpul o eliberează atunci când crede că este atacat de un alergen.

Puteţi cumpăra comprimate antihistaminice de la farmacistul dumneavoastră, fără prescripție medicală.

Antihistaminicele pot provoca, uneori, somnolență. Dacă le luați pentru prima dată, vedeţi cum reacționați la ele înainte de a conduce vehicule sau utilaje grele.

Antihistaminicele pot provoca somnolență mai ales dacă consumați băuturi alcoolice în timp ce le luaţi.

Corticosteroizii

Dacă aveți simptome frecvente sau persistente, și aveți un blocaj nazal sau polipi nazali, medicul vă poate recomanda un spray nazal sau picături care conțin corticosteroizi.

Corticosteroizii ajută la reducerea inflamaţiei şi umflaturilor. Ei nu au un efect atât de rapid ca antihistaminicele, dar efectele lor durează mai mult.

Efectele secundare ale inhalării de corticosteroizi sunt rare, dar pot include uscarea mucoasei nazale, iritație și sângerări nazale.

Dacă aveți un episod de simptome deosebit de sever și aveţi nevoie de ajutor rapid, medicul vă poate recomanda un tratament cu comprimate cu corticosteroizi, pe care le veţi lua timp de 5-10 zile.

Decongestionante nazale

Decongestionantele nazale ajută la ameliorarea nasului înfundat și, de obicei, sunt disponibile fără reţetă. Ele pot fi luate sub formă de tablete, capsule, spray-uri nazale sau lichide.

Decongestionantele nazale nu ar trebui să fie folosite pentru a trata rinita alergică pentru mai mult de 5-7 zile. Folosindu-le mai mult timp vă pot înrăutăţi congestia.

Să nu folosiţi decongestionante nazale, dacă luați inhibitori ai monoaminooxidazei (IMAO).

Tratamente suplimentare

Dacă rinita alergică nu răspunde la tratament, medicul dumneavoastră vă poate recomanda un tratament în paralel. El vă poate sugera să:

– creşteţi doza de corticosteroizi;

– folosiţi un tratament pe termen scurt cu spray nazal decongestionant, în combinaţie cu alte medicamente;

– combinaţi tabletele antihistaminice cu sprayurile nazale cu corticosteroizi și, eventual, cu decongestionante;

– folosiţi un spray nazal care conține un medicament numit ipratropium, ceea ce va contribui la reducerea secreției nazale excesive.

Dacă nu răspundeţi la aceste tratamente, veţi fi trimis la un specialist pentru evaluare și tratament.

Desensibilizarea (imunoterapie)

Desensibilizarea, cunoscută şi sub numele de imunoterapie, este un alt tip de tratament, care este folosit pentru unele alergii. Desensibilizarea este adecvată numai pentru persoanele cu anumite tipuri de alergii, cum ar fi febra fânului, și este luată în considerare doar dacă simptomele sunt severe.

Desensibilizarea introduce treptat din ce în ce mai mulţi alergeni în corpul dvs. pentru a-l face mai puţin sensibil la alergeni.

Alergenul este injectat, de obicei, sub pielea braţului. La început vi se vor face injecții în fiecare săptămână; dozele de alergeni crescând treptat.

Pe lângă injecții, imunoterapia poate fi efectuată şi cu tablete cu alergeni, care sunt plasate sub limbă.

Când ajungeţi la o doză care este eficientă în reducerea reacției alergice, va trebui să continuaţi cu injecţiile sau cu tabletele timp de trei ani.

Imunoterapia trebuie să fie efectuată numai sub supravegherea atentă a unui medic special, pentru că există un risc ca aceasta să provoace o reacție alergică gravă.

Complicaţiile rinitei alergice

Polipii nazali şi sinuzita sunt cele două complicații principale ale rinitei alergice.

Polipii nazali

Polipii nazali sunt umflaturi cărnoase care se dezvoltă în mucoasa nasului sau a sinusurilor (mici cavităţi din interiorul nasului). Ei apar atunci când membranele nazale devin inflamate şi umflate și, uneori, sunt cauzate de rinită.

Un polip nazal arată ca o lacrimă când se dezvoltă și ca un strugure pe ciorchine când este pe deplin dezvoltat. Ei pot varia în dimensiune și pot fi galbeni, gri sau roz. Ei se pot dezvolta în grupuri şi, de obicei, afectează ambele nări.

Dacă polipii nazali cresc suficient de mari sau dacă cresc în grupuri, ei pot:

– interfera cu respirația;

– reduce simţul mirosului;

– bloca sinusurile, rezultând în sinuzită.

Polipii mici pot fi micşoraţi cu ajutorul spray-urilor nazale cu corticosteroizi, pentru a nu provoca obstrucţii în nas. Polipii mari pot fi îndepărtaţi chirurgical.

Sinuzita

Sinuzita este o complicaţie frecventă a rinitei. Dacă sinusurile se umplu cu mucus, lichidul se va scurge. Totuşi, dacă lichidul nu se poate scurge – de exemplu, ca urmare a unui blocaj – se poate infecta cu bacterii.

Sinuzita este o problemă comună pentru persoanele cu rinită, deoarece o acumulare în exces de mucus sau polipi nazali poate opri drenarea corespunzătoare a sinusurilor.

Simptomele comune ale sinuzitei includ:

– durere şi sensibilitate în sinusurile infectate – este posibil să aveți o durere pulsatilă în sinusuri și dureri de dinți sau dureri la nivelul maxilarului când mâncaţi;

– un nas înfundat sau rinoree – nasul poate produce un mucus verzui sau gălbui. Dacă nasul devine blocat cu mucus, orice durere și sensibilitate în zona afectată poate fi înrăutăţită;

– temperatură ridicată – peste 38C.

Simptomele sinuzitei pot fi ameliorate cu ajutorul analgezicelor, cum ar fi paracetamol, ibuprofenul sau aspirina. Ele vor ameliora durerea de cap, temperatura ridicată și orice durere sau sensibilitate din jurul zonei infectate.

Copiii sub 16 ani nu ar trebui să ia aspirină. Ibuprofenul nu este recomandat pentru persoanele cu astm, sau pentru cei care au (sau au avut) boli de stomac, cum ar fi ulcerul peptic. Consultaţi-vă medicul de familie dacă nu sunteți sigur că ibuprofenul este potrivit pentru dvs.

Antibioticele pot fi recomandate dacă se dezvoltă o infecţie secundară în sinusuri. Dacă sinuzita rămâne o problemă pe termen lung (sinuzită cronică), aţi putea avea nevoie de o intervenție chirurgicală pentru a îmbunătăți drenarea sinusurilor.

Prevenirea rinitei alergice

Cel mai bun mod de a preveni o reacție alergică este de a evita alergenul care o provoacă. Totuşi, acest lucru nu este întotdeauna ușor. Alergenii precum particulele de praf pot fi greu de văzut și există chiar şi în cea mai curată casă. Uneori poate fi dificil să evitaţi intrarea în contact cu animalele de companie, în special dacă ele aparțin prietenilor sau familiei.

În continuare vă oferim câteva sfaturi pentru a vă ajuta să evitaţi cei mai comuni alergeni.

Acarienii din praful de casă

Acarienii sunt una dintre cele mai mari cauze ale alergiilor. Ei sunt insecte microscopice care trăiesc în praful din casă. Puteţi reduce numărul de acarieni din casă făcând următoarele:

– Optaţi pentru linoleum în loc de covor.

– Cumpăraţi jaluzele care pot fi ușor de curățat.

– Curăţaţi pernele, jucăriile moi, perdelele și mobilierul tapițat în mod regulat – puteţi să le spălaţi sau să le aspiraţi.

– Folosiţi perne sintetice și pilote acrilice în loc de pături de lână sau de perne cu pene.

– Folosiţi un aspirator echipat cu un filtru de înaltă eficiență (HEPA), deoarece poate îndepărta mai mult praf decât aspiratoarele obișnuite.

– Folosiți o cârpă umedă şi curată pentru a șterge suprafețele, deoarece praful poate răspândi alergenii.

Animalele de companie

Nu blana animalului de companie produce o reacție alergică, ci expunerea la pielea moartă, la saliva sau la urina lor.

– ţineţi animalele de companie afară cât mai mult posibil sau lăsaţi-le să stea doar într-o singură cameră, de preferat una fără covor;

– nu lăsaţi animale de companie să stea în dormitoare;

– spălaţi animalele de companie cel puțin o dată la două săptămâni;

– periaţi câinii afară.

Polenul

Cei mai mulți oameni sunt afectaţi în timpul primăverii, deoarece atunci polenizează cei mai mulți copaci și plante. Pentru a evita expunerea la polen:

– purtați ochelari de soare curbaţi, pentru a vă proteja ochii de polen;

– închideţi ușile și ferestrele dimineaţa și seara, pentru că există mai mult polen în aer;

– spălaţi-vă pe păr și schimbaţi-vă hainele după ce veniţi de afară;

– evitați zone ierboase, cum ar fi parcurile și terenurile;

– dacă aveți gazon, rugaţi pe cineva să-l taie pentru dvs.

Publicat pe Lasă un comentariu

Alopecia

caderea paruluiAlopecia este termenul medical folosit pentru căderea părului.

Tipuri de cădere a părului

Există mai multe tipuri de cădere a părului, cu diferite simptome și cauze. Cele mai comune tipuri de cădere a părului sunt descrise mai jos.

Modelul masculin şi feminin de chelie

Modelul masculin de chelie este cel mai frecvent tip de cădere a părului. Căderea părului afectează bărbații şi, uneori, femeile (model feminin de chelie) și poate fi deosebit de dificil, atât pentru bărbați, cât și pentru femei, să îi facă față.

Modelul masculin de chelie urmează un model de retragere a părului, urmat de subţierea părului pe creştet și tâmplă. În timpul modelului feminin de chelie, părul se subţiază, de obicei, doar pe partea de sus a capului.

Modelul masculin şi feminin de chelie este numit şi alopecia androgenică sau androgenetică. Modelul masculin de chelie este o afecţiune ereditară. Nu se ştie dacă acest lucru este valabil şi la modelele feminine de chelie.

Alopecia areată

Alopecia areată se referă la petice de chelie care pot apărea și dispărea. Ea poate apărea la orice vârstă, dar afectează mai ales adolescenţii şi tinerii adulţi. 6 din 10 persoane afectate dezvoltă primul lor petic de chelie înainte de a împlini 20 de ani.

Alopecia areată este considerată a fi cauzată de o problemă cu sistemul imunitar (sistemul natural de apărare al organismului împotriva infecțiilor și bolilor). Se crede şi că genele unor oameni îi fac mai sensibili la alopecia areată, pentru că 1 din 5 persoane cu această afecţiune are un istoric familial al bolii. În multe cazuri, părul creşte la loc după aproximativ un an.

Alopecia cicatricială

Alopecia cicatricială este căderea părului, care poate apărea ca urmare a complicațiilor cauzate de altă afecţiune. În acest tip de alopecie, foliculul de păr (orificiul mic din piele din care creşte firul de păr) este complet distrus. Acest lucru înseamnă că părul dvs. nu va creşte înapoi.

Afecţiunile care pot provoca alopecie cicatricială includ: lichenul plan (o erupție însoțită de mâncărime, care afectează multe zone ale corpului) și lupus discoid (o formă uşoară de lupus, care afectează pielea, cauzând pete solzoase și căderea părului).

Efluviul anagen

Efluviul anagen este căderea părului pe porţiuni mari de scalp, care vă poate afecta scalpul, fața şi corpul. Una dintre cele mai comune cauze ale acestui tip de cădere a părului este chimioterapia.

Se poate reduce căderea părului de la chimioterapie purtând o căciulă specială care ţine scalpul rece. Totuși, răcirea scalpului nu este întotdeauna eficientă, iar căciula nu este disponibilă pe scară largă.

În cele mai multe cazuri, căderea părului cauzată de efluviul anagen este temporară. Părul dvs. ar trebui să înceapă să crească din nou la câteva luni după încetarea chimioterapiei.

Efluviul telogen

Efluviul telogen este un tip comun de alopecie, în care părul este subţiat; în loc să apară petice de chelie. Părul se desprinde de scalp, de obicei, ca o reacție la stres sau medicamente. Acest tip de cădere de păr tinde să se îmbunătăţească, fără tratament, după câteva luni.

Cum se tratează căderea părului?

Există multe tipuri comune de cădere de păr (cum ar fi modelul masculin de chelie), care nu au nevoie de tratament, pentru că ele sunt o parte naturală a îmbătrânirii și nu prezintă un risc pentru sănătatea dumneavoastră.

Cu toate acestea, orice tip de cădere de păr poate provoca nefericire, aşa că ar trebui să mergeţi la medicul dumneavoastră de familie dacă sunteți îngrijorat de acest lucru.

Medicul de familie ar trebui să poată diagnostica tipul de cădere de păr examinându-vă părul. De asemenea, el vă va spune care sunt posibilele tratamente. Este recomandat să mergeţi prima dată la medicul dumneavoastră de familie; înainte de a consulta un dermatolog privat.

În cazul în care, din motive cosmetice, doriți să căutaţi tratament pentru modelul masculin de chelie, pot fi folosite două medicamente numite finasteride și minoxidil. Minoxidil poate fi folosit şi pentru a trata modelul feminin de chelie. Cu toate acestea, aceste tratamente nu sunt eficiente pentru toată lumea și sunt folositoare doar sub tratament continuu. Mai mult decât atât, aceste tratamente pot fi costisitoare.

Alopecia areată este tratată, de obicei, cu injecții cu steroizi, deși uneori este posibil să se folosească o cremă, un gel sau un unguent cu steroizi. Şi un tratament numit imunoterapie poate fi folosit. Acest lucru implică stimularea creşterii părului, cauzând o reacţie alergică intenționată în zonele afectate ale pielii.

Dacă aveți căderi semnificative de păr, de orice tip, puteţi încerca să purtaţi o perucă. Există şi opțiuni chirurgicale pentru căderea părului, inclusiv transplantul de păr şi implanturile cu păr artificial.

Problemele emoţionale

Căderea părului poate fi un aspect dificil de acceptat, pentru că părul de pe cap poate fi o componentă definitorie a identității dumneavoastră. Acesta reflectă modul în care doriți ca alții să vă vadă.

Dacă începe să vă cadă părul, vă puteţi simți ca și cum aţi pierde o parte din identitatea dvs. Acest lucru vă poate afecta încrederea de sine și, uneori, poate duce la depresie.

Vorbiţi cu medicul dumneavoastră dacă credeţi vă este dificil să faceţi faţă căderii părului. El vă poate sugera consiliere, unde puteți discuta despre problemele dvs. cu un terapeut calificat.

Puteți participa şi la grupuri de sprijin, unde puteţi vorbi cu alte persoane care sunt în aceeași situație.

Simptomele căderii părului

Tipurile diferite de cădere a părului au simptome diferite. Uneori, atât capul, cât și corpul, pot fi afectate.

Modelul masculin şi feminin de chelie

Modelul masculin de chelie începe, de obicei, în jurul vârstei de 20 sau 30 de ani, sau mai devreme. Majoritatea bărbaţilor au un anumit grad de cădere a părului la vârsta de 40 de ani.

Modelul masculin de chelie este numit așa pentru că, în general, urmează un model (tipar) stabilit. Prima etapă este, de obicei, o retragere a părului, urmată de subţierea părului pe creştet și tâmplă. Acest lucru poate lăsa un petec de păr în formă de potcoavă. Uneori poate progresa până la chelie totală, deși acest lucru este mai puțin frecvent.

Părul la femei se subţiază treptat odată cu înaintarea în vârstă, dar femeile îşi pierd părul doar din partea de sus a capului. Acest lucru este mult mai vizibil după menopauză (atunci când ciclul menstrual se opreşte, la aproximativ 52 de ani).

Alopecia areată

Alopecia areată determină apariţia unor petice de chelie de mărimea unei monede mari. Ele apar de obicei pe pielea capului, dar pot apărea şi în alte locuri de pe corp.

De obicei, nu există alte simptome, cu toate că în jur de 1 din 10 persoane poate avea şi unghiile afectate.

În cele mai multe cazuri de alopecie areată, părul va creşte la loc în câteva luni. La început, părul poate creşte subţire și alb, dar, în timp, ar trebui să se îngroașe și să-şi recapete culoarea normală. Unele persoane cu alopecie areată continuă să dezvolte o formă mai severă de cădere a părului, cum ar fi:

– alopecia totalis (fără păr pe scalp)

– alopecia universalis (fără păr pe scalp și corp)

Alopecia cicatricială

Deoarece alopecia cicatricială este cauzată de o altă afecţiune, veți avea şi simptomele asociate cu această afecţiune, pe lângă căderea părului. Spre deosebire de alte forme de cădere a părului, pielea unde a căzut părul va fi afectată. De exemplu, dacă lichenul plan a cauzat alopecie cicatricială, pielea poate dezvolta o erupție însoțită de mâncărime şi inflamaţie.

La persoanele cu alopecie cicatricială, foliculii de păr (găurile mici din piele care conțin rădăcinile fiecărui fir de păr) sunt deteriorate și înlocuite cu ţesut cicatricial. Acest lucru înseamnă că părul nou nu poate să crească, aşa că pierderea părului este permanentă.

Efluviu anagen

Efluviul anagen, cauzat cel mai des de chimioterapie, se produce rapid. În cele mai multe cazuri, căderea părului este remarcată în termen de câteva săptămâni de la începerea chimioterapiei.

La persoanele cu efluviu anagen, căderea părului este foarte răspândită, nu este doar în anumite porţiuni. Pe lângă căderea părului de pe scalp, vă poate cădea şi părul de pe faţă sau de pe corp.

Acest tip de cădere a părului este, de obicei, temporar. Părul dvs. ar trebui să nu mai pice și să înceapă să crească din nou la câteva luni după încetarea chimioterapiei.

Efluviu telogen

La persoanele cu efluviu telogen, părul cade în poţiuni mari, nu în petice. Părul dvs. poate fi mai subţire decât înainte, dar sunt şanse foarte mici să vă pice tot părul. Părul de pe corp nu va fi afectat.

În cele mai multe cazuri de efluviu telogen, părul dvs. va înceta să cadă şi va începe să crească la loc după aproximativ 6 luni.

Cauzele căderii părului

cauzele caderii paruluiFiecare tip de cădere a părului are cauze diferite, deși cauzele unor tipuri sunt prost înţelese.

Modelul masculin şi feminin de chelie

Modelul masculin de chelie este ereditar. Nu este clar dacă este valabil şi pentru modelul feminin de chelie. Modelul masculin de chelie este considerat a fi cauzat de suprasensibilitatea foliculilor de păr (găurile din piele, care conțin rădăcinile fiecărui fir de păr). Acest lucru este asociat cu hormonul dihidrotestosteron (DHT), care este produs din testosteron, hormonul masculin.

Dacă există prea mult DHT, foliculii reacționează la el. Părul devine mai subțire și crește pentru o perioadă mai scurtă de timp decât în mod normal. Procesul de chelire este treptat, deoarece foliculii sunt afectaţi la momente diferite.

Cauzele modelului feminin de chelie sunt mai bine înțelese. Femeile care au trecut de menopauză pot avea un risc crescut de chelire, deoarece au mai puțini hormoni feminini.

Alopecia areată

Dezechilibrul sistemului imunitar

Alopecia areată este o afecţiune autoimună. Sistemul imunitar este sistemul natural de apărare al organismului, care ajută la protejarea sa de infecțiile cu bacterii și virusuri.

De obicei, sistemul imunitar atacă cauza unei infecţii, dar la persoanele cu alopecia areată, acesta atacă foliculii de păr. Nu este clar de ce se întâmplă acest lucru. Din fericire, foliculii de păr nu sunt deterioraţi permanent, iar, în multe cazuri, părul creşte la loc în câteva luni.

Alopecia areată este mai frecventă în rândul persoanelor cu alte boli autoimune, cum ar fi:

– boli tiroidiene – afecţiuni care afectează glanda tiroidă, cum ar fi o tiroidă hiperactivă (hipertiroidie);

– diabetul zaharat – o afecţiune cauzată de prea multă glucoză (zahăr) în sânge;

– vitiligo – o afecţiune care produce pete albe pe piele.

Alopecia areată este mult mai frecventă şi în rândul persoanelor cu sindromul Down, o boală genetică care determină dificultăți de învățare și afectează dezvoltarea fizică. Mai mult de 1 din 20 de persoane cu sindrom Down are și alopecia areată.

Factorii genetici

Unii oameni ar putea fi mult mai vulnerabili la alopecia areată din cauza genelor. Există anumite gene (unități de material genetic) care vă pot mări şansele de a dezvolta această afecţiune.

Aproximativ 1 din 5 persoane cu alopecie areată are un istoric familial al bolii, sugerând că tendința de a dezvolta afecţiunea poate fi moştenită. Puteţi avea un risc crescut de alopecie areată şi dacă un membru al familiei dumneavoastră are una dintre afecţiunile autoimune menționate mai sus.

Alopecia cicatricială

Alopecia cicatricială este cauzată de deteriorarea permanentă a foliculilor de păr. În multe cazuri, nu este clar de ce se întâmplă acest lucru, deși uneori este rezultatul altei afecţiuni.

Afecţiuni care pot provoca alopecia cicatricială includ:

– sclerodermia – o boală care afectează ţesuturile conjunctive ale corpului, determină întărirea pielii, și provoacă o senzație de mâncărime;

– lichenul plan – o erupţie neinfecţioasă însoţită de mâncărime, care poate afecta multe zone ale corpului;

– lupus discoid – o formă uşoară de lupus, care afectează pielea, cauzând pete solzoase și căderea părului;

– foliculita decalvans – o formă rară de alopecie, care afectează mai frecvent bărbaţii, provoacă chelie și cicatrici în zonele afectate;

– alopecia frontală fibroasă – un tip de alopecie care afectează femeile aflate la post-menopauză; ea afectează foliculii de păr, determinând căderea părului şi împiedicarea creşterii la loc a părului.

Efluviul anagen

Efluviul anagen este cauzat, de obicei, de tratamentele medicale pentru cancer, adică de chimioterapie. Cu toate acestea, nu toate medicamentele chimioterapice provoacă căderea părului şi, uneori, căderea părului este atât de mică, încât este greu de remarcat.

În unele cazuri, şi alte tratamente pentru cancer – inclusiv imunoterapia şi radioterapia – pot provoca căderea părului.

Efluviul telogen

Efluviul telogen este un tip de cădere temporară a părului, care poate fi cauzat de reacţia corpului la:

– modificările hormonale, cum ar fi cele care au loc atunci când o femeie este însărcinată;

– stresul emoțional intens;

– stresul fizic intens, cum ar fi naşterea;

– o boală pe termen scurt, cum ar fi o infecție severă sau o operație;

– o boală pe termen lung, cum ar fi cancerul sau bolile de ficat;

– schimbările de dietă;

– unele medicamente, cum ar fi anticoagulantele (medicamente care reduc capacitatea sângelui de a se coagula) sau beta-blocante (folosite pentru a trata mai multe afecţiuni, cum ar fi hipertensiunea arterială).

Tratarea căderii părului

Deşi căderea părului trebuie să fie tratată doar în cazuri rare, mulţi oameni caută tratament din motive cosmetice.

Cele mai multe cazuri de cădere a părului sunt temporare (de exemplu, ca urmare a chimioterapiei) sau sunt o parte naturală a îmbătrânirii, şi nu au nevoie de tratament. Cu toate acestea, căderea părului poate avea un impact emoţional, aşa că cel mai bine este să căutaţi un tratament dacă nu vă simţiţi bine în pielea dvs.

În cazul în care căderea părului este cauzată de o infecţie sau de o altă afecţiune, cum ar fi lichenul plan sau lupusul discoid, tratarea afecţiunii poate ajuta la prevenirea căderii părului în continuare.

Modelul masculin de chelie

Modelul masculin de chelie nu este tratat, de obicei, pentru că tratamentele disponibile sunt scumpe și nu funcționează pentru toată lumea.

Două medicamente care ar putea fi eficiente în tratarea modelului masculin de chelie sunt:

– finasteride;

– minoxidil.

Puteţi să luaţi în considerare şi folosirea unei peruci sau intervențiile chirurgicale.

Finasteride

Finasteride este disponibil pe bază de prescripţie medicală. El vine sub formă de tablete, care se iau zilnic și acționează prin împiedicarea convertirii testosteronului în hormonul dihidrotestosteron (DHT). DHT determină subţierea foliculilor de păr, aşa că blocarea producției de DHT permite foliculilor de păr să-și recapete dimensiunea lor normală.

Studiile au sugerat ca finasteride poate crește numărul de fire de păr de pe scalp și poate îmbunătăți calitatea părului.

De obicei este nevoie de trei până la şase luni de tratament continuu cu finasteride pentru a se vedea rezultate. Procesul de chelire reîncepe, de obicei, la 6 până la 12 luni după încheierea tratamentului.

Efectele secundare ale medicamentului finasteride sunt mai puțin frecvente. Mai puțin de 1 din 100 de oameni care iau finasteride prezintă o scădere a apetitului sexual (libido) sau disfuncții erectile (incapacitatea de a avea sau de a menține o erecție).

Minoxidil

Minoxidil este disponibil sub formă de loţiune, cu care trebuie frecat scalpul în fiecare zi. El este disponibil în farmacii fără prescripție medicală. Nu este clar modul în care funcționează minoxidilul, dar dovezile sugerează că poate provoca regenerarea părului la unii bărbaţi.

Acest medicament conține 5% sau 2% minoxidil. Unele dovezi sugerează că versiunea mai puternică (5%) este mai eficientă. Alte probe au arătat că nu este mai eficientă decât versiunea cu 2%. Cu toate acestea, versiunea mai puternică poate provoca mai multe efecte secundare, cum ar fi mâncărime, atunci când este aplicată.

Ca finasteride, minoxidil trebuie să fie folosit timp de mai multe luni înainte de a se vedea efectele. Procesul de chelire va reapărea după încheierea tratamentului cu minoxidil. Orice fir de păr nou care va creşte, va cădea după două luni de la oprirea tratamentului. Efectele secundare sunt mai puțin frecvente.

Modelul feminin de chelie

În prezent, minoxidil este singurul medicament disponibil pentru tratarea modelului feminin de chelie.

Loţiunea cu minoxidil poate ajuta părul să crească la aproximativ 1 din 4 femei și poate încetini sau opri căderea părului la alte femei. În general, femeile răspund mai bine la minoxidil decât bărbaţii. La fel ca bărbaţii, trebuie să folosiţi cremă cu minoxidil timp de mai multe luni pentru a vedea rezultate.

Puteţi opta şi pentru intervenţii chirurgicale sau puteţi folosi peruci.

Alopecia areată

Nu există niciun tratament complet eficient pentru alopecia areată. Cu toate acestea, în majoritatea cazurilor, părul creşte la loc după aproximativ un an, fără tratament. Deci, „expectativa vigilentă” este cel mai bun lucru pe care îl puteţi face, mai ales dacă aveți doar câteva petice mici de chelie.

Mai jos sunt prezentate câteva tratamente pentru alopecia areată.

Injecţii cu corticosteroizi

Corticosteroizii sunt medicamente care conțin steroizi, o substanţă chimică puternică, denumită hormon. Ei suprimă sistemul imunitar (sistemul natural de apărare a organismului împotriva infecțiilor și bolilor). Acest lucru este util în caz de alopecie areată deoarece se crede că afecţiunea este cauzată de deteriorarea foliculilor de păr de către sistemul imunitar.

Injecţiile cu corticosteroizi par a fi cel mai eficient tratament pentru peticele mici de alopecie. Ele pot fi folosite şi pentru alte zone ale corpului, inclusiv pentru sprâncene.

Se injectează o soluție cu corticosteroizi de mai multe ori în zonele în care cheliţi. Soluţia oprește atacul sistemului imunitar asupra foliculilor de păr. Soluţia poate stimula şi creşterea părului în acele zone, după aproximativ patru săptămâni. Injecțiile se repetă o dată la câteva săptămâni. Alopecia poate reveni atunci când este oprită injectarea.

Efectele secundare ale injecţiilor cu corticosteroizi includ durere la locul de injectare și subțierea pielii (atrofie).

Corticosteroizii topici

Corticosteroizii topici (cremele şi unguentele) sunt prescrise pentru tratarea alopeciei areate, dar beneficiile lor pe termen lung nu sunt cunoscute.

Ei sunt prescrişi pentru o perioadă de trei luni. Corticosteroizii posibile includ:

– betametazona;

– hidrocortizon;

– mometasone.

Ei sunt disponibili sub formă de loţiune, gel sau spumă; puteţi folosi care vă este mai convenabil. Cu toate acestea, ei nu pot fi folosiţi pe față (pe barbă sau pe sprâncene, spre exemplu).

Posibilele reacții adverse ale corticosteroizilor includ subţierea pielii și acnee.

Corticosteroizii sub formă de comprimate nu sunt recomandaţi din cauza riscului de efecte secundare grave, cum ar fi diabetul și ulcerul gastric.

Loțiunile cu minoxidil

Loțiunile cu minoxidil sunt aplicate pe scalp și pot stimula regenerarea părului după aproximativ 12 săptămâni. Cu toate acestea, efectele pot apărea chiar şi după un an.

Minoxidilul este licenţiat pentru a trata modelul masculin şi feminin de chelie, dar nu este licențiat în mod specific pentru a trata alopecia areată. Acest lucru înseamnă că nu a fost supus unor teste în acest scop. Minoxidil nu este recomandat pentru persoanele sub 18 de ani.

Imunoterapia

Imunoterapia poate fi o formă eficientă de tratament pentru căderea totală a părului, deși mai puțin de jumătate din cei care sunt trataţi vor prezenta o regenerarea a părului.

Se aplică o soluţie chimică numită diphencipron (DPCP) pe o porţiune mică de chelie. Acest lucru se repetă în fiecare săptămână, folosind o doză mai puternică de DPCP de fiecare dată. Soluția provoacă o reacție alergică și pielea dezvoltă o eczemă ușoară (dermatită). În unele cazuri, aplicarea soluţiei duce la regenerarea părului după aproximativ 12 săptămâni.

Un posibil efect secundar al imunoterapiei este o reacție severă la nivelul pielii, dar acest lucru poate fi evitat prin creșterea treptată a concentrației de DPCP. Reacțiile adverse mai puțin frecvente includ erupții pe piele și vitiligo. În multe cazuri, părul cade din nou atunci când tratamentul este oprit, de aceea, tratamentul trebuie să fie menținut.

Imunoterapia este disponibilă numai în centre specializate. Va trebui să mergeţi în aceste centre o dată pe săptămână, timp de mai multe luni. După ce DPCP a fost aplicat, va trebui să purtaţi o pălărie sau o eșarfă pe zona tratată, timp de 24 de ore, deoarece lumina poate interacționa cu substanțele chimice.

Crema cu dithranol

Similar cu imunoterapia, crema cu dithranol este aplicată în mod regulat la nivelul scalpului înainte de a fi spălat. Crema provoacă o reacție cutanată, urmată de regenerarea părului, în unele cazuri.

Cu toate acestea, nu s-a dovedit că crema cu dithranol este eficientă în mod semnificativ pe termen lung. Ea poate provoca o senzaţie de mâncărime și poate păta pielea capului şi părul. Din aceste motive, crema cu dithranol nu este folosită pe scară largă.

Tratamentul cu lumină ultravioletă

Veţi merge la două până la trei sesiuni de terapie cu lumină (fototerapie), în fiecare săptămână, la spital. Pielea va fi expusă la raze ultraviolete (UVA sau UVB). În unele cazuri, înainte ca pielea să fie expusă la raze ultraviolete, puteţi primi un medicament numit psoralen, care vă va face pielea mai sensibilă la lumină.

Rezultatele terapiei cu lumină sunt, de multe ori, slabe. Tratamentul poate dura până la un an pentru a produce rezultate maxime, iar reacţiile variază, cu o rată mare de recurență. Nu este un tratament recomandat de multe ori, deoarece efectele secundare pot include:

– greață (senzație de rău);

– modificări de pigmentare;

– un risc crescut de cancer de piele.

Tatuarea

Multe persoane recurg la tatuare pentru replicarea părului. Acest lucru este cunoscut sub numele de dermatografie și, în general, rezultatele pe termen lung sunt bune, deși, de obicei, este costisitoare și poate fi folosită numai pentru a reproduce părul foarte scurt.

Dermatografia se realizează de obicei pentru sprâncene, în 2-3 şedinţe care durează câteva ore, și poate fi folosită ca un tratament pentru căderea părului de pe scalp, cauzată de modelul masculin de chelire.

Perucile

Persoanele cu căderi masive de păr pot folosi peruci.

Perucile sintetice

Cele mai ieftine peruci sunt realizate din acrilic şi ţin între 6 şi 9 luni. Ele sunt mai ușor de întreţinut decât perucile făcute din păr adevărat (nu au nevoie de styling). Cu toate acestea, perucile făcute din acrilic pot cauza mâncărime și trebuie să fie înlocuite mai des decât perucile făcute din păr adevărat.

Perucile din păr adevărat

Unii oameni preferă aspectul perucilor făcute din păr adevărat, chiar dacă ele sunt mai scumpe.

Perucile din păr adevărat ţin până la trei-patru ani, dar sunt mai greu de întreţinut decât o perucă sintetică, deoarece poate fi necesar să fie aranjate la un salon de coafură.

Terapia complementară

Aromoterapia, acupunctura şi masajul sunt adesea folosite pentru alopecie, dar nu există suficiente dovezi pentru a sprijini folosirea acestora.

Chirurgia

Există mulți bărbați și multe femei care iau în considerare intervenţiile chirurgicale pentru a împiedica căderea părului (au un model masculin şi feminin de chelire). Cu toate acestea, chirurgia este potrivită și pentru o gamă largă de afecţiuni.

Chirurgia ar trebui să fie luată în considerare numai după ce aţi încercat şi tratamentele mai puţin invazive. Succesul chirurgiei depinde de calificarea medicului, pentru că pot apărea complicații.

Principalele tipuri de intervenţii chirurgicale pentru căderea părului sunt explicate mai jos.

Transplantul de păr

Sub anestezic local (medicamente analgezice) se elimină o mică bucată de scalp (aproximativ 1 cm lățime și 30-35 cm lungime) dintr-o porţiune în care există mult păr. Bucata de scalp este împărțită în grupuri mici de păr, care apoi sunt grefate pe zonele unde nu creşte păr.

Nu sunt necesare cusături pentru a atașa grefe, deoarece ele sunt ținute în loc de acţiunea de coagulare (îngroșare) a sângelui, atunci când se introduc firele de păr. Firele subțiri sunt plasate în partea din față a scalpului, iar părul mai gros spre spate, într-un proces numit gradare. Aşa se va obține un rezultat mai natural. În decurs de șase luni, părul ar trebui să înceapă să crească.

Transplantul de păr este efectuat în mai multe sesiuni. Ar trebui să existe o pauză de 9 până la 12 luni între proceduri. Ca în orice tip de intervenție chirurgicală, există un risc de infecție și sângerare, care pot duce la căderea părului și cicatrizări vizibile.

Reducerea scalpului

Reducerea scalpului implică îndepărtarea unor bucăți de scalp chel de pe creştet și de pe partea de sus a capului, pentru a aduce părţile păroase ale scalpului mai aproape una de cealaltă.

Acest lucru poate fi realizat prin tăierea pielii și coaserea scalpului, sau se poate face prin mărirea țesutului. În această procedură, se plasează un balon sub scalp și este umflat în decurs de câteva săptămâni pentru a extinde pielea în etape. Apoi, balonul este eliminat și excesul de piele este tăiat.

Reducerea scalpului nu este potrivită pentru părul căzut din partea din faţă a scalpului, pentru că poate provoca cicatrici şi există un risc de infecţie în acea porţiune.

Reducerea scalpului nu este folosită pentru modelul masculin de chelie. Chirurgia ar trebui să fie efectuată numai după ce s-a stabili că pacientul nu cheleşte din cauza unei afecţiuni.

Părul artificial

Implantarea de păr artificial este comercializată ca un tratament pentru modelul masculin de chelie. Ea implică implantarea unor fibre sintetice în scalp, sub anestezie locală. Implantarea de păr artificial prezintă riscuri grave de infecţie şi cicatrizare.

Implantarea de păr artificial nu este recomandată de medicii dermatologi din cauza riscului de complicaţii, cum ar fi:

– infecții;

– cicatrici;

– fibrele sintetice pot cădea.

Oamenii care să gândesc să opteze la chirurgie pentru căderea părului ar trebui să exploreze mai multe tratamente, cum ar fi transplantul de păr şi reducerea scalpului, deoarece avantajele și dezavantajele acestor tehnici sunt mai bine înțelese.

Clonarea

Cele mai recente cercetări în tratarea căderii părului studiază clonarea celulelor de păr. Tehnica presupune luarea unor cantități mici de celule de păr, multiplicarea lor, apoi injectarea lor în zonele de chelie. Clonarea este destinată pentru a trata modelul masculin și feminin de chelie. Cu toate acestea, știința din spatele tehnicii este nouă și sunt necesare mai multe teste înainte de a putea fi evaluată în totalitate.

Publicat pe Un comentariu

Răul de altitudine

Răul de altitudineRăul de altitudine este o afecțiune care vă poate pune viața în pericol, şi are loc atunci când sunteţi sus pe un munte. Afecțiunea este cauzată de urcatul prea repede.

Scăderea presiunii atmosferice îngreunează respirația, pentru că nu puteţi inspira la fel de mult oxigen. De asemenea, este posibil să aveți:

– dureri de cap;

– greață;

– amețeală;

– epuizare.

În cazurile severe, răul de altitudine poate provoca o acumularea de lichid, fie în plămâni, fie în creier. Acestea sunt afecţiuni foarte grave și necesită asistență medicală imediată.

Când ați putea fi în pericol

Răul de altitudine este destul de comun printre cei care îşi petrec timpul la altitudini mari, cum ar fi alpiniștii și schiorii.

În forma sa cea mai uşoară, răul de altitudine poate apărea la înălțimi de peste 2.500 de metri deasupra nivelului mării – o înălțime comună pentru multe staţiuni de schi. Cu toate acestea, simptomele mai severe de rău de altitudine tind să apară la altitudini de 3.600 de metri și mai mari.

Nu există factori specifici, cum ar fi vârsta, sexul sau condiţia fizică, care să crească probabilitatea unei persoane de a avea rău de altitudine. Unele persoane sunt afectate, în timp ce altele au şanse mai mici de a avea rău de altitudine.

Prevenirea răului de altitudine

Aclimatizarea corespunzătoare este cel mai bun mod de a preveni răul de altitudine. Dacă urcaţi încet până la o anumită altitudine, organismului dvs. va avea timp să se adapteze la schimbarea de altitudine. De exemplu, odată ce sunteţi la peste 3.000 m, încercați să nu creşteţi altitudinea la care dormiţi cu mai mult de 300 de metri pe noapte.

Ce trebuie să faceți dacă vă îmbolnăviți

Dacă aveți simptome ușoare de rău de altitudine, continuaţi să urcaţi, dar face acest lucru treptat și într-un ritm constant.

Dacă simptomele sunt mai severe, stați la altitudinea curentă pentru a permite organismului să se adapteze. Dacă simptomele nu se ameliorează (sau se înrăutățesc), coborâţi la o altitudine mai mică.

Simptomele răului de altitudine

simptomele Răului de altitudineÎn timp ce unele persoane pot fi grav bolnave la o altitudine mare, alte persoane, la aceeași altitudine, pot să nu fie deloc afectate.

Acest lucru se datorează faptului că răul de altitudine și altitudinea la care răul se produce depinde de:

– cât de sensibil sunteţi la modificările de presiune atmosferică;

– cât de repede aţi ajuns la o altitudine mare;

– timpul petrecut la o altitudine mare.

Simptomele uşoare ale răului de altitudine

Simptomele uşoare ale răului de altitudine includ:

– dureri de cap;

– greață;

– amețeală;

– oboseală;

– pierderea poftei de mâncare;

– stomac deranjat;

– senzație de instabilitate;

– dificultăți de respirație;

– ritm cardiac crescut;

– probleme de somn;

– stare generală de rău.

Aceste simptome se înrăutăţesc, de obicei, pe timp de noapte.

Dacă aveți simptome ușoare de rău de altitudine, puteți continua cu activităţile normale. De exemplu, dacă faceţi o drumeţie sau alpinism, puteți continua să urcaţi într-un ritm constant.

Simptomele apar, de obicei, între 12 și 24 de ore de la atingerea unei anumite altitudini și încep să se amelioreze după 48 de ore, pe măsură ce organismul începe să se aclimatizeze (să se obișnuiască cu schimbările de presiune atmosferică).

Simptomele moderate ale răului de altitudine

Simptomele moderate ale răului de altitudine includ:

– dureri severe de cap;

– greață și vărsături;

– insuficiență respiratorie;

– lipsă de coordonare.

Veţi constata că activităţile normale vor fi dificile de făcut, iar simptomele pot fi ameliorate doar prin luarea unor medicamente speciale și prin coborârea la o altitudine mai mică.

O modalitate bună de a testa dacă cineva are rău de înălţime este de a-i cere să meargă în linie dreaptă, călcâiul piciorului atingând vârful degetelor celuilalt picior când păşeşte. Dacă are probleme de coordonare și nu poate să meargă în linie dreaptă, persoana ar trebui să coboare la o altitudine mai mică imediat.

Simptomele grave ale răului de altitudine

Simptomele grave ale răului de altitudine includ:

– agravarea simptomelor de mai sus;

– o tuse persistentă şi iritabilă;

– dispnee (chiar și când vă odihniţi);

– sunete în piept (cauzate de lichidul din plămâni);

– tuse cu un lichid spumos roz;

– neîndemânare și dificultate de a merge pe jos;

– comportament irațional;

– vedere dublă;

– convulsii (crize);

– somnolență;

– confuzie (cauzată de umflarea creierului sau a lichidului de pe creier).

Simptomele grave ale răului de altitudine sunt o urgenţă medicală. Persoana care suferă de aceste simptome ar trebuie să coboare imediat cu cel puțin 600 de metri.

Cauzele răului de altitudine

Răul de altitudine este cauzat de urcatul prea rapid la o altitudine mare. Corpul dvs. are nevoie de timp pentru a se adapta la presiunea scăzută și pentru a reduce cantitatea de oxigen pe care o puteţi inspira. Acest proces este cunoscut sub numele de aclimatizare.

De obicei, durează între una și trei zile pentru ca organismul să se obișnuiască cu o schimbare de altitudine. Dacă nu vă petreceţi suficient timp pentru a vă aclimatiza cu o anumită altitudine, înainte de a urca la una mai mare, prezentaţi un risc de a dezvolta simptome mai severe de rău de altitudine.

Răul de altitudine este foarte grav şi vă poate pune viaţa în pericol. Acesta este reacţia organismului la o reducere a cantității de oxigen din muşchi şi creier şi face inima şi plămânii să lucreze mai din greu, cauzând creşterea pulsului și a ritmului respirator. Ca răspuns, se produc mai multe celule roşii, pentru a transporta mai mult oxigen în corp.

Eforturile organismului de a face față cu cantitatea scăzută de oxigen determină modificarea nivelului de aciditate al sângelui, modificarea presiunii pulmonare și modificarea echilibrului de apă şi sare.

Tratarea răului de altitudine

Dacă aveți simptome uşoare de rău de altitudine, continuaţi să urcaţi, dar asigurați-vă că faceţi acest lucru treptat și într-un ritm constant.

Spuneți-le oamenilor cu care călătoriţi cum vă simţiţi, chiar dacă simptomele sunt uşoare. Dacă simptomele sunt ceva mai grave, stați la altitudinea curentă pentru a permite organismului să se adapteze. De asemenea:

– nu faceţi exerciţii fizice;

– beţi multe lichide (dar nu alcool);

– nu fumaţi;

– odihniţi-vă până când vă simțiți mai bine.

Coborârea la o altitudine mai mică

Dacă aveți simptome mai severe de rău de altitudine, sau simptome ușoare care nu dispar în 24-48 de ore, cel mai bine ar fi să coborâţi la o altitudine mai mică.

Dacă coborâţi 300 de metri, se vor ameliora simptomele moderate ale răului de altitudine. Dacă staţi 24 de ore la această altitudine mai mică, simptomele ar trebui să se îmbunătățească în mod semnificativ. Rămâneţi la această altitudine până când simptomele au dispărut complet. După două, trei zile, corpul dvs. va deveni aclimatizat și simptomele vor dispărea. Din acest moment, puteți începe să urcaţi din nou.

Dacă aveți simptome severe de rău de altitudine, coborâţi imediat pe cât de mult posibil (cel puțin 600 de metri). Trebuie să coborâţi cât mai curând posibil, pentru că puteţi muri dacă răul de altitudine nu este tratat rapid. Dacă simptomele nu se ameliorează în mod semnificativ la o altitudine mai mică, continuaţi să coborâţi până când se ameliorează.

Persoanele cu probleme respiratorii severe, cauzate de răul de altitudine, pot primi oxigen îmbuteliat.

Medicamente

medicamente Răul de altitudineCalmantele

Calmantele precum paracetamolul sau ibuprofen pot fi folosite pentru a trata durerile ușoare de cap, care sunt cauzate de răul de altitudine.

Acetazolamida

Acetazolamida poate ajuta la reducerea severităţii simptomelor și poate fi folosită şi pentru a ajuta la prevenirea răului de altitudine.

Unul dintre efectele răului de altitudine este că se schimbă echilibrul chimic din sânge. Acetazolamida ajută la corectarea acestui dezechilibru chimic.

O respirație mai rapidă vă permite să inspiraţi mai mult oxigen, ceea ce ajută la reducerea simptomelor precum: durerile de cap, greața și amețelile. Acest lucru poate fi deosebit de util pe timp de noapte.

Deoarece acetazolamida este un medicament care se eliberează doar cu prescripţie medicală, ar trebui să vă consultați medicul de familie înainte de a-l lua. Există o serie de efecte secundare minore asociate cu acetazolamida, inclusiv:

– amorțeală sau furnicături la nivelul feței şi al degetelor;

– urinare excesivă;

– vedere încețoșată (deși acest lucru este rar).

Dexametazona

Dexametazona poate fi foarte utilă pentru tratarea complicațiilor severe ale răului de altitudine, cum ar fi edemul cerebral de altitudine mare.

Dexametazona este un corticosteroid puternic, care reduce umflarea creierului. De obicei, se administrează în doze de 4 mg, de trei ori pe zi. Simptomele încep să se îmbunătățească, de obicei, în aproximativ șase ore.

Dexametazona este deosebit de utilă pentru „a trage de timp” până când este sigur să coborâţi. De exemplu, ea poate fi folosită în timpul nopții pentru a ameliora simptomele, atunci când o coborâre nu este posibilă sau poate fi periculoasă.

Dexametazona este eficientă în tratarea persoanelor cu rău de altitudine. Dacă aveți de gând să mergeţi într-o excursie sau să faceţi o drumeţie pe munte, ar fi bine să luaţi dexametazonă cu dvs. pentru a o folosi în situații de urgență.

Dexametazona poate provoca efecte secundare, cum ar fi:

– stomac deranjat;

– euforie (o stare de excitare);

– depresie.

La fel ca şi acetazolamida, ar trebui să vă consultați medicul de familie înainte de a lua dexametazonă.

Nifedipina

Nifedipina este folosită adesea pentru tratarea hipertensiunii arteriale. Ea poate fi utilă pentru tratarea complicațiilor răului de altitudine, cum ar fi edemul pulmonar de altitudine mare.

Nifedipina reduce îngustare arterei care furnizează sânge la plămâni, contribuind la reducerea senzație de constricție toracică și uşurând respirația.

Doza recomandată de nifedipină este de 20 de mg, luată la intervale de şase, opt ore. Nifedipina poate provoca o scădere bruscă a tensiunii arteriale, așa că, dacă o luaţi, nu vă ridicaţi prea repede în picioare.

Complicaţiile răului de altitudine

Simptomele severe ale răului de altitudine pot duce la două afecţiuni foarte grave: edem cerebral și edem pulmonar.

Aceste afecţiuni sunt rare, dar pot să apară dacă o persoană urcă la o altitudine foarte mare prea repede, și rămâne acolo.

Edem cerebral de altitudine mare

Edemul cerebral de altitudine mare apare atunci când o lipsă de oxigen determină o scurgere de lichid în creier, prin pereţii capilarelor, cauzând umflarea ţesutului creierului. Capilarele sunt vase de sânge mici care înconjoară organele majore, cum ar fi creierul, inima și plămânii.

Simptome edemului cerebral de altitudine mare includ:

– dureri de cap;

– slăbiciune;

– dezorientare;

– pierdere de coordonare;

– pierderi de memorie;

– halucinaţii şi o incapacitatea de a distinge ce este real şi ce este imaginar;

– pierderea cunoştinţei;

– comă.

Edemul cerebral de altitudine mare poate apărea dacă o persoană urcă rapid la o altitudine mare sau stă la o altitudine foarte mare timp de o săptămână sau mai mult. Dacă nu este tratat imediat, edemul cerebral de altitudine mare poate provoca decesul persoanei. Pentru a preveni acest lucru, este necesar să coborâţi imediat cel puțin 600 de metri.

Medicamentul steroidian, dexametazona, poate fi folosit pentru a trata edemul cerebral de altitudine mare. Trebuie administrat oxigen, dacă este disponibil. Cu toate acestea, dacă este posibil, o persoană cu această afecţiune ar trebui să fie dusă cât mai repede posibil la un spital, pentru a primi un tratament.

În practică, acest lucru poate implica un transfer cu elicopterul de urgențe, deși, în multe părți ale lumii, nu există servicii de salvare și ar trebui să vă amintiţi că, la altitudini extreme (de exemplu, pe pantele superioare ale vârfurilor de peste 8.000 m), elicopterele nu pot să funcționeze.

Edem pulmonar de altitudine mare

Edemul pulmonar de altitudine mare apare atunci când se acumulează lichid în plămâni. Lichidul împiedică transferarea oxigenului de la plămâni în sânge. Pe măsură ce afecţiunea se agravează, cantitatea de oxigen din sânge scade, ceea ce provoacă următoarele simptome:

– cianoză (albăstrirea pielii);

– dificultăți respiratorii severe (chiar și când vă odihniţi);

– senzație de apăsare în piept (cauzată de îngustarea arterei pulmonare);

– o tuse persistentă cu spută;

– oboseală și slăbiciune extremă;

– confuzie și dezorientare;

– comportament irațional.

În cele din urmă, edemul poate provoca moartea persoanei.

Simptomele de confuzie și de comportament irațional sunt cauzate de lipsa de oxigen din creier. Pentru a preveni moartea, cel care suferă de edem pulmonar de altitudine mare trebuie să coboare imediat cu cel puţin 600 de metri.

Nifedipina este un medicament care poate fi folosit pentru a trata edemul pulmonar de altitudine mare. Cu toate acestea, ca și în cazul edemului cerebral de altitudine mare, cel care prezintă simptome de edem pulmonar de altitudine mare ar trebui să fie dus la spital cât mai curând posibil, pentru a primi tratament.

Prevenirea răului de altitudine

Aclimatizarea corespunzătoare este cel mai bun mod de a preveni răul de altitudine. Urcarea treptată va oferi organismului timp pentru a se adapta la schimbarea de altitudine.

Înainte de a vă face planuri de călătorie, asigurați-vă că aveţi suficient timp în itinerariu pentru aclimatizare, astfel încât să nu vă asumaţi un risc inutil de rău de altitudine.

Unele trasee prezintă mai multe şanse de a provoca probleme de aclimatizare decât altele. De exemplu, o vacanță care implică să treceţi peste câteva vârfuri mici, dar să dormiţi în văi, are mai puţine şanse de a da naștere unor probleme de altitudine decât escaladarea unui vârf izolat, cum ar fi Kilimanjaro.

În majoritatea excursiilor în Alpi va trebui să dormiţi în cabane montane la altitudini de aproximativ 3.000 m deasupra nivelului mării, sau în bazele din văi, aşa că simptomele severe de rău de altitudine sunt puţin probabile. Cu toate acestea, aclimatizarea pentru munții mai înalți din Alpi va determina succesul şi siguranţa escaladării. Înainte de a încerca să escaladaţi vârfuri de peste 3.500 m, cel mai bine este să vă petreceţi câteva zile pe vârfuri mai mici, pentru a vă aclimatiza.

Dormiţi la o altitudine mai mică

Odată ce sunteţi la o altitudine de peste 3.000 m, nu dormiţi la o altitudine cu 300 de metri mai mare decât altitudinea la care vă aflaţi. Puteți merge mai sus în timpul zilei, dar coborâţi înapoi la o bază care nu este la mai mult de 300 de metri altitudine decât baza din noaptea precedentă.

Dacă acest lucru nu este posibil, unele companii de turism includ o zi de odihnă în itinerariul, cu o plimbare pe munte pentru a vă ajuta să vă aclimatizaţi.

Unele companii de turism vă lasă să urcaţi un munte într-un timp scurt, cum ar fi muntele Mont Blanc; în doar câteva zile. Dacă nu sunteți deja aclimatizat, urcatul la asemenea altitudine va declanşa simptomele de rău de altitudine. Cel mai bine este să faceţi acest lucru după ce v-aţi aclimatizat cu altitudini mai mici.

Medicamente

Pe lângă faptul că pot fi folosite pentru a trata răul de altitudine, acetazolamida și dexametazona pot fi folosite şi pentru a preveni simptomele.

Acetazolamida

Pentru a preveni răul de altitudine, doza recomandată de acetazolamidă este de 125-250 mg, de două ori pe zi. Începeţi să luaţi medicamentele cu una sau două zile înainte de a începe să urcaţi. Continuați să le luați în timp ce urcaţi și timp de trei zile după ce ați ajuns la cea mai mare altitudine a dumneavoastră.

Dexametazona

Doza recomandată de dexametazonă este de 4 mg, de două ori pe zi. Ea este luată, de obicei, timp de aproximativ două zile, începând din clipa în care urcaţi, pentru a preveni dezvoltarea simptomelor de rău de altitudine.

Alte sfaturi preventive

Pe lângă faptul că aveţi nevoie de o aclimatizare corespunzătoare și să luaţi medicamente pe bază de prescripţie medicală, puteţi să urmați şi sfaturile de mai jos:

– Dacă încep să se dezvolte simptome moderate de rău de altitudine, stați la altitudinea la care sunteţi până când se îmbunătățesc simptomele.

– Dacă simptomele se agravează, coborâţi imediat de la altitudinea la care vă aflaţi.

– Deoarece oamenii se aclimatizează în mod diferit, asigurați-vă că toată lumea cu care călătoriți s-a aclimatizat complet, înainte de a merge mai sus.

– Hidrataţi-vă bând multe lichide (un minim de patru, șase litri pe zi, dar nu alcool).

– Când sunteţi la o altitudine mare, urmaţi o dietă bogată în calorii.

– Nu fumaţi, nu beţi alcool şi nu folosiţi medicamente precum: tranchilizante și somnifere, în timp ce vă aflați la altitudine mare. Aceste lucruri vă pot înrăutăţi simptomele de rău de altitudine.

– Amintiți-vă că riscul de arsuri solare și insolație este crescut la altitudini mari, aşa că luaţi-vă toate măsurile de protecție pentru a preveni aceste lucruri. În special, asigurați-vă că vă sunt protejaţi ochii (folosiţi ochelari de soare speciali sau ochelari de zăpadă). Folosiţi-i chiar dacă nu vedeţi bine cu ei, pentru a preveni orbirea cauzată de zăpada care reflectă razele solare.

Publicat pe Lasă un comentariu

Alergiile

alergiileAlergia este cuvântul folosit pentru a descrie o reacție negativă a organismului la un anumit produs alimentar sau la substanțele din mediul înconjurător.

Cele mai multe substanțe care provoacă alergii nu sunt dăunătoare și nu au niciun efect asupra oamenilor care nu sunt alergici.

Reacţia alergică

Orice substanță care declanșează o reacție alergică este numită alergen. Cei mai des întâlniţi alergeni sunt: polenul, acarienii, mucegaiul şi animalele de companie. Alergenii mai rar întâlniţi sunt: nucile, fructele și latexul.

O alergie se dezvoltă atunci când sistemul imunitar al organismului reacţionează la un alergen ca și cum aceasta ar prezenta o amenințare, la fel ca o infecție. El produce anticorpi pentru a lupta împotriva alergenului, într-o reacție numită reacţie imunitară.

Data viitoare când o persoană intră în contact cu alergenul, organismul „își amintește” de expunerea anterioară și produce mai mulţi anticorpi. Acest lucru cauzează o eliberare de substanțe chimice în organism, ceea ce duce la o reacție alergică.

Tulburările alergice includ: astmul, eczemele şi febra fânului. Simptomele unei alergii pot include: strănut, respiraţie şuierătoare, tuse și erupții cutanate.

Natura simptomelor depinde de modul în care aţi intrat în contact cu alergenul. De exemplu, este posibil să aveți probleme cu căile respiratorii dacă ați inspirat polen.

Când să mergeţi la medicul de familie?

Dacă credeți că aveți o alergie, spuneţi-i medicului ce simptome aveţi, când au loc, cât de des au loc și dacă există un declanşator.

Vi se poate face un test prick pentru a identifica alergenul care provoacă simptomele.

Cât de frecvente sunt alergiile?

Alergiile sunt foarte frecvente. Se estimează că una din patru persoane va suferi de o alergie la un moment dat în viaţa lor. Numerele sunt în creștere în fiecare an și jumătate dintre cei afectaţi sunt copii.

Motivul pentru această creștere este neclar. Unii experți cred că este asociată cu poluarea. O altă teorie spune că alergiile sunt cauzate de traiul într-un mediu mai curat şi lipsit de germeni, ceea ce reduce numărul de germeni cu care sistemul nostru imunitar are de-a face. Acest lucru determină organismul să supra-reacționeze atunci când intră în contact cu substanțe inofensive.

Cum să faceţi faţă unei alergii?

Cel mai eficient mod de a face faţă unei alergii este prin a evita orice contact cu alergenul care provoacă reacția. Medicamentele nu vă pot vindeca alergia, dar pot trata simptomele comune.

Simptomele alergiilor

simptomele alergiilorReacțiile alergice nu au loc prima dată când intraţi în contact cu un alergen, ci a doua oară când intraţi în contact cu el. Acest lucru se datorează faptului că sistemul imunitar al organismului trebuie să dezvolte sensibilitate la alergen înainte de a putea deveni alergic la el. Cu alte cuvinte, sistemul imunitar trebuie să recunoască și să memoreze alergenul (de exemplu, părul de animale sau polenul) și abia apoi va produce anticorpi împotriva alergenului. Acest proces este cunoscut sub numele de sensibilizare.

Timpul necesar pentru a deveni sensibilizat la un alergen poate dura câteva zile sau câţiva ani. Unii oamenii se opresc în faza de sensibilizare şi se confruntă cu simptome, dar niciodată nu dezvoltă pe deplin o alergie la alergen.

Reacțiile alergice tipice includ iritații și inflamații (umflături) în organism. Simptomele pot include:

–    strănut;

–    respiraţie şuierătoare;

–    dureri la nivelul sinusurilor (presiune sau durere în nas, în jurul ochilor și în partea din față a craniului);

–    rinoree;

–    tușit;

–    erupții cutanate (urticarie);

–    umflături;

–    mâncărimi la nivelul ochilor, urechilor, buzelor, gâtului și palatului (cerul gurii);

–    insuficiență respiratorie;

–    greaţă, vărsături și diaree.

Este important să ne amintim că aceste simptome pot fi cauzate şi de alte afecţiuni. Consultaţi-vă medicul de familie dacă nu sunteți sigur ce cauzează simptomele.

Anafilaxia

În cazuri foarte rare, o alergie poate duce la o reacţie alergică severă numită şoc anafilactic, care poate fi fatal. Cele mai multe reacții alergice apar la nivel local, într-o anumită parte a corpului, cum ar fi nasul, ochii sau pielea. În caz de anafilaxie, reacțiile alergice implică întregul corp și, de obicei, au loc la câteva minute după ce aţi intrat în contact cu un alergen.

Simptomele șocului anafilactic pot include oricare dintre următoarele:

–    umflarea gâtului și a gurii;

–    dificultate la înghițire sau vorbire;

–    dificultăți de respirație;

–    o erupție pe corp;

–    înroșirea feței și mâncărime;

–    crampe stomacale, greață și vărsături;

–    un sentiment brusc de slăbiciune, din cauza scăderii tensiunii arteriale;

–    colaps și pierderea cunoştinţei.

Dacă intraţi în șoc anafilactic, veți avea nevoie de tratament de urgență. De obicei se face o injecție cu adrenalină.

Cauzele alergiilor

O alergie se dezvoltă atunci când sistemul imunitar al organismului reacţionează la un alergen ca și cum acesta ar fi dăunător, ca și cum ar fi o infecţie.

Sistemul imunitar produce un tip de anticorpi (proteine ​​care luptă împotriva virusurilor şi infecţiilor) numiți imunoglobulina E (IgE), pentru a lupta împotriva alergenului.

Atunci când organismul intră din nou în contact cu alergenul, sunt eliberaţi anticorpii IgE, determinând producerea unor substanţe chimice. Împreună, acestea cauzează simptomele unei reacții alergice.

Una dintre substanțele chimice implicate într-o reacție alergică este histamina, şi provoacă:

–    încordarea muşchilor, inclusiv cei din pereții căilor respiratorii;

–    creşterea producţiei de mucus în mucoasa nasului, cauzând prurit local și o senzaţie de ardere.

Alergenii comuni

Un alergen este orice substanță care determină sistemul imunitar să reacţioneze şi să producă anticorpi împotriva acelei substanțe. Există mii de alergeni care pot declanşa alergii, dar cei mai comuni sunt:

–    acarienii;

–    polenul;

–    părul de animale sau pielea moartă;

–    sporii de ciuperci sau mucegai;

–    produsele alimentare (în special laptele, ouăle, grâul, soia, fructele de mare, fructele și alunele);

–    înţepătura de viespe sau albină;

–    anumite medicamente, cum ar fi penicilina;

–    latexul;

–    produsele chimice de uz casnic.

Cine riscă să sufere de o reacţie alergică?

Unii oameni au mai multe şanse de a dezvolta o alergie, deoarece ea este ereditară. Dacă acesta este cazul, aveţi atopie. Oamenii atopici sunt mai susceptibili de a dezvolta alergii, deoarece corpul lor produce mai mulţi anticorpi IgE decât în ​​mod obişnuit.

Şi factorii de mediu joacă un rol în dezvoltarea tulburărilor alergice. Rolul exact al mediului este necunoscut, dar studiile au arătat că mai mulți factori par a crește riscul unui copil de a dezvolta atopie, cum ar fi:

–    creșterea într-o casă cu fumători;

–    expunerea la acarieni;

–    expunerea la animale de companie;

–    folosirea antibioticelor.

Băieții sunt mult mai susceptibili de a dezvolta atopie decât fetele, la fel şi copiii care au o greutate mică la naştere. Motivele pentru acest lucru sunt neclare.

Diagnosticarea unei alergii

Dacă credeți că aveți o alergie, spuneţi-i medicul ce simptomele aveţi, când au loc, cât de des au loc și dacă există declanşatori. Medicul va dori să știe dacă aveţi membri de familie cu simptome similare sau dacă există un istoric de familie de alergii.

După ce a aflat istoricul de alergii, medicul poate efectua teste pentru a identifica alergenul care provoacă simptomele, sau vă poate trimite la un specialist sau la o clinică de alergie.

Chiar dacă credeţi că ştiţi ce cauzează o reacție alergică, poate fi necesar să fiţi testat pentru a determina cu exactitate alergenul și pentru a obține un diagnostic clar.

Tipul de test care vi se va face va depinde de simptome, de starea pielii și de medicamentele pe care le luaţi. Testele posibile includ:

–    Testul prick. De obicei, acesta este primul test care se face atunci când se caută un alergen. Pielea este înţepată cu o cantitate mică de alergen suspectat, pentru a vedea dacă există o reacție. Dacă există, pielea din jurul înţepăturii va deveni foarte repede roșie şi umflată și veţi simţit o senzaţie de mâncărime. Deoarece testul prick introduce o cantitate foarte mică de alergen în piele, testul este considerat foarte sigur și poate fi folosit pe aproape orice grupă de vârstă, inclusiv la copii. Cu toate acestea, el nu este potrivit dacă aveți eczeme severe sau dacă luați antihistaminice.

–    Analize de sânge. Analizele sunt folosite pentru a măsura cantitatea de anticorpi IgE din sânge, care a fost produsă de către sistemul imunitar ca reacţie la un alergen suspectat. Rezultatele sunt prezentate pe o scară de la zero la şase: zero indică un rezultat negativ și șase indică o sensibilitate extrem de mare. Analizele de sânge sunt utile în special atunci când există riscul unei reacții extreme sau atunci când este suspectat un alergen rar.

–    Teste pe piele. Aceste teste sunt folosite pentru a găsi un alergen care cauzează eczeme (dermatită de contact). Se adaugă o cantitate mică de alergen suspectat pe discuri metalice speciale, care apoi sunt lipite pe piele timp de 48 de ore și monitorizate pentru o reacție. Acest test se efectuează, de obicei, la un departament de dermatologie, într-un spital.

Tratarea alergiilor

Ori de câte ori este posibil, cel mai eficient mod de a face faţă unei alergii este de a evita orice contact cu alergenul.

Medicamentele

Medicamentele nu pot vindeca alergia, dar pot fi folosite pentru a trata simptomele alergiei, cum ar fi: rinoreea, senzația de mâncărime în gură și strănuturile. Cele mai multe tratamente sunt disponibile fără reţetă, dar cereţi mereu sfatul farmacistului sau al medicul de familie înainte de a începe să luați un medicament nou.

Antihistaminicele

Antihistaminicele tratează alergiile prin blocarea acțiunii histaminei; o substanţă pe care organismul o eliberează atunci când crede că este atacat de un alergen. Antihistaminicele pot fi luate sub formă de tablete, cremă, sub formă lichidă, sau ca picături pentru ochi sau spray-uri nazale.

Spray-urile nazale pot fi folosite pentru a reduce inflamația și iritația nasului, iar picăturile de ochi vor calma ochii inflamaţi şi mâncărimea. Unele spray-uri și picături sunt potrivite numai pentru adulți, aşa că cereţi întotdeauna sfatul medicului de familie sau al farmacistului înainte de a cumpăra medicamente pentru dvs. sau pentru copiii dvs.

Decongestionante

Decongestionantele ajută la calmarea unui nas înfundat, care este adesea cauzat de febră fânului, de alergia la praf sau de o alergie la animalele de companie. Decongestionantele pot fi luate sub formă de comprimate, capsule, spray-uri nazale sau lichide. Ele nu ar trebui să fie folosite pe termen lung.

Antagoniști ai receptorilor de leucotriene

Antagoniștii receptorilor de leucotriene sunt comprimate care blochează efectele leucotrienelor – substanţe chimice eliberate în cursul unei reacții alergice, care cauzează inflamația din căile respiratorii. Ele sunt folosite pentru a trata astmul bronșic atunci când alte tratamente au eșuat și ca un supliment la tratamentul cu steroizi.

Spray-uri cu corticosteroizi

Spray-urile cu corticosteroizi concepute pentru a acționa asupra mucoasei nazale şi a căilor respiratorii sunt eficiente în suprimarea inflamației, în special a congestiei nazale. Absorbția în organism este minimă, aşa că efectele adverse sunt evitate.

Desensibilizare (imunoterapie)

O altă formă de tratament pentru alergii este desensibilizarea; cunoscută şi sub numele de imunoterapie.

Desensibilizarea funcționează prin introducerea treptată a alergenului în corpul dvs., pentru a-l face mai puţin sensibil la alergen.

Alergenii sunt injectaţi în mână. În stadiile inițiale ale tratamentului vi se vor administra injecții la intervale de o săptămână sau mai puțin, în timp ce dozele de alergeni sunt crescute treptat. Atunci când ajunge la „doza de întreținere”, o doză care este eficientă în reducerea reacției alergice, va trebui să continuaţi să faceţi injecții cu această doză la fiecare câteva săptămâni, pentru cel puțin doi ani.

Desensibilizarea este recomandată, în mod normal, numai pentru tratarea alergiilor severe (cum ar fi febra fânului și alergiile la animalele de companie), care nu au răspuns la alte tratamente, și pentru alergiile specifice, cum ar fi alergia la înţepătură de albine și viespi.

Acest tip de tratament trebuie să fie efectuat numai sub supravegherea atentă a unui medic, într-un spital, deoarece există riscul apariţiei unei reacții alergice grave.

Tratarea anafilaxiei

Dacă aveți șoc anafilactic, veți avea nevoie de tratament de urgență cu o injecţie de adrenalină în muşchi.

Dacă aveți o alergie care ar putea provoca șoc anafilactic, sau dacă ați avut o reacție alergică severă în trecut, vi se va da un kit de auto-injectare cu adrenalină. El conţine o seringă ușor de folosit, care trebuie să o purtaţi cu dvs. tot timpul.

De asemenea, aţi putea să luaţi în considerare purtarea unei braţări cu informații medicale sau o altă formă de identificare care poartă informații despre starea dumneavoastră.

Dacă bănuiți că dvs. sau altcineva are șoc anafilactic, sunat la 112 și chemaţi o ambulanță.

Prevenirea alergiilor

Prevenirea alergiilorCel mai bun mod de a preveni o reacție alergică este de a evita alergenul care o provoacă. Acest lucru nu este întotdeauna ușor. Alergenii precum particulele de praf sau sporii de ciuperci pot fi greu de văzut și se pot înmulți chiar şi într-o casă curată.

De asemenea, poate fi greu şi să evitaţi animalele de companie, în special dacă ele aparțin prietenilor sau familiei. Multe alergii alimentare sunt declanşate pentru că oamenii nu-și dau seama că sunt alergici la alimentele pe care le consumă.

În continuare vă prezentăm câteva sfaturi practice care ar trebui să vă ajute să evitaţi cei mai comuni alergeni.

Acarienii

Una dintre cele mai mari cauze ale alergiilor sunt acarienii. Acarienii sunt insecte microscopice care trăiesc în praful din casă. Metode de a reduce numărul de acarieni:

–    Optaţi pentru linoleum în loc de covor.

–    Cumpăraţi jaluzele care pot fi ușor de curățat.

–    Curăţaţi pernele, jucăriile moi, perdelele și mobilierul tapițat în mod regulat – puteţi să le spălaţi sau să le aspiraţi.

–    Folosiţi perne sintetice și pilote acrilice în loc de pături de lână sau de perne cu pene.

–    Folosiţi un aspirator echipat cu un filtru de înaltă eficiență (HEPA), deoarece poate îndepărta mai mult praf decât aspiratoarele obișnuite.

–    Folosiți o cârpă umedă şi curată pentru a șterge suprafețele, deoarece praful poate răspândi alergenii.

Animalele de companie

Nu blana animalului de companie produce o reacție alergică, ci expunerea la pielea moartă, la saliva sau la urina lor.

–    ţineţi animalele de companie afară cât mai mult posibil sau lăsaţi-le să stea doar într-o singură cameră, de preferat una fără covor;

–    nu lăsaţi animale de companie să stea în dormitoare;

–    spălaţi animalele de companie cel puțin o dată la două săptămâni;

–    periaţi câinii afară.

Sporii de mucegai

Mucegaiul se poate dezvolta pe orice lucru care se descompune. Mucegaiul în sine nu este un alergen, dar sporii lui sunt. Sporii sunt eliberaţi atunci când există o creștere bruscă de temperatură într-un mediu umed.

Iată câteva moduri în care puteți preveni sporii de mucegai:

–    Păstrați casa bine ventilată.

–    Când faceţi duș sau când gătiți, ţineţi ușile închise pentru a împiedica răspândirea aerului umed.

–    Nu uscaţi hainele în casă, nu băgaţi haine umede în dulap.

Alergiile alimentare

Prin lege, producătorii de produse alimentare trebuie să eticheteze în mod clar orice alimente care ar putea provoca o reacție alergică, cum ar fi ţelina, cerealele, crustaceele, ouăle, peștele, laptele, muștarul, nucile, seminţele de susan, soia și dioxidel de sulf.

Multe persoane au o reacție alergică în timp ce mănâncă la un restaurant. Puteți evita acest lucru dacă:

–    nu vă bazaţi doar pe descrierea meniului (amintiți-vă că multe sosuri sau dressinguri ar putea conține alergeni);

–    comunicaţi în mod clar cu personalul și le cereţi sfatul.

Polenul

Cei mai mulți oameni sunt afectaţi în timpul primăverii, deoarece atunci polenizează cei mai mulți copaci și plante. Pentru a evita expunerea la polen:

–    purtați ochelari de soare curbaţi, pentru a vă proteja ochii de polen;

–    închideţi ușile și ferestrele dimineaţa și seara, pentru că există mai mult polen în aer;

–    spălaţi-vă pe păr și schimbaţi-vă hainele după ce veniţi de afară;

–    evitați zone ierboase, cum ar fi parcurile și terenurile;

–    dacă aveți gazon, rugaţi pe cineva să-l taie pentru dvs.

Publicat pe Lasă un comentariu

Boli hepatice cauzate de abuzul de alcool

Bolile hepatice cauzate de abuzul de alcool acoperă o gamă largă de afecţiuni și simptome.

Boli hepatice cauzate de abuzul de alcoolDe obicei, bolile hepatice cauzate de abuzul de alcool nu produc niciun simptom până când ficatul nu a fost intens deteriorat. Atunci când se întâmplă acest lucru, simptomele pot include:

–    greață;

–    pierdere în greutate;

–    pierderea poftei de mâncare;

–    îngălbenirea ochilor și a pielii (icter);

–    umflarea gleznelor și a abdomenului;

–    confuzie sau somnolență.

Acest lucru înseamnă că, de multe ori, bolile hepatice cauzate de abuzul de alcool sunt diagnosticate în timpul testelor pentru alte afecțiuni, care arată că ficatul a fost deteriorat.

Dacă aveți un istoric de abuz de alcool, este recomandat să vă contactați medicul de familie și să-i cereţi să vă examineze funcția hepatică.

Alcoolul și ficatul

Cu excepția creierului, ficatul este organul cel mai complex din organism.

Funcțiile ficatului includ:

–    filtrarea toxinelor din sânge;

–    reglarea nivelului de colesterol din sânge;

–    lupta împotriva infecțiilor și bolilor.

Ficatul este foarte elastic și este capabil de a se regenera. De fiecare dată când ficatul filtrează alcool, mor câteva celule hepatice. Ficatul poate crea celule noi, dar abuzul de alcool prelungit poate deteriora grav ficatul şi poate cauza boli hepatice.

Etapele bolilor hepatice cauzate de abuzul de alcool

Există trei etape principale, deși există adesea o suprapunere între fiecare etapă. Cele trei etape sunt explicate mai jos.

Steatohepatita alcoolică

Steatohepatita alcoolică este prima etapă a bolilor hepatice cauzate de abuzul de alcool. Consumul de alcool în exces, chiar și numai pentru câteva zile, poate duce la o acumulare de acizi grași în ficat.

Steatohepatita alcoolică este adeseori lipsită de simptome, dar ea este un semn de avertizare că beţi la un nivel care este dăunător pentru sănătatea dvs.

Steatohepatita alcoolică este reversibilă. Dacă opriți consumul de alcool timp de două săptămâni, ficatul dumneavoastră ar trebui să revină la normal.

Hepatita alcoolică

Hepatita alcoolică (nu are legătură cu hepatita infecţioasă) este etapa a doua a bolilor hepatice cauzate de abuzul de alcool şi este mult mai gravă.

Abuzul de alcool prelungit poate provoca inflamarea ţesuturilor ficatului. Acest lucru este cunoscut sub numele de hepatită alcoolică. Mai puțin frecvent, hepatita alcoolică poate apărea dacă beţi o cantitate mare de alcool într-o perioadă scurtă de timp.

Hepatita alcoolică este reversibilă, deși poate fi necesar să încetaţi să consumaţi alcool timp de câteva luni sau ani.

Ciroza

Ciroza este stadiul final al bolilor hepatice cauzate de abuzul de alcool. Ciroza are loc atunci când inflamația prelungită provoacă cicatrizări în ficat şi pierderea funcţiei hepatice. Pierderea funcţiei hepatice vă poate pune viața în pericol.

Leziunile cauzat de ciroză nu sunt reversibile. În cazurile ușoare până la moderate, renunțarea imediată la alcool ar trebui să prevină viitoarele deteriorări și să ducă la recuperarea treptată a funcției hepatice. În cazurile mai severe, poate fi necesar un transplant de ficat.

Pot fi tratate bolile hepatice cauzate de abuzul de alcool?

Opțiunile de tratament pentru bolile hepatice cauzate de abuzul de alcool depind în mare măsură de faptul dacă vă hotărâţi să nu mai consumaţi alcool și să faceţi anumite modificări în stilul de viață, de preferință pentru tot restul vieţii dvs.

Tratamentul include încetarea consumului de alcool, terapia nutrițională, medicație și, în cele mai grave cazuri, un transplant de ficat.

În stadiul incipient al bolilor hepatice cauzate de abuzul de alcool (steatohepatită alcoolică și hepatită), persoanele care nu mai beau au mari şanse ca ficatul lor să se repare.

În cazurile cele mai grave de ciroză, se va lua în considerare un transplant de ficat numai dacă nu mai beţi alcool timp de cel puțin trei luni.

Cât de des întâlnite sunt bolile hepatice cauzate de abuzul de alcool?

Aceste boli sunt larg răspândite în Anglia.

Se estimează că:

–    90-100% din consumatorii înrăiţi de alcool suferă de steatohepatită alcoolică;

–    unul din patru băutori cu steatohepatită alcoolică va dezvolta hepatită alcoolică;

–    unul din cinci băutorii cu steatohepatită alcoolică va dezvolta ciroză.

Un băutor înrăit este cineva care bea des peste limita săptămânală recomandată de alcool. Limita este de 3-4 unităţi de alcool pe zi, pentru bărbați, și 2-3 unități pentru femei. Respectarea limitei zilnice este cel mai bun mod de a preveni bolile hepatice cauzate de alcool.

Ratele de deces asociate cu bolile hepatice cauzate de alcool au crescut cu mai mult de două treimi (69%), în ultimii 30 de ani. Acest lucru face alcoolul una dintre cele mai comune cauze de deces, împreună cu fumatul şi tensiunea arterială.

Simptomele bolilor hepatice cauzate de abuzul de alcool

Simptomele bolilor hepatice cauzate de abuzul de alcoolDvs. nu veţi observa niciun simptom de boli hepatice cauzate de abuzul de alcool până când ficatul nu este grav afectat, de aceea este important să vă limitaţi consumul de alcool.

Steatohepatita alcoolică

De obicei, steatohepatita alcoolică nu produce niciun simptom vizibil, doar dacă acumularea de acizi grași din ficat este severă.

Dacă acesta este cazul, simptome de steatohepatită alcoolică includ:

–    slăbiciune;

–    pierderea poftei de mâncare;

–    greață;

–    durere abdominală;

–    un sentiment general de stare de rău.

Hepatita alcoolică

Simptomele de hepatită alcoolică sunt:

–    îngălbenirea ochilor și a pielii (icter);

–    dureri abdominale sau sensibilitate abdominală;

–    apariția unor vene de sânge pe piele, care arată ca nişte păianjeni;

–    pierderea poftei de mâncare;

–    greață;

–    temperatură înaltă, de obicei în jur de 38°C;

–    oboseală.

Ciroza

Simptome de ciroză vin, de obicei, în două etape:

–    Simptomele din stadiu timpuriu apar când ficatul începe să-şi piardă o parte din funcția sa.

–    Simptomele din stadiu terminal apar atunci când ficatul își pierde o mare parte din funcţia sa sau toată funcția (pierderea totală a funcției hepatice este cunoscută sub numele de insuficiență hepatică).

Simptomele din stadiu timpuriu includ:

–    oboseală și slăbiciune;

–    pierderea poftei de mâncare;

–    pierdere în greutate;

–    senzație de rău;

–    mâncărimi de piele;

–    palme roşii şi inflamate;

–    problemele de somn (insomnie).

Sensibilitatea sau durerea în jurul ficatului nu sunt comune (multe forme avansate de boli hepatice nu au simptome evidente la început).

Simptomele din stadiu terminal:

–    icter;

–    căderea părului;

–    acumulare de lichid la nivelul picioarelor şi gleznelor (edem) sau în abdomen;

–    urină închisă la culoare și scaun negru sau scaune foarte deschise la culoare;

–    o tendință de sângerare și învineţire rapidă, cum ar fi: sângerări nazale frecvente şi sângerări gingivale;

–    vărsături cu sânge;

–    crampe musculare;

–    dureri în umărul drept;

–    pierderea apetitului sexual (pierderea libidoului);

–    amețeli și oboseală;

–    dispnee;

–    bătăi rapide de inimă;

–    febră și atacuri de frisoane (pentru că sunteţi mai predispus la infecții);

–    pierderi de memorie și confuzie;

–    schimbări de personalitate (cauzate de toxinele din sânge care afectează creierul);

–    mers clătinat;

–    sensibilitate crescută la alcool și medicamente (pentru că ficatul nu le poate procesa);

–    pierdere în greutate.

Când să cereţi sfatul medicului?

Bolile hepatice cauzate de abuzul de alcool, de cele mai multe ori, nu cauzează niciun simptom până când nu au ajuns la un nivel avansat. Dacă ați abuzat de alcool, este posibil să aveți leziuni hepatice, chiar dacă nu aveți niciunul din simptomele de mai sus.

Este recomandat să vă contactați medicul de familie și să-i cereţi să vă analizeze funcția hepatică dacă aveți antecedente de abuz de alcool.

O modalitate bună de a evalua istoricul de consum de alcool este de a folosi un test scurt cunoscut sub numele de testul CAGE, care constă din patru întrebări:

–    V-ați gândit vreodată că ar trebui să vă limitaţi consumul de alcool?

–    V-a deranjat când v-au criticat oamenii că beţi?

–    V-ați simțit vreodată vinovat că beţi alcool?

–    Ați băut vreodată alcool dis-de-dimineață pentru a trece peste o mahmureală și pentru a vă calma nervii?

Dacă ați răspuns afirmativ la una sau la mai multe dintre întrebările de mai sus, este posibil să aveți o problemă cu abuzul de alcool și ar trebui să mergeţi la medicul de familie.

Cauzele bolilor hepatice cauzate de abuzul de alcool

Cu cât beţi mai mult peste limitele recomandate, cu atât este mai mare riscul de a dezvolta boli hepatice. Există două moduri în care abuzul de alcool poate provoca boli hepatice:

–    beţi o cantitate mare de alcool într-un interval scurt de timp, ceea ce poate provoca steatohepatită alcoolică și, mai puțin frecvent, hepatită alcoolică;

–    beţi peste limitele recomandate timp de mulți ani, ceea ce poate provoca hepatită şi ciroză, două boli hepatice mult mai grave.

Oamenii cu cel mai mare risc de a dezvolta tipuri grave de boli hepatice sunt:

–    bărbaţii care beau mai mult de 35 de unităţi de alcool pe săptămână, timp de 10 ani sau mai mult;

–    femeile care beau mai mult de 28 de unități de alcool pe săptămână, timp de 10 ani sau mai mult.

Alţi factori de risc

Aproape toți oamenii care abuzează de alcool vor dezvolta steatohepatită alcoolică. Aproximativ unul din patru oameni va dezvolta hepatită și unul din cinci va dezvolta ciroză.

Cu toate acestea, oamenii care nu dezvoltă hepatită sau ciroză au un risc de a dezvolta alte afecţiuni asociate cu consumul de alcool, cum ar fi: cancer de ficat, boli de inimă şi accidente vasculare cerebrale. Acest lucru sugerează că există factori de risc suplimentari, care fac unii oameni mai vulnerabili la efectele alcoolului asupra ficatului.

Aceştia includ:

–    obezitatea;

–    sexul feminin (femeile par a fi mai vulnerabile decât bărbații la efectele nocive ale consumului de alcool);

–    o dietă bogată în grăsimi;

–    o afecţiune hepatică preexistentă, cum ar fi hepatita C (o infecție cronică virală a ficatului).

Diagnosticarea bolilor hepatice cauzate de abuzul de alcool

Bolile hepatice cauzate de abuzul de alcool sunt suspectate prima oară atunci când analizele pentru alte afecțiuni arată că aveţi leziuni hepatice.

Analize de sânge

Analizele de sânge folosite pentru a evalua ficatul sunt cunoscute ca teste funcționale hepatice. Ele pot detecta enzimele din sânge, care sunt prezente doar dacă ficatul dvs. a fost deteriorat.

Analizele de sânge pot detecta şi dacă aveți valori scăzute de anumite substanțe produse de ficat (spre exemplu, o proteină numită albumina). Nivelurile scăzute de albumină sugerează că ficatul dumneavoastră nu funcționează în mod corespunzător.

Alte analize

Dacă analizele sau simptomele sugerează că există leziuni la ficat, medicul dumneavoastră vă va întreba cât de des consumaţi alcool. Este important să fiţi sincer cu privire la cât de mult și cât de des beți alcool.

Dacă spuneţi că beți mai puţin alcool decât beţi cu adevărat sau dacă negaţi că beţi alcool, vi se pot face analize suplimentare inutile. Acest lucru ar putea duce la o întârziere a tratamentului de care aveți nevoie.

Dacă simptomele dumneavoastră sau testele funcționale hepatice sugerează că este posibil să aveți hepatită alcoolică sau ciroză, ar putea fi nevoie de analize suplimentare pentru a evalua starea ficatului dumneavoastră. Acestea sunt descrise mai jos.

Teste imagistice

Se pot efectua: o scanare cu ultrasunete, tomografie computerizată (CT) sau imagistică prin rezonanţă magnetică (IRM) a ficatului. Scanările pot produce imagini detaliate ale ficatului dumneavoastră și pot evidenția orice cicatrici. Unele scanări pot măsura şi rigiditatea ficatului.

Biopsie hepatică

Un ac este introdus în corp (de obicei între coaste). Se ia o mostră de celule hepatice și este trimisă la un laborator pentru a fi examinate la microscop. Biopsia este efectuată sub anestezie locală. Rezultatul biopsiei va confirma un diagnostic de ciroză și poate oferi mai multe informații despre cauză.

Endoscopie

Un endoscop este un tub lung, subțire şi flexibil, cu o lumină şi o cameră video la capăt. Într-o endoscopie, endoscopul este introdus în esofag, până în stomac. Imaginile cu esofagul şi stomacul vor fi transmise la un ecran extern. Medicul va căuta varice (vene umflate) – sunt un semn de ciroză.

Tratarea bolilor hepatice cauzate de abuzul de alcool

Tratarea cu succes a bolilor hepatice cauzate de abuzul de alcool va depinde dacă pacientul este dispus să renunţe la alcool și să facă modificări în stilul lui de viață.

Renunţarea la alcool

Tratamentul pentru bolile hepatice cauzate de abuzul de alcool presupune renunţarea la consumul de alcool. Acest lucru este cunoscut sub numele de abstinență. Abstinenţa poate fi vitală, în funcție de stadiul bolilor hepatice. De exemplu, dacă aveți:

–    steatohepatită alcoolică, ar trebui să renunţaţi cel puțin două săptămâni la alcool, înainte de a bea din nou;

–    hepatită alcoolică, se recomandă abstinența de la alcool pe toată viaţa;

–    ciroză, este esențială o abstinentă pe toată viaţa, pentru a preveni moartea cauzată de insuficienţă hepatică.

Se estimează că 70% din persoanele cu boli hepatice cauzate de alcool au o problemă cu dependența de alcool. Există grupuri care oferă consiliere pentru a vă ajuta să nu mai beţi.

Grupuri de autoajutorare

Multe persoane cu o dependență de alcool găsesc că este util să participe la grupuri de autoajutorare. Cel mai binecunoscut grup este Alcoolici Anonimi.

Medicaţie pentru abstinență

Medicaţia este disponibilă pentru a ajuta oamenii să se abțină de la alcool. Disulfiram poate fi folosit dacă încercaţi să vă abţineţi, dar sunteţi îngrijorat de faptul că aţi putea ceda tentaţiei sau aţi cedat în trecut. Acamprosate este un alt medicament folosit pentru vă ajuta să renunţaţi la alcool.

Disulfiram provoacă reacţii fizice extrem de neplăcute, dacă beți alcool: greață și vărsături. Acest lucru vă va împiedica să consumaţi alcool.

Terapia nutrițională

Terapia nutrițională este o altă parte importantă a tratamentului bolilor hepatice cauzate de alcool.

Majoritatea oamenilor cu boli hepatice cauzate de alcool sunt şi subnutriți, din mai multe motive. Acestea includ: o dietă săracă, pierderea poftei de mâncare și pierderea funcției hepatice, care interferează cu digestia substanțelor nutritive importante.

Cercetările au arătat că persoanele subnutrite au ficatul mai vulnerabil la efectele nocive ale consumului de alcool. O dietă bogată în calorii, care conține multe proteine ​​și carbohidrați, este recomandată pentru persoanele cu boli hepatice cauzate de abuzul de alcool. Ați putea fi sfătuit să luaţi şi suplimente de vitamine și minerale.

Medicul de familie vă poate spune ce regim alimentar să urmaţi sau vă va recomanda un dietetician.

În cazurile cele mai grave de malnutriție, nutrienții ar putea fi furnizaţi printr-un tub de alimentare, care este introdus direct în stomac.

Medicamente pentru tratarea simptomelor

Folosirea medicamentelor pentru a trata bolile hepatice cauzate de alcool este controversată. Mulți experți au susținut că există dovezi limitate pentru eficacitatea lor.

În caz de hepatită alcoolică severă, ar putea fi necesar tratamentul în spital. Tratamentul cu corticosteroizi sau pentoxifilină poate fi folosit pentru a reduce inflamarea ficatului.

Există mai multe medicamente care pot trata ciroza, inclusiv:

–    steroizi anabolizanți (un tip de steroizi mai puternici);

–    propiltiouracil (un tip de medicament conceput inițial pentru a trata glandele tiroide);

–    colchicina (un medicament conceput inițial pentru a trata guta).

Transplant de ficat

În cazurile cele mai grave de ciroză, ficatul îşi pierde capacitatea sa de a funcționa, ceea ce duce la insuficienţă hepatică. Odată ce ficatul nu mai funcţionează, medicamentele vor funcționa doar pentru câțiva ani, iar un transplant de ficat este singura modalitate de a vindeca insuficienţa hepatică.

Cele mai multe centre de transplant se aşteaptă de la dvs. să nu mai beţi alcool pentru tot restul vieţii. De obicei, trebuie să vă abţineţi de la alcool timp de cel puțin trei luni, înainte de a fi considerat potrivit pentru un transplant.

Complicaţiile bolilor hepatice cauzate de abuzul de alcool

Complicaţiile bolilor hepatice cauzate de abuzul de alcool includ hipertensiune portală și encefalopatie hepatică.

Hipertensiunea portală şi varicele

Hipertensiunea portală este o complicaţie a cirozei și, mai puțin frecvent, a hepatitei alcoolice.

Hipertensiunea portală apare atunci când tensiunea arterială din interiorul ficatului a crescut la un nivel potenţial grav.

Când ficatul devine foarte cicatrizat, sângele se mişcă mai greu în el. Acest lucru duce la o creștere a tensiunii arteriale. Sângele trebuie să găsească un nou mod de a reveni la inimă. El face acest lucru creând vase de sânge noi; de obicei de-a lungul mucoasei stomacului. Aceste vase de sânge noi sunt cunoscute drept varice.

Dacă tensiunea arterială crește până la un anumit nivel, ea poate deveni prea mare pentru varice, provocând ruperea pereţilor varicelor şi, prin urmare, sângerări.

Acest lucru poate provoca sângerări pe termen lung, care pot duce la anemie (o afecţiune în care organismul nu dispune de suficiente celule roşii care să transporte oxigen).

Alternativ, sângerarea poate fi rapidă și masivă, făcându-vă să:

–    vomitaţi cu sânge;

–    aveţi scaune care sunt foarte întunecate sau ca smoala.

Varicele fisurate pot fi tratate cu ajutorul unui endoscop (un tub îngust, cu o cameră la un capăt, care este băgat până în stomac), pentru a localiza varicele. Apoi se foloseşte o bandă de cauciuc mică, pentru a sigila baza varicelor.

Encefalopatia hepatică

Una dintre cele mai importante funcții ale ficatului este de a elimina toxinele din sânge. Dacă ficatul dumneavoastră nu poate să facă acest lucru din cauza hepatitei sau cirozei, nivelurile de toxine din sânge vor crește. Un nivel ridicat de toxine în sânge, ca urmare a leziunilor hepatice, este cunoscut sub numele de encefalopatie hepatică.

Simptomele de encefalopatie hepatică includ:

–    agitație;

–    confuzie;

–    dezorientare;

–    rigiditate musculară;

–    tremor muscular;

–    dificultăți de vorbire;

–    în cazuri foarte grave, comă.

O persoană cu encefalopatie hepatică ar putea avea nevoie de spitalizare. La spital, veţi primi medicamente pentru a elimina toxinele din sânge.

Prevenirea bolilor hepatice cauzate de abuzul de alcool

Cel mai eficient mod de a preveni bolile hepatice cauzate de abuzul de alcool este prin a renunţa la băut sau prin a respecta limitele recomandate și să nu beţi alcool timp de cel puţin două zile pe săptămână.

Limitele recomandate ale consumului de alcool sunt:

–    bărbaţi – până la 21 unități de alcool pe săptămână (3-4 unităţi pe zi);

–    femei – până la 14 unități de alcool pe săptămână (2-3 unități pe zi).

O unitate de alcool este egală cu aproximativ o jumătate de halbă de bere normală, un pahar mic de vin sau 25 ml de băuturi spirtoase.

Publicat pe Lasă un comentariu

Abuzul de alcool

Introducere Abuzul de alcool

Abuzul de alcoolMulţi oameni pot consuma alcool în limitele recomandate, aşa că riscul de a dezvolta probleme de sănătate asociate cu consumul de alcool este scăzut. Cu toate acestea, cantitatea de alcool pe care o consumă unii oameni le-ar putea pune în pericol sănătatea. Abuzul de alcool înseamnă să beţi peste limitele recomandate de consum.

Există trei tipuri principale de abuzul de alcool:

– băutul hazardat: a bea peste limitele recomandate;

– băutul dăunător: a bea peste limitele recomandate şi a vă confrunta cu probleme de sănătate cauzate de consumul de alcool;

– dependenţa: sentimentul că nu puteţi trăi fără alcool.

Mulţi oameni care au problemele de sănătate cauzate de alcool nu sunt alcoolici.

Unităţile de alcool

Alcoolul este măsurat în unităţi. O unitate de alcool este echivalentul a 10 ml de alcool pur, care este aproximativ o jumătate de halbă de bere normală, un pahar mic de vin sau o singură măsură (25 ml) de băuturi spirtoase.

Limitele recomandate pentru consumul de alcool sunt:

– nu mai mult de trei – patru unităţi pe zi, pentru bărbaţi;

– nu mai mult de două sau trei unităţi pe zi, pentru femei.

Se recomandă atât bărbaţilor, cât şi femeilor, ca două sau trei zile pe săptămână să nu consume deloc alcool. Vă puneţi sănătatea în pericol dacă depăşiţi în mod regulat limitele recomandate pe zi.

Beau prea mult alcool?

Semnele de abuz de alcool includ:

– aveţi sentimentul că ar trebui să reduceţi consumul de alcool;

– alte persoane v-au criticat consumul de alcool, ceea ce vă poate enerva;

– vă simţiţi vinovat că aţi băut alcool;

– aveţi nevoie de o băutură dis-de-dimineaţă pentru a vă calma nervii sau pentru a scăpa de o mahmureală.

Semnele că oamenii pe care îi cunoaşteţi ar putea abuza de alcool includ:

– depăşesc în mod regulat limita zilnică recomandată pentru alcool;

– uneori nu îşi pot aminti ce s-a întâmplat cu o noapte înainte, din cauză că au băut;

– nu reuşesc să facă ceea ce se aşteaptă de la ei, din cauză că au băut – de exemplu, lipsesc de la o şedinţă la locul de muncă, pentru că s-au îmbătat sau erau mahmuri.

Riscurile abuzului de alcool

În decursul anilor 2009 şi 2010, aproximativ un milion de spitalizări au fost cauzate de răni sau de afecţiuni asociate cu consumul de alcool.

Riscurile pe termen scurt ale abuzului de alcool includ:

– intoxicaţia cu alcool, care poate include vărsături, convulsii (crize convulsive) şi pierderea cunoştinţei;

– accidente şi leziuni care necesită tratament în spital, cum ar fi un traumatism cranian;

– comportament violent, care ar putea duce la încarcerare;

– contactul sexual neprotejat, care ar putea duce la sarcini neplanificate sau infecţii cu transmitere sexuală;

– pierderea bunurilor, cum ar fi: portofelul, cheile sau telefonul, ceea ce duce la sentimente de anxietate.

Pe termen lung, abuzul de alcool este un factor de risc major pentru o gamă largă de afecţiuni grave, cum ar fi:

– boli de inimă;

– accidente vasculare cerebrale;

– boli hepatice;

– cancer la ficat şi cancer intestinal.

Pe lângă problemele de sănătate, abuzul de alcool pe termen lung poate duce la probleme sociale, cum ar fi: şomaj, divorţ, violenţă domestică şi pierderea locuinţei.

Evaluarea alcoolului

Dacă mergeţi la medicul dumneavoastră de familie pentru că sunteţi preocupat de consumul de alcool sau dacă primiţi un tratament pentru o leziune sau o afecţiune asociată cu consumul de alcool, vi se poate evalua consumul de alcool.

Cele mai des folosite teste sunt: „Test de Identificare a Tulburărilor Cauzate de Abuzul de Alcool” (AUDIT) sau un „Test Rapid de Verificare a Alcoolului” (FAST).

Este important să fiţi sincer când răspundeţi la întrebările acestor testele, ca să primiţi tratamentul potrivit.

Tratarea abuzului de alcool

Tratarea abuzului de alcoolFelul în care abuzul de alcool va fi tratat va depinde de cât de mult bea acea persoană. Opţiunile de tratament includ:

– detoxificare: implică să consumaţi mai puţin alcool sau să renunţaţi complet, şi poate avea loc într-o clinică, dacă sunteţi dependent de alcool;

– consiliere: include grupuri de întrajutorare şi terapii precum terapia cognitiv-comportamentală (CBT);

– medicamente: cum ar fi acamprosatele, care pot ajuta la reducerea poftei de alcool.

Unde să caut ajutor?

Dacă sunteţi îngrijorat de consumul dvs. de alcool, sau de consumul altcuiva de alcool, un prim pas este de a merge la medicul de familie. El va putea să vă spună ce servicii şi tratamente sunt disponibile pentru dvs.

În afară de Sistemul Naţional de Sănătate, mai există şi organizaţii de caritate sau grupuri de sprijin care oferă consiliere persoanelor care abuzează de alcool.

Alcoolul şi sarcina

Departamentul de Sănătate le recomandă femeilor gravide şi femeilor care încearcă să rămână gravide să evite consumul de alcool. În cazul în care aleg să bea, ele nu ar trebui să bea mai mult de 1-2 unităţi de alcool, o dată sau de două ori pe săptămână.

Definirea unei probleme cu băutura

Există trei tipuri principale de abuzul de alcool: băutul hazardat, băutul dăunător şi dependenţa. Aceste tipuri sunt determinate de cantitatea de alcool care este consumată.

Băutul hazardat

Băutul hazardat este definit ca atunci când o persoană bea alcool peste limita săptămânală recomandată (21 de unităţi pentru bărbaţi şi 14 unităţi pentru femei).

Băutul hazardat se referă şi la alcoolul consumat la diverse ocazii, chiar dacă cantitatea consumată se încadrează în limita săptămânală. Băutul la ocazii implică băutul unei cantităţi mari de alcool într-un interval scurt de timp – opt unităţi într-o zi, pentru bărbaţi, şi şase unităţi într-o zi, pentru femei.

Dacă aţi băut hazardat, este posibil să nu aveţi probleme de sănătate cauzate de consumul de alcool, încă, dar vă creşte riscul de a suferi de probleme în viitor.

Băutul hazardat, în special la petreceri, poartă riscuri suplimentare, cum ar fi:

– puteţi fi implicat într-un accident;

– vă puteţi lua la ceartă sau bătaie;

– puteţi lua parte la comportamente riscante sau ilegale atunci când sunteţi beat, cum ar fi: să conduceţi sub influenţa alcoolului.

Băutul dăunător

Băutul dăunător este definit ca atunci când o persoană bea alcool peste cantitatea săptămânală recomandată şi prezintă problemele de sănătate care sunt cauzate în mod direct de alcool.

În unele cazuri, pot exista probleme evidente, cum ar fi:

– depresie;

– un accident cauzat de alcool, cum ar fi un traumatism cranian;

– pancreatită acută (inflamare a pancreasului).

Multe dintre problemele de sănătate care apar ca rezultat al băutului dăunător nu determină niciun simptom până când nu ajung în cele mai grave etape. Acestea includ:

– tensiune arterială crescută (hipertensiune arterială);

– ciroză (cicatrizare a ficatului);

– anumite tipuri de cancer, cum ar fi cancerul de gură şi cancerul de colon;

– boli de inimă.

Acest lucru înseamnă că nivelul de deteriorare fizică, cauzat de băutul dăunător, poate fi uşor subestimat. Băutul dăunător poate provoca şi probleme sociale, cum ar fi: dificultăţi cu partenerul sau soţul, cu familia şi prietenii sau dificultăţi la locul de muncă, cu colegii.

Dependenţa de alcool

Dependenţa de alcoolAlcoolul provoacă dependenţa fizică şi psihologică. A fi dependent de alcool înseamnă că o persoană simte că nu poate trăi fără alcool, iar consumul de alcool devine un factor important în viaţa lor (uneori, cel mai important factor).

În funcţie de nivelul de dependenţă, o persoană poate prezenta simptome de sevraj dacă renunţă brusc la alcool. Simptomele de sevraj pot fi atât fizice, cât şi psihice.

Simptomele fizice ale sevrajului includ:

– tremor de mână;

– transpiraţie;

– greaţă;

– halucinaţii vizuale (a vedea lucruri care nu sunt reale);

– convulsii (crize convulsive), în cazurile cele mai grave.

Simptomele psihologice ale sevrajului includ:

– depresie;

– anxietate;

– iritabilitate;

– nelinişte;

– insomnie.

Oamenii care sunt dependenţi de alcool prezintă, de obicei, simptome severe de sevraj. Ei cad de multe ori într-o stare în care beau pentru a evita simptomele de sevraj.

Oamenii cu dependenţă severă pot tolera niveluri foarte ridicate de alcool şi pot bea cantităţi care ar putea incapacitatea sau chiar ucide majoritatea oamenilor.

Diagnosticarea abuzului de alcool

Dacă mergeţi la medicul dumneavoastră de familie pentru că sunteţi preocupat de consumul de alcool sau dacă primiţi un tratament pentru o leziune sau o afecţiune asociată cu consumul de alcool, vi se va evalua consumul de alcool.

Acest lucru se face, de obicei, folosind un test care constă într-o serie de întrebări. Este important să fiţi sincer când răspundeţi la întrebări, ca să puteţi primi cel mai potrivit tratament. Medicul de familie nu vă va judeca.

„Test de Identificare a Tulburărilor Cauzate de Abuzul de Alcool” (AUDIT)

Acest test este foarte des folosit şi presupune să răspundeţi la 10 întrebări scurte legate de consumul dvs. de alcool, pentru a ajuta medicul să evalueze efectele pe care alcoolul le-ar putea avea asupra dvs.

„Test Rapid de Verificare a Alcoolului” (FAST)

Acesta este un test mai simplu care poate fi folosit pentru a verifica dacă consumul de alcool a atins cote periculoase.

FAST este format din patru întrebări, care sunt enumerate mai jos. Numărul după fiecare răspuns este valoarea pe care o are răspunsul acela.

1. Cât de des beţi opt sau mai multe unităţi (bărbaţi), sau şase sau mai multe unităţi (femei), la o ocazie?

– niciodată – dacă acesta este răspunsul dumneavoastră, puteţi opri testul.

– mai puţin de o dată pe lună – 1

– în fiecare lună – 2

– săptămânal – 3

– zilnic sau aproape zilnic – 4

2. Cât de des, în decursul ultimului an, nu v-aţi putut aminti ce s-a întâmplat cu o noapte înainte, pentru că aţi fost beat?

– niciodată – 0

– mai puţin de o dată pe lună – 1

– în fiecare lună – 2

– săptămânal – 3

– zilnic sau aproape zilnic – 4

3. Cât de des, în decursul anului trecut, nu aţi reuşit să faceţi ceea ce se aştepta de la dvs., pentru că aţi fost beat?

– niciodată – 0

– mai puţin de o dată pe lună – 1

– în fiecare lună – 2

– săptămânal – 3

– zilnic sau aproape zilnic – 4

4. V-a spus o rudă, un prieten sau un medic că beţi prea mult sau să beţi mai puţin, în ultimul an?

– Nu – 0

– da, o dată – 1

– da, de mai multe ori – 2

Un scor FAST de trei sau mai multe puncte sugerează, de obicei, că beţi hazardat.

Riscurile abuzului de alcool

Alcoolul este un produs chimic puternic, care poate avea o gamă largă de efecte secundare în aproape fiecare parte a corpului, inclusiv în creier, în oase şi în inimă.

Alcoolul şi riscurile asociate cu el pot avea efecte pe termen scurt şi pe termen lung. În anii 2009 – 2010, au fost aproximativ 1 milion de internări în spital din cauza unei accidentări sau a unei afecţiuni cauzate de consumul de alcool.

Efectele pe termen scurt ale alcoolului

Efectele pe termen scurt ale consumului de alcool sunt descrise mai jos. Aceste informaţii se bazează pe presupunerea că aveţi o tolerantă normală la alcool. Persoanele dependente de alcool, cu o toleranţă mai mare la alcool, sunt capabile de a bea mai mult fără să prezinte efecte notabile.

1-2 unităţi

După ce aţi băut 1-2 unităţi de alcool, vă creşte ritmul cardiac şi vasele de sânge se extind, oferindu-vă un sentiment de căldură şi făcându-vă mai sociabil şi vorbăreţ – ceea ce este asociat cu consumul moderat de alcool.

4-6 unităţi

După ce aţi băut 4-6 unităţi de alcool, sistemul nervos şi creierul încep să fie afectate. Alcoolul va începe să vă afecteze o parte a creierului care este asociată cu luarea de decizii, făcându-vă mai nechibzuit şi fără inhibiţii.

Alcoolul vă va afecta şi celulele din sistemul nervos, făcându-vă să vă simţiţi ameţit în timp ce vă afectează în mod negativ timpul de reacţie şi coordonarea.

8-9 unităţi

După ce aţi băut 8-9 unităţi de alcool, timpul de reacţie este mult mai lent, nu veţi mai putea vorbi normal, iar vederea vă va fi afectată. Ficatul, care filtrează alcoolul din organism, nu va putea elimina tot alcoolul peste noapte, deci sunt şanse foarte mari să vă treziţi cu o mahmureală.

10-12 unităţi

După ce aţi băut 10-12 unităţi de alcool, coordonarea este extrem de afectată, ceea ce înseamnă că veţi avea un risc ridicat de accidentare. Nivelul ridicat de alcool are un efect deprimant asupra minţii şi corpului, ceea ce vă face somnoros.

Această cantitate de alcool va începe să ajungă la un nivel toxic (otrăvitor). Corpul dvs. va încerca să elimine rapid alcoolul, prin urină. Din această cauză, veţi fi foarte deshidratat dimineaţa, iar acest lucru poate cauza o durere de cap severă.

Excesul de alcool din sistemul dvs. vă poate supăra şi sistemul digestiv, ceea ce duce la simptome de greaţă, vărsături, diaree şi indigestie.

Mai mult de 12 unităţi

Dacă beţi mai mult de 12 unităţi de alcool, aveţi un risc ridicat de a dezvolta o intoxicaţie cu alcool, mai ales dacă aţi consumat multe unităţi într-un interval scurt de timp. Ficatul are nevoie de aproximativ o oră pentru a elimina o unitate de alcool din organism.

Intoxicaţia cu alcool se produce atunci când cantităţile excesive de alcool încep să interfereze cu funcţiile automate ale corpului, cum ar fi:

– respiraţia;

– ritmul cardiac;

– reflexul de înghiţire – care vă împiedică să vă înecaţi.

Intoxicaţia cu alcool poate cauza intrarea în stare de comă şi ar putea cauza moartea persoanei.

Riscurile pe termen scurt ale abuzului de alcool

Riscurile pe termen scurt ale abuzului de alcool includ:

– accidente şi vătămări: se estimează că 70% din toate internările la departamentele de accidente şi situaţii de urgenţă (A&E), din orele de vârf, sunt cauzate de abuzul de alcool;

– violenţă şi comportament antisocial: în fiecare an, în Anglia, circa 1,2 milioane de incidente violente sunt cauzate de abuzul de alcool;

– sex neprotejat: acest lucru poate duce la sarcini neplanificate şi la infecţii cu transmitere sexuală (ITS);

– pierderea bunurilor personale: mulţi oameni îşi pierd bunurile personale, cum ar fi portofelul sau telefonul, când sunt beţi;

– absenţă la locul de muncă sau la facultate: vă puteţi pierde locul de muncă sau puteţi avea dificultăţi la şcoală.

Efectele pe termen lung ale abuzului de alcool

Dacă dvs. consumaţi cantităţi periculoase de alcool, timp de mai mulţi ani, se va vedea rezultatul asupra organelor corpului dumneavoastră, care pot fi grav afectate.

Organele care sunt afectate de abuzul de alcool pe termen lung includ: creierul şi sistemul nervos, inima, ficatul şi pancreasul. Consumul excesiv de alcool poate creşte tensiunea arterială şi nivelul de colesterol din sânge, doi factori de risc majori pentru atacurile de cord şi accidentele vasculare cerebrale.

Pe termen lung, abuzul de alcool vă poate slăbi sistemul imunitar, făcându-vă mai vulnerabil la infecţii grave. De asemenea, oasele dvs. pot fi slăbite, iar acest lucru înseamnă că veţi avea un risc mai mare de fracturare sau de rupere.

Riscurile pe termen lung ale abuzului de alcool

Există multe riscuri de sănătate pe termen lung asociate cu abuzul de alcool. Acestea includ:

– tensiune arterială crescută (hipertensiune arterială)

– atac cerebral

– boli de inimă

– pancreatită

– boli hepatice

– cancer la ficat

– cancer la gură

– cancer de cap şi gât

– cancer la sân

– cancer intestinal

– depresie

– demenţă

– probleme sexuale, cum ar fi impotenţa sau ejaculare prematură

– infertilitate

Pe lângă faptul că are un impact semnificativ asupra sănătăţii dumneavoastră, abuzul de alcool poate avea şi implicaţii sociale pe termen lung. De exemplu, abuzul poate duce la:

– divorţ;

– destrămarea familiei;

– abuz domestic;

– şomaj;

– pierderea locuinţei;

– probleme financiare.

Tratarea abuzului de alcool

Opţiunile de tratament disponibile pentru abuzul de alcool depind de cantitatea de alcool pe care o consumaţi şi dacă încercaţi să beţi mai puţin sau să renunţaţi complet la băut.

Băutul hazardat

Dacă beţi hazardat, cel mai probabil veţi fi trimis la o sesiune scurtă de consiliere, cunoscută sub numele de intervenţie. Acest lucru se poate întâmpla în urma unui accident sau a unei leziuni cauzate de abuzul de alcool.

O intervenţie durează aproximativ 10-15 minute şi acoperă riscurile asociate cu consumul de alcool, consiliere cu privire la reducerea cantităţii de alcool pe care o consumaţi, asociaţiile de sprijin disponibile pentru dvs. şi orice probleme emoţionale pe care vi le provoacă consumul de alcool.

Aţi putea fi sfătuit să ţineţi un jurnal ca să notați cât de multe unităţi de alcool beţi pe săptămână. De asemenea, puteţi primi sfaturi cu privire la băutul social, cum ar fi: să alternaţi intre băuturile răcoritoare şi băuturile alcoolice, când ieşiţi în oraş cu prietenii.

Băutul dăunător

Dacă aţi consumat cantităţi dăunătoare de alcool, va trebui să decideţi mai întâi dacă doriţi să reduceţi consumul de alcool (moderare) sau să renunţaţi la consumul de alcool (abstinenţa).

Abstinenţa va avea un beneficiu mai mare asupra sănătăţii, deşi băutul cu moderație este un obiectiv mai realist sau, cel puţin, un prim pas pe drumul spre abstinentă.

În cele din urmă, alegerea este a dvs., deşi există situaţii în care abstinența este puternic recomandată. Situaţiile includ:

– dacă aveţi leziuni hepatice, cum ar fi boli de ficat sau ciroză;

– dacă aveţi alte probleme medicale care pot fi înrăutăţite de alcool, cum ar fi bolile de inimă;

– dacă luaţi medicamente care pot reacţiona prost cu alcoolul, cum ar fi antipsihoticele;

– dacă sunteţi gravidă sau intenţionaţi să rămâneţi gravidă.

Abstinenţa poate fi recomandată dacă aţi încercat să beţi cu moderaţie, dar nu aţi reuşit.

Dacă alegeţi să beţi cu moderaţie, cel mai probabil vi se va cere să participaţi şi la alte sesiuni de consiliere, pentru ca progresul dvs. să poată fi monitorizat şi să vi se ofere tratament şi consiliere în continuare, dacă este necesar.

Vi se poate face analize de sânge periodic, ca să poată fi monitorizată starea ficatului cu atenţie.

Dependenţa

La fel ca şi băutul dăunător, va trebui să alegeţi între moderaţie şi abstinenţă. Abstinenţa va fi recomandată pentru persoanele cu dependenţă moderată şi severă.

Indiferent de nivelul de dependenţă de alcool, este recomandat să vă petreceţi o perioadă de timp fără alcool, pentru ca organismul dumneavoastră să se poată recupera de la efectele alcoolului.

Detoxificarea

Felul în care vă veţi detoxifica va fi determinat de nivelul de dependenţă de alcool. În cazurile uşoare de dependenţă puteţi să vă detoxificaţi la domiciliu, fără să folosiţi medicamente, deoarece simptomele de sevraj ar trebui să fie uşoare.

Dacă consumul de alcool este ridicat (peste 20 de unităţi pe zi) sau dacă aţi avut simptome anterioare de sevraj, puteţi fi detoxificat la domiciliu, dar cu medicamente, pentru a vă ajuta să amelioraţi simptomele de sevraj. De obicei, se foloseşte un tranchilizant numit clordiazepoxid.

Dacă aveţi dependenţă severă, s-ar putea să fiţi nevoit să mergeţi la un spital sau la o clinică de dezintoxicare, pentru că şi simptomele de sevraj vor fi severe şi este posibil să aveţi nevoie de tratament de specialitate.

Simptomele sevrajului

Simptomele sevrajului vor mai grave în primele 48 de ore. Ele ar trebui să înceapă să se îmbunătăţească treptat, pe măsură ce corpul dvs. începe să se adapteze la lipsa de alcool. Acest lucru durează, de obicei, între trei şi şapte zile de la ultima dată când aţi băut.

De asemenea, veţi observa că somnul dvs. va fi perturbat. Cel mai probabil, vă veţi trezi de multe ori în toiul nopţii sau veţi avea dificultăţi de adormire. Acest lucru este normal, iar obiceiurile de somn ar trebui să revină la normal în decurs de o lună.

În timpul detoxifierii trebuie să beţi multe lichide – aproximativ trei litri pe zi. Cu toate acestea, evitaţi să beţi multe băuturi cofeinizate, inclusiv ceaiul sau cafeaua, deoarece acestea vă pot înrăutăţi problemele de somn şi vă pot provoca sentimente de anxietate. Apa sau sucul de fructe sunt o alegere mai bună.

Încercaţi să mâncaţi des, chiar dacă nu vă este foame. Pofta de mâncare va reveni treptat.

Dacă luaţi medicamente care ameliorează simptomele de sevraj, nu aveţi voie să conduceţi sau să manevrați vehicule, deoarece medicamentele vă vor face să vă simţiţi somnolent. Luaţi-vă medicamentele aşa cum v-a indicat medicul.

Dezintoxicarea poate fi un moment stresant. Ca să reduceţi acest stres, încercaţi să ascultaţi muzică, să mergeţi la o plimbare sau să faceţi o baie.

Dacă urmaţi un program de dezintoxicare la domiciliu, veţi fi monitorizat des de o asistentă medicală sau de un alt personal calificat. Puteţi fi monitorizat la domiciliu, la cabinetul medicului de familie sau la o instituţie specializată. Dacă veţi avea nevoie de ajutor suplimentar, vi se pot oferi informaţii cu privire la alte grupuri de sprijin.

Sevrajul este un prim pas important pentru a depăşi problemele dvs. cu alcoolul. Cu toate acestea, sevrajul nu este un tratament eficient de unul singur. Veţi fi sfătuit să urmaţi în continuare tratamentul pentru a vă ajuta pe termen lung.

Abstinenţa

Sunt disponibile mai multe opţiuni de tratament pentru abstinență. Eficiența acestora diferă în funcţie de fiecare pacient, aşa că, dacă simţiţi că un anumit tratament nu funcţionează pentru dvs., puteţi discuta despre alte opţiune de tratament cu echipa de îngrijirea medicală sau cu medicul de familie.

Medicaţia

Exista mai multe tipuri de medicamente care sunt folosite pentru a trata abuzul de alcool:

– acamprosate;

– disulfiram;

– naltrexona.

Înainte de a vi se prescrie medicamente, vi se va face o evaluare medicală completă, inclusiv analize de sânge. Aceste medicamente sunt discutate în detaliu în continuarea articolului.

Acamprosate

Acamprosate este folosit pentru a ajuta la prevenirea recidivării, la persoanele care au reuşit să se abțină de la alcool. El este folosit, de obicei, în combinaţie cu consiliere.

Acamprosate afectează nivelurile de acid gamma-amino butiric (GABA), un aminoacid care acţionează sub formă de neurotransmițător la nivel cerebral. GABA este considerat a fi parţial responsabil pentru inducerea poftei pentru alcool.

Dacă vă este prescris acamprosate, veţi începe să luaţi acest medicament de îndată ce începe sevrajul de la alcool, şi poate dura până la şase luni.

Naltrexona

Naltrexona este folosită pentru a preveni recidivarea sau pentru a limita cantitatea de băuturi alcoolice pe care pacientul o consumă. Medicamentul acesta este folosit, de obicei, împreună cu un alt medicament sau cu consiliere. El acţionează prin blocarea receptorilor opioizi din organism, oprind efectele alcoolului.

Dacă vă este recomandată naltrexona, ar trebui să ştiţi că ea va interfera cu efectele analgezicelor care conţin opioide, cum ar fi morfina şi codeina.

Dacă nu vă simţiţi bine în timpul tratamentului cu naltrexonă, opriţi medicaţia imediat şi cereţi sfatul medicului de familie sau echipei de îngrijire.

Tratamentul cu naltrexonă poate dura până la şase luni, deşi, uneori, poate dura chiar şi mai mult.

Disulfiram

Disulfiram este un medicament care poate fi folosit dacă încercaţi să deveniţi abstinent, dar sunteţi îngrijorat de faptul că ar putea recidiva, sau dacă aţi avut recidivări anterioare.

Disulfiram provoacă o serie de reacţii fizice foarte neplăcute dacă consumaţi alcool, pentru a vă descuraja să beţi. Reacţiile fizice pot include:

– greaţă;

– dureri de piept;

– vărsături;

– ameţeală.

Pe lângă băuturile alcoolice, este important să evitaţi toate sursele de alcool, pentru că şi acestea ar putea induce o reacţie neplăcută. Produsele care ar putea conţine alcool sunt:

– loţiunile folosite după bărbierit;

– apa de gură;

– unele tipuri de oţet;

– parfumurile.

Încercaţi să evitaţi substanţele care degajă vapori alcoolici, cum ar fi diluanţii de vopsea şi solvenţii.

Dacă intraţi în contact cu alcool, la o săptămână după ce aţi încetat de a lua disulfiram, veţi continua să simţiţi reacţii neplăcute; de aceea este important să vă menţineţi abstinenţa în acest timp.

Când veţi lua disulfiram, veţi fi consultat de către echipa medicală o dată la fiecare două săptămâni, în primele două luni, şi apoi în fiecare lună pentru următoarele patru luni.

Consiliere

Grupuri de autoajutorare

Multe persoane cu o dependență de alcool găsesc că este util să participe la grupuri de autoajutorare, cum ar fi Alcoolici Anonimi.

Alcoolici Anonimi consideră că dependenţa de alcool este o afecţiune incurabilă de lungă durată şi progresivă şi că abstinenţa totală este singura soluţie.

Planul de tratament promovat de Alcoolici Anonimi se bazează pe un program de 12 paşi, care este proiectat pentru a vă ajuta să depăşiţi dependența. Programul include următoarele etape:

– Să recunoşti că eşti neputincios în fața alcoolului şi că viaţa ta a devenit de necontrolat.

– Să recunoşti că ai nevoie de o putere mai mare decât a ta pentru a-ţi restabili forţa.

– Să-ţi examinezi greşelile din trecut cu ajutorul unui sponsor (un membru cu experienţă al grupului).

– Să încerci să îndrepţi acele greşeli.

– Să înveţi să duci o viaţă nouă, cu un nou cod de comportament.

– Să-i ajuţi pe alţii care au o dependență de alcool.

Terapia de facilitare în 12 paşi

Terapia de facilitare în 12 paşi se bazează pe programul conceput de către Alcoolici Anonimi. Diferenţa este că treceţi prin etape, una câte una, cu un consilier, nu cu un grup.

Terapia de facilitare în 12 paşi ar putea fi cea mai bună opţiune pentru dumneavoastră dacă vă simţiţi neliniştit sau dacă nu doriţi să discutaţi despre problemele dvs. în cadrul unui grup.

Terapia cognitiv comportamentală (CBT)

Terapia cognitiv comportamentală (CBT) este o terapie de vorbire care pune accentul pe o abordare de a rezolva problemele de dependenţă de alcool.

Abordarea CBT asupra dependenţei de alcool este de a identifica gândurile nefolositoare şi nerealiste şi anumite convingeri care pot contribui la dependenţa de alcool, cum ar fi:

– „Nu mă pot relaxa fără alcool.”

– „Prietenii mei mă vor considera plictisitor dacă nu beau.”

– „Nu-i nimic grav dacă beau doar o halbă.”

Odată ce astfel de gânduri şi convingeri sunt identificate, vi se va cere să vă bazaţi comportamentul pe gânduri mai realiste şi mai de ajutor, cum ar fi:

– „Mulţi oameni se pot simţi bine fără alcool, iar eu pot fi unul dintre ei.”

– „Prietenii mei mă plac pentru felul în care sunt, nu pentru că beau.”

– „Ştiu că nu mă voi putea opri din băut odată ce încep.”

CBT vă ajută să identificaţi şi declanşatorii care vă pot determina să beţi, cum ar fi:

– stresul;

– anxietatea socială;

– prezența în medii cu „risc ridicat”, precum barurile, cluburile, restaurantele etc.

Terapeutul vă va învăţa cum să evitaţi anumiţi declanşatori şi cum să faceţi faţă în mod eficient cu cei care sunt inevitabili.

Terapia de familie

Dependenţa de alcool nu are un impact doar asupra unui individ – ea poate afecta întreaga familie. Terapia de familie oferă posibilitatea membrilor de familie să:

– afle mai multe despre natura dependenţei de alcool;

– sprijine membrul de familie care încearcă să se abţină de la alcool.

Poate fi foarte stresant să locuiţi zi de zi cu cineva care face abuz de alcool, aşa că poate fi de mare ajutor să vorbiţi cu cineva sau să primit sfaturi. Există unele servicii specializate care oferă sprijin pentru persoanele care au un membru de familie care face abuz de alcool.

Publicat pe Lasă un comentariu

Albinismul

Albinismul introducere

albinismulAlbinismul afectează producţia de melanină, pigmentul care oferă culoare pielii, părului şi ochilor. Persoanele cu albinism au o cantitate redusă de melanină sau nu au deloc melanină. În funcție de cantitatea de melanină pe care o persoană o are, ea poate avea păr, piele și ochi foarte palizi, dar unele persoane pot avea păr șaten sau roşcat şi piele care nu se poate bronza.

Oamenii cu albinism au, de obicei, o serie de afecţiuni la ochi, cum ar fi:

– sensibilitate la lumină (fotofobie) – lumina strălucitoare îi pot ameţi;

– probleme cu vederea – vederea ar putea fi îmbunătăţită cu ochelari, deşi, de multe ori, vederea este afectată chiar și cu ochelari;

– mișcări involuntare ale ochilor (nistagmus).

Care sunt cauzele albinismului?

Albinismul este cauzat de o lipsă de melanină, un pigment care oferă părului, pielii şi ochilor culoarea lor. La persoanele cu albinism, celulele care produc melanină nu funcționează din cauza unei mutaţii genetice (gene defecte). Tipurile de albinism diferă în funcţie de genele care sunt afectate.

Albinismul oculocutanat este cel mai frecvent tip de albinism. Au fost identificate mai multe gene diferite care pot provoca albinism oculocutanat.

Diagnosticarea albinismului

De obicei, albinismul este evident atunci când un copil se naște. Deoarece albinismul poate provoca o serie de afecţiuni oculare, ochii bebeluşului dvs. vor trebui să fie examinaţi pentru a se vedea în ce măsură sunt afectaţi. Medicul dvs. vă poate trimite la un oftalmolog (un medic care este specializat în diagnosticarea şi tratarea afecţiunilor oculare) pentru a i se face copilului teste.

Tratarea albinismului

Albinismul în sine nu are nevoie de tratament, dar problemele asociate cu ochii şi cu pielea pot avea nevoie de tratament.

Un copil cu albinism va trebui să facă des analize la ochi și, cel mai probabil, va trebui să poarte ochelari sau lentile de contact pentru a corecta problemele de vedere, cum ar fi miopia, hipermetropia și astigmatismul.

O persoană cu albinism va trebui să aibă mai multă grijă cu expunerea la soare. Fără melanină în pielea lor, razele ultraviolete din lumina soarelui le pot deteriora cu ușurință pielea (arsuri solare).

Perspectivă

Albinismul nu se agravează și afecţiunea nu modifică speranța de viață a unei persoane. Cu toate acestea, persoanele cu albinism au un risc crescut de a dezvolta cancer de piele.

Bebeluşii cu albinism par, de multe ori, să aibă probleme severe de vedere, dar vederea lor se îmbunătățește rapid în primele șase luni. Cu toate acestea, vederea nu atinge niveluri normale, iar copilul va avea nevoie de un sprijin suplimentar la școală, pentru a se putea descurca cu orice problemă.

Albinismul nu afectează inteligența unui copil, dar poate afecta dezvoltarea lui socială. Spre exemplu, dacă sunt agresaţi pentru că arată diferit, le va fi dificil să îşi facă prieteni și să se joace cu alți copii dintr-un grup. Acest lucru se poate întâmpla din cauză că au tendința de a invada spațiul personal al altor copii, apropiindu-se de ei pentru a-i vedea mai bine. Ei pot avea nevoie de ajutor să îşi găsească prietenii într-un loc de joacă aglomerat.

Copiii mici cu albinism pot fi puţin stângaci, pentru că vederea lor redusă le poate afecta capacitatea de a învăţa anumite acțiuni și mișcări, cum ar fi ridicarea unui obiect sau să înveţe cum să se târască. Pe măsură ce copilul se dezvoltă, vederea lui ar trebui să se îmbunătățească odată cu trecerea timpului sau cu ajutorul ochelarilor sau lentilelor de contact.

Simptomele albinismului

Simptomele albinismuluiLipsa de melanină afectează culoarea părului, pielii şi a ochilor unei persoane.

Părul și pielea

O persoană cu albinism are părul alb sau blond foarte deschis. Cu toate acestea, unii oameni au părul brunet sau roşcat. Culoarea exactă a părului va depinde de cât de multă melanină produce corpul lor.

Persoanele cu albinism au pielea foarte palidă, care, de obicei, nu se va bronza și se va arde uşor dacă este expusă mult timp la soare.

Ochii

O persoană cu albinism nu are pigment în irisul (partea colorată a ochiului). Ca urmare, ea va avea ochi de culoarea gri sau de un albastru foarte deschis. Pigmentul lipsă provoacă şi alte afecţiuni oftalmologice, cum ar fi:

– vederea slabă – miopie și prezbitism (hipermetropie) și vedere redusă (pierdere de vedere, care nu poate fi corectată);

– astigmatism – boală în care corneea (partea din față a ochiului) nu are o formă perfect curbată sau cristalinul are o formă anormală, cauzând vedere încețoșată;

– sensibilitate la lumină (fotofobie);

– nistagmus – boală în care ochii se mişcă necontrolat dintr-o parte în alta, cauzând vizibilitate redusă. Cu toate acestea, în ciuda faptului că ochii unei persoane cu albinism se mișcă în mod constant, ea vede lumea în mod normal, deoarece creierul ei se adaptează la această mişcare anormală a ochilor;

– strabism – boală în care un ochi „fuge” în altă direcție atunci când celălalt ochi se uită fix într-o direcție.

Indiferent de problemele lor de ochi, mulți oameni care se nasc cu albinism pot vedea un obiect mai clar dacă îl țin foarte aproape de ochii lor. Pe măsură ce îmbătrânesc, le poate fi mai greu să ţină obiectele aproape de ochi, aşa că pot folosi o lupă ca să-i ajute să vadă mai bine.

Tipuri de albinism

Există două tipuri principale de albinism, care pot determina simptome uşor diferite:

– albinism oculocutanat – afectează părul, pielea şi ochii unei persoane;

– albinism ocular – afectează în principal ochii persoanei, deși culoarea pielii şi a părului poate fi mai deschisă decât a celorlalţi membri ai familiei.

Albinismul oculocutanat este cel mai frecvent diagnosticat tip de albinism. Este posibil ca oamenii care au nistagmus (mișcarea necontrolată ochilor), cu o cauză necunoscută, să aibă, de fapt, un tip de albinism.

Există diferite tipuri de albinism oculocutanat și albinism ocular, în funcție de cauza exactă a albinismului.

Sindromul Hermansky Pudlak

Sindromul Hermansky Pudlak este un tip rar de albinism. Pe lângă simptomele descrise mai sus, sindromul Hermansky Pudlak poate provoca şi tulburări de sângerare, cum ar fi sângerări incontrolabile sau învineţire uşoară. Sindromul poate afecta şi inima, rinichii, plămânii sau intestinele.

Mergeţi la medicul dvs. de familie dacă copilul dumneavoastră are albinism sau dacă observaţi că sângerează mult sau că se învineţeşte ușor.

Ce anume cauzează albinismul?

Albinism este cauzat de o lipsă de melanină, pigmentul care oferă culoarea părului, pielii şi a ochilor.

La persoanele cu albinism, celulele care fac melanină nu funcționează din cauza unei mutaţii genetice (gene defecte). Tipurile de albinism diferă în funcţie de genele care sunt afectate.

Albinism oculocutanat

Albinismul oculocutanat este cel mai frecvent tip de albinism. Au fost identificate mai multe gene diferite care pot provoca albinismul oculocutanat.

Mutațiile (schimbările) din diferite gene provoacă tipuri diferite de albinism oculocutanat (OCA). De exemplu:

– OCA1A și OCA1B sunt cauzaţi de mutaţii ale genei tirozinazei;

– OCA2 este cauzat de mutaţii în genă P;

– OCA3 este cauzat de mutaţii în genă TRP-1;

– OCA4 este cauzat de mutaţii în genă SLC45A2.

Cum este moştenit albinismul oculocutanat?

Albinismul oculocutanat este o afecţiune autozomală recesivă. Acest lucru înseamnă că trebuie să moşteniţi două copii ale genei defecte (una de la mama dvs. şi una de la tatăl dvs.) pentru a avea aceasta afecţiune.

Se estimează că aproximativ 1 din 70 de persoane poartă gena care cauzează albinismul oculocutanat. Purtătorii acestei gene nu sunt afectaţi de afecţiune şi au o cantitate normală de melanină. Dacă ambii părinți transportă gena, copilul lor are o şansă de 1 la 4 de a avea albinism.

Albinism ocular

Există două tipuri de albinism ocular (OA). Acestea sunt cauzate de gene diferite și sunt moştenite în moduri diferite:

– OA1 este cauzat de o mutaţie în genă GPR143;

– albinismul ocular autozomal recesiv este cauzat de mutaţii în gena tirozinaza sau în gena P.

Consiliere genetică

Un adult, sau un copil, diagnosticat cu albinism poate primi o trimitere pentru consiliere genetică. Acest lucru se referă la o discuţie cu un genetician (un profesionist din domeniul sanitar, care s-a specializat în știința geneticii umane).

Consilierul genetic va putea să vă explice în detaliu ce a provocat acel tip de albinism și modul în care a fost moștenită afecţiunea.

Cum se diagnostichează albinismul

În cele mai multe cazuri, albinismul va fi evident din caracteristicile unui copil la naştere.

Profesioniștii din domeniul sănătății pot examina părul, pielea și ochii copilului pentru a căuta semne de lipsă de pigment; semne precum: părul alb sau ochi de un gri palid.

Examinarea ochilor

Deoarece albinismul poate provoca o serie de afecţiuni oculare, ochii copilului vor trebui examinaţi pentru a vedea în ce măsură sunt afectaţi.

Puteţi primi o trimitere la un oftalmolog pentru a efectua anumite analize. Oftalmologii sunt medici care se specializează în diagnosticarea și tratarea afecțiunilor oculare. Ei lucrează în principal în spitale și în secțiile oftalmologice din spital.

În timpul examinării, oftalmologul poate:

– folosi picături pentru ochi pentru a mări pupila copilului;

– examina ochii copilului cu o lampă cu fantă (este un microscop cu o lumină foarte strălucitoare);

– căuta semne de nistagmus (boală în care ochii se mişcă necontrolat, de obicei, dintr-o parte în alta);

– căuta semne de strabism (boală în care un singur ochi se mişcă înspre interior, înspre exterior, în sus sau în jos, în timp ce celălalt ochi se uită în față);

– căuta semne de astigmatism (boală în care corneea – partea din față a ochiului – nu are o formă perfect curbată.

Pe măsură ce copilul creşte, el va avea nevoie de teste oftalmologice regulate, pentru a monitoriza vederea lui și i se poate recomanda să poarte ochelari sau lentile de contact.

Cum se tratează albinismul?

Albinismul în sine nu trebuie să fie tratat, dar problemele de piele şi de ochi pot necesita tratament.

Probleme cu ochii

Mulţi bebeluşi cu albinism pot părea că sunt orbi în timpul primelor luni de viaţă. Cu toate acestea, vederea lor se îmbunătățește de multe ori în mod semnificativ după primele luni de viaţă. Acest lucru este cunoscut sub numele de vedere întârziată.

Ochelari şi lentile de contact

Dacă copilul dvs. suferă de miopie sau de hipermetropie, ochelarii sau lentilele de contact îi pot îmbunătăţi vederea. Ochelarii sau lentilele de contact pot fi folosite şi pentru a corecta astigmatismul, care apare atunci când corneea (partea din față a ochiului) nu are o formă perfect curbată.

Vor fi necesare teste oftalmologice regulate pentru a verifica dacă copilul are nevoie de alţi ochelari sau de alte lentile de contact.

Vedere slabă

Deoarece vederea unei persoane cu albinism nu se dezvoltă complet, ochelarii sau lentilele de contact nu pot corecta vederea pe deplin. Cu toate acestea, există o serie de ajutoare pentru vederea slabă, printre care se enumeră şi:

– cărți imprimate cu litere mari;

– lupe pentru a citi mai bine de la apropiere;

– un telescop mic sau lentile telescopice care se ataşează de ochelari pentru a se putea citi la distanţă, cum ar fi tabla din școli;

– un calculator special cu un ecran mare sau un software care poate converti discursul oral în scris sau invers;

– tablete și telefoane inteligente care vă permit să măriți displayul pentru a vedea mai uşor anumite imagini sau pentru a citi mai uşor.

Institutul Național Regal pentru Persoanele Nevăzătoare și cu Deficiențe de Vedere (RNIB) oferă mai multe informații despre cum să trăiţi cu o vedere slabă, inclusiv:

– să faceţi adaptări practice în casă, precum: să folosiţi culori luminoase pentru tocurile uşii, pentru mânerele uşii, pentru balustrade și pentru întrerupătoarele de lumină;

– tehnologie special adaptată pentru persoanele cu probleme de vedere, cum ar fi: calculatoare, telefoane fixe și mobile;

– sfaturi despre opțiunile școlare pentru un copil cu probleme de vedere.

Fotofobia

Sensibilitatea unei persoane la lumină (fotofobia) poate fi redusă cu ajutorul ochelarilor de soare sau cu ochelari fumurii. Puteţi purta o pălărie cu boruri largi când ieşiţi afară din casă. Pălăria ar trebui să fie de culoare închisă, nu deschisă, ca să nu reflecte lumina în ochi.

Strabismul

Strabismul, boală în care un ochi se uită într-o direcție diferită faţă de celălalt, este cauzat de un echilibru incorect al muşchilor ochilor. Strabismul este o afecţiune frecventă a copilăriei și, de obicei, este tratat cu ochelari sau cu un plasture de ochi.

Bebelușii cu albinism și cu strabism pot primi un plasture de ochi, pe care să-l poarte până la vârsta de şase luni, atunci când ochii lor încă se dezvoltă. Plasturele este purtat peste ochiul „bun” pentru a încuraja ochiul cu strabism să lucreze mai mult.

Nistagmus

Nistagmusul determină ochii să se miște necontrolat, de obicei, dintr-o parte în alta, dar, uneori, în sus și în jos. Această boală provoacă o vedere slabă, pe care ochelarii şi lentilele de contact nu o pot corecta (deși pot fi necesare pentru alte probleme de vedere).

La persoanele cu nistagmus, împrejurimile unei persoane nu vor părea că se mişcă, deşi ochii se mişcă în mod constant. Acest lucru se datorează faptului că simțurile persoanelor se adaptează la mișcarea ochilor lor. Cu toate acestea, dacă persoana este obosită sau nu se simte bine, nistagmusul poate fi mai vizibil, iar ea poate deveni conștientă de mișcarea ochilor ei.

Nistagmusul nu este o boală dureroasă şi nu se înrăutăţeşte, dar nu există niciun tratament pentru ea. Cu toate acestea, există anumite jucării sau jocuri care pot ajuta copilul să profite pe deplin de vederea pe care o are. Un oftalmolog (un specialist în afecţiunile ochilor și în tratarea acestora) va putea să vă ofere mai multe sfaturi.

Ocazional, chirurgia poate fi o opţiune. Există un tip de intervenţie chirurgicală numită „tenotomie a muşchilor oculari orizontali”, care împarte şi apoi reataşează o parte din muşchii ochilor. Scopul este de a reduce frecvența și gradul de mișcare a ochilor.

Institutul Naţional pentru Sănătate şi Excelenţă Clinică (NICE), a spus că, deşi această procedură este sigură, încă nu este clar cât este de eficientă.

Un oftalmolog ar putea să vă spună dacă chirurgia este adecvată și care sunt riscurile și beneficiile ei.

Probleme de piele

Deoarece oamenii cu albinism au o lipsă de melanină (pigment) la nivelul pielii lor, ei au un risc crescut de arsuri solare şi de cancer de piele.

Arsurile solare

Persoanele cu albinism trebuie să folosească creme cu protecție solară cu un factor ridicat de protecţie solară (SPF). Un SPF de 30 sau mai mult va oferi cea mai bună protecție.

Crema ar trebui să se aplice cu cel puțin 15 minute înainte de a ieși afară.

De asemenea, ar trebui:

– să evitaţi să ieşiţi afară atunci când este foarte cald sau când soarele este cel mai puternic;

– să vă cumpăraţi o pereche de ochelari de soare, care să aibă filtru ultraviolet;

– să purtaţi o pălărie și haine largi când ieşiţi afară în soare, cum ar fi o bluză cu mâneci lungi.

Cancerul de piele

Pielea palidă este un factor de risc pentru cancerul de piele, deoarece este mai sensibilă la razele solare. Persoanele cu albinism ar trebui să urmeze cu meticulozitate sfaturile de mai sus, pentru a evita arsurile solare și ar trebui să-şi verifice pielea în mod regulat pentru semne de cancer de piele, cum ar fi o creştere nouă pe piele.

Publicat pe Lasă un comentariu

Remedii naturiste pentru colita ulcerativă

Colita ulcerativa

colita ulcerativăColita ulcerativă este o boală inflamatorie intestinală care duce la inflamaţia cronică a tractului digestiv, de obicei în intestinul gros (colon) şi rect.

Simptomele de colită ulcerativă pot include:

– Durere abdominală

– Diaree cu sânge

– Sângerare rectală

– Incapacitatea de a elimina un scaun, în ciuda nevoii de a face acest lucru

– Crampe și dureri abdominale

– Scădere în greutate

Simptome pentru colita ulcerativa

Simptomele pot apărea şi în afara intestinului și includ: dureri articulare, inflamarea ochilor, erupții și leziuni cutanate și ulcere la nivelul gurii.

Remedii naturale pentru colita ulcerativă

Nu există niciun tratament cunoscut pentru colita ulcerativă. Terapiile alternative sunt populare în rândul persoanelor cu colita ulcerativă, dar ele ar trebui să completeze, nu să înlocuiască, terapia convențională. În continuare vă prezentăm câteva remedii naturale, care sunt folosite pentru colita ulcerativă.

1) Probioticele

Probioticele, bacteriile „prietenoase”, care se află în intestin sunt eficiente în gestionarea colitei ulcerative. Ele ajută la controlul numărului de bacterii potenţial dăunătoare, reduc inflamaţia și îmbunătățesc mucoasa protectoare a intestinului.

Probioticele sunt printre cele mai populare remedii pentru bolile inflamatorii intestinale, deoarece acestea nu prezintă efecte secundare semnificative.

Un studiu efectuat de Universitatea din Alberta a examinat 34 de persoane cu colită ulcerativă activă uşoară şi moderată, care nu au răspuns la tratamentul convenţional. Cercetătorii le-au dat un supliment probiotic numit VSL # 3, care a oferit un total de 3.600 miliarde de bacterii, în fiecare zi, timp de 6 săptămâni. La sfârşitul studiului, 18 persoane (53%) au demonstrat remisie la sigmoidoscopie, iar alte 8 persoane (24%) au avut un răspuns favorabil.

Cercetătorii de la Universitatea din Dundee au analizat bacteriile din biopsiile rectale ale pacienţilor cu colită ulcerativă activă și bacteriile subiecților sănătoși de control. A existat o cantitate semnificativ mai puţină de bifidobacterium în biopsiile cu colită ulcerativă, ceea ce a sugerat că aceste bacterii probiotice ar putea avea un rol protector. Într-un studiu ulterior, 18 persoane cu colită ulcerativă activă au primit un supliment cu bifidobacterium sau un placebo, timp de o lună. Biopsia sigmoidoscopică și analizele de sângele au prezentat o ameliorare semnificativă în grupul de probiotice, comparativ cu grupul placebo.

Un studiu italian a examinat probioticul saccharomyces boulardii, care se consideră a fi benefic împotriva întreţinerea altei boli intestinale inflamatorii: boala Crohn. 25 de pacienţi cu colită ulcerativă uşoară până la moderată au primit un supliment care conţinea 250 de miligrame de saccharomyces boulardii, de trei ori pe zi, timp de 4 săptămâni, în timpul tratamentului cu medicamentul mesalazină (aceşti pacienţi nu au fost potriviţi pentru terapia cu steroizi). Dintre cei 24 de pacienţi care au încheiat studiul, 17 au avut remisie clinică, care a fost confirmată de examenul endoscopic.

2) Acizii graşi omega-3

Unele studii au descoperit că acizii graşi omega-3, găsiţi în capsulele de ulei de pește, pot reduce inflamaţia la persoanele cu colită ulcerativă.

O recenzie publicată în revista americană Journal of Clinical Nutrition a cercetat studiile publicate intre 1966-2003. Deşi cercetătorii au ajuns la concluzia că sunt necesare mai multe dovezi cu privire la eficienţa acizilor grași omega-3, trei studii au descoperit că acizii graşi omega-3 reduc nevoia de corticosteroizi.

Un alt studiu a analizat influenţa uleiului de pește și a unui regim alimentar elementar asupra ţesuturilor intestinale afectate de colită ulcerativă şi asupra pacienţilor de control, și a constatat un efect antiinflamator în ţesuturile afectate de colită ulcerativă.

Cercetările efectuate la clinica Cleveland au analizat efectul unui supliment oral, care conținea ulei de pește, fibre solubile şi antioxidanţi (vitamina E, C şi seleniu), asupra activităţii bolii și efectul unor medicamente pentru adulții cu colită ulcerativă uşoară sau moderată. În cadrul studiului, 86 de pacienţi cu colită ulcerativă au consumat 500 g de supliment sau un placebo în fiecare zi, timp de 6 luni. Pacienții care au luat suplimentul oral au redus în mod semnificativ doza de prednison în decurs de 6 luni, comparativ cu grupul placebo. Ambele grupuri au prezentat o ameliorare semnificativă și similară în răspunsurile clinice și histologice.

Sunt necesare mai multe cercetări asupra acizilor grași omega-3, în special la doze diferite, deoarece nu toate studiile au descoperit un efect pozitiv.

3) Gelul oral cu aloe vera

S-a descoperit că gelul cu aloe vera are un efect antiinflamator.

Un studiu dublu-orb, randomizat a examinat eficacitatea şi siguranţa gelului cu aloe vera pentru tratarea colitei ulcerative active de intensitate uşoară până la moderată. 30 de pacienți au primit 100 ml de gel de aloe vera pe cale orală, iar 14 pacienți au primit 100 ml de placebo, de două ori pe zi, timp de 4 săptămâni.

Dintre pacienţii care au folosit aloe vera, 9 pacienţi (30%) au avut remisie clinică, 11 (37%) au avut o îmbunătăţire clinică, iar 14 (47%) au avut o reacţie clinică bună, iar dintre pacienţii care au folosit placebo doar unul (7%) a avut remisie clinică, unul (7%) a avut o îmbunătăţire clinică şi doi (14%) au avut o reacţie clinică bună.

4) Boswellia

Boswellia este o plantă care provine dintr-un copac nativ în India. Substanța activă este rășina din scoarţa de copac, care blochează reacțiile chimice implicate în inflamaţie. Aceasta este folosită de către persoanele cu colită ulcerativă, artrită reumatoida şi alte afecţiuni inflamatorii. Spre deosebire de medicamentele antiinflamatorii, boswellia nu pare a provoca iritaţii, care sunt cauzate de lte analgezice convenționale.

Un studiu din 1997 pe persoane cu colita ulcerativă a constatat că 82% dintre cei care au luat un extract de boswellia (350 de miligrame, de trei ori pe zi) au experimentat remisie. Reacțiile adverse rare ale bowelliei includ: diaree, greață şi erupții cutanate.

Boswellia este disponibilă sub formă de pastile. Extractul de boswellia nu ar trebui să fie luat mai mult de 8-12 săptămâni, decât sub supravegherea unui medic specialist calificat.

5) Dieta

Un studiu japonez a evaluat rolul factorilor dietetici asupra bolilor inflamatorii intestinale. La studiu au participat 111 de persoane cu colită ulcerativă.

Studiul a constatat că un consum mai mare de dulciuri a fost asociat în mod pozitiv cu riscul de colită ulcerativă. S-a constatat că vitamina C are un efect protector. Un aport mai mare a fost asociat cu un risc mai mic de colită ulcerativă. Exemple de alimente bogate în vitamina C: ardeiul roșu, pătrunjelul, căpșunile și spanacul.

Un studiu publicat în revista Gut a monitorizat pacienții cu colită ulcerativă în remisie timp de un an, prin intermediul chestionarelor alimentare. Consumul de carne, în mod special de carne roşie şi carne procesată, de proteine și de alcool a crescut riscul de recidivare. Cercetătorii speculează că vinovaţi sunt anumiţi compuşi, din multe dintre aceste alimente, cu un conţinut ridicat de sulf, deoarece aportul ridicat de sulf a fost asociat cu recidivare.

Carbohidraţii pot fi vinovaţi, pentru unii oameni. Dieta Carbohidraţilor Specifici a fost popularizată de Gottschall Elaine după ce a folosit-o pentru a-şi ajuta fiica să se recupereze de colită ulcerativă.

Gottschall a mai scris o carte numită „Ieșirea din Cercul Vicios”.

Premisa cărţii este: carbohidraţii, fiind forme de zahăr, ar putea promova și alimenta creșterea bacteriilor în intestine, provocând un dezechilibru și o dezvoltarea excesivă a bacteriilor. Bacteriile produc toxine şi acizi care lezează mucoasa intestinului și afectează funcția enzimelor digestive, ceea ce afectează digestia şi absorbţia carbohidraţilor.

6) Acidul folic

Persoanele cu colită ulcerativă cronică au un risc mai mare de cancer de colon. Un studiu al Universităţii din Toronto a descoperit că suplimentarea cu acid folic, de patru ori mai mult decât doza zilnică recomandată, a suprimat în mod semnificativ colita ulcerativă asociată cu cancerul de colon. Incidența leziunilor de grad înalt din grupul care a primit suplimente de acid folic a fost redusă cu 46% mai mult decât în grupul de control.

7) Acupunctura

Potrivit medicinei tradiționale chinezeşti, durerea rezultă din blocarea energiei de-a lungul căilor de energie ale corpului; care este deblocată atunci când se introduc ace de acupunctură de-a lungul acestor căi invizibile.

O explicaţie ştiinţifică este ca acupunctura eliberează opioide, trimite semnale care calmează sistemul nervos simpatic și eliberează neurochimicale şi hormoni.

Dacă doriți să încercați acupunctura, plănuiţi să mergeţi de trei ori pe săptămână, timp de mai multe săptămâni.

8) Bromelaina

Bromelaina, un amestec de enzime (derivate din tulpina de ananas) care digerează proteine, reduce inflamaţia. Un studiu pe animale, efectuat la Universitatea Duke, a constatat că tratamentul zilnic cu bromelaină orală a scăzut incidența și severitatea colitei.

9) Terapia minte-corp

Deși stresul nu mai este considerat a fi principala cauză a colitei ulcerative, stresul cronic poate agrava simptomele și poate creșterea șansa de remisie a bolii.

Un mic studiu efectuat de Universitatea din Essen, în Germania, a investigat efectele terapiei minte-corp pe 30 de pacienţi cu colită ulcerativă în remisie. Pacienţii au fost repartizaţi aleatoriu la un grup de intervenţie, constând într-un program structurat de training de 6 oră pe săptămână, timp de 10 săptămâni, care a inclus managementul stresului, exerciţii fizice moderate, dietă mediteraneană, tehnici comportamentale și strategii de auto-îngrijire. Un alt grup de pacienţi a mers la un program placebo. Studiul a demonstrat o îmbunătățire a calității vieții, evaluată prin chestionare standardizate. Cu toate acestea, nu au existat diferențe privind parametrii clinici sau fiziologici.

S-a constatat că tehnicile de respiraţie reduc durerea. Aceste tehnici integrează conștientizarea corpului, respirația, mișcarea și meditația.

Alte remedii naturale

– Exerciţiile fizice

– Calendula

– Seminţele de in

– Nalba

– Ulmul alunecos

– Schinduful

– Gheara diavolului

– Ginkgo biloba

Acestea sunt doar câteva dintre remediile naturale care pot fi benefice pentru persoanele care suferă de colită ulcerativă. Toate remediile naturale ar trebui să fie folosite cu precauție și sub îndrumarea unui medic calificat.

Publicat pe Lasă un comentariu

Neutropenia și agranulocitoza (deficitul de celule albe)

celulele albeGranulocitele sunt un tip de celule albe care luptă împotriva infecțiilor. Termenii „neutropenie” și „agranulocitoză” sunt adesea folosiţi pentru a descrie un deficit de aceste celule.

Cu toate acestea, cei doi termeni nu ar trebui să fie folosiţi alternativ, pentru că ei descriu afecţiuni ușor diferite.

Definirea termenilor

Granulocitele, împreună cu alte celule din sânge, sunt făcute în măduva osoasă (țesutul moale din interiorul oaselor). Ele sunt umplute cu granule mici care conțin enzime (proteine), care digeră microbii care invadează corpul și joacă un rol important în reacţia sistemului imunitar al corpului la infecţii.

Există trei tipuri de celule granulocite, fiecare vizând un anumit tip de germeni și fiecare cu o altă durată de viaţă. Neutrofilele sunt cel mai comun tip.

Neutrofilele atacă direct bacteriile şi ciupercile. O modalitate prin care face acest lucru este prin înconjurarea și ingerarea acestor germeni invadatori.

Agranulocitoza este termenul folosit atunci când măduva osoasă nu reușește să facă suficiente granulocite. Un nume similar pentru acest lucru – granulocitopenie (sau granulopenia) – presupune un deficit mai puţin sever de granulocite. Neutropenia este termenul folosit doar pentru un deficit de neutrofile.

Simptomele Neutropenia și agranulocitoza

Dacă aveți agranulocitoză sau neutropenie, sunteţi mai predispus la febră, la frisoane şi la infecţii, cum ar fi infecţiile bacteriene recurente sau infecţiile pielii, și puteţi suferi de dureri constante în tot corpul. Acest lucru se datorează faptului că nu aveți suficiente granulocite pentru a lupta în mod corespunzător cu infecția.

Cauzele neutropeniei

În neutropenie, măduva osoasă (țesutul moale din interiorul oaselor) nu reușește să facă destule neutrofile. Acest lucru se întâmplă, de obicei, mai târziu în viaţă (neutropenie dobândită), ca urmare a unei boli sau a unui tratament, dar, ocazional, poate fi prezent la naştere. Ambele afecţiuni sunt discutate în detaliu mai jos.

Neutropenia dobândită

Cele mai frecvente cauze de neutropenie dobândită sunt:

– o boală autoimună, în care sistemul imunitar al organismului atacă propriile țesuturi, din greşeală;

– bolile de măduvă osoasă, cum ar fi mielodisplazia (în care celulele sanguine nu se dezvoltă corect) sau leucemia;

– chimioterapia sau un transplant de măduvă osoasă (sau pregătirea pentru un transplant de măduvă osoasă);

– medicamentele precum: rituximab, penicilina, captopril, ranitidina, cimetidina, metimazol și propiltiouracil.

Neutropenia congenitală

Ocazional, agranulocitoza poate fi prezentă la naştere – aceasta se numește neutropenie congenitală. Ea poate fi cauzată de mai multe anomalii genetice rare (gene modificate), care pot fi moștenite. Boala, prin urmare, se poate transmite ereditar.

Diagnosticarea şi tratarea neutropeniei

Dacă medicul suspectează că ați putea avea neutropenie, vă va face o biopsie de măduvă osoasă (sau o aspirație de măduvă osoasă), pentru că celulele sanguine sunt produse de măduva osoasă.

O mostră de măduvă osoasă va fi luată prin introducerea unui ac mic în os, sub anestezie locală, care va aspira o cantitate mică de măduvă, într-o seringă. Acest lucru se face sub anestezie generală la copii. Această procedură poate avea loc în timp ce sunteţi spitalizat sau puteţi să vă întoarceţi acasă în aceeași zi.

Dacă sunteţi diagnosticat cu neutropenie, tratamentul care vi se va oferi va depinde de cauza şi de severitatea afecţiunii.

Antibiotice

Ar putea fi necesar să luaţi doar antibiotice, cum ar fi ciprofloxacinam și/sau medicamente antifungice pentru tratarea oricăror infecții pe care le-aţi putea avea.

Injecție cu G-CSF

Unele persoane pot avea nevoie de o injecţie cu G-CSF (factorul de stimulare a coloniilor granulocitare) sub formă de un medicament numit filgrastimului (Neupogen).

G-CSF este un tip special de proteine, numite factor de creștere. Acesta va stimula măduva osoasă să facă mai multe globule albe.

Perfuzie cu granulocite

Dacă este cazul, s-ar putea să fiţi nevoit să mergeţi la spital pentru a vi se face un tip de transfuzie de sânge în care vi se dă doar celule de granulocite. Granulocitele pentru transfuzie sunt luate, în mod ideal, de la o rudă apropiată sau de la un prieten.

Donatorul primeşte medicamente cu steroizi, plus G-CSF, care îi ajută să producă mai multe granulocite. Apoi, sângele donatorului este gata de luat, iar celulele albe sunt îndepărtate pentru transfuzie.

Transfuzia se administrează, de obicei, printr-un tub de plastic de dimensiuni mici, numit canulă, care se introduce într-o venă a braţului. Canula este conectată la un picurător și fluidul care conține granulocite ajunge în brațul pacientului.

Transplant de măduvă osoasă

În cazurile severe, ar putea fi nevoie de un transplant de măduvă osoasă (transplant de celule stem), pentru a înlocui măduva osoasă deteriorată cu celule stem sănătoase, prelevate de la un donator.

Publicat pe Lasă un comentariu

Embolia gazoasă

Introducere Embolia gazoasă

Embolia gazoasăO embolie gazoasă se referă la o bulă de aer prinsă într-un vas de sânge. Ea este principala cauză de deces în rândul scafandrilor.

O embolie gazoasă are loc, de obicei, atunci când un scafandru rămâne fără aer sau dacă iese la suprafață prea repede și îşi ține respirația în timp ce ies la suprafaţă.

Atunci când o bulă de aer călătoreşte de-a lungul unei artere, ea se mişcă printr-un sistem de vase de sânge care devin treptat mai înguste. La un moment dat, bula va bloca o arteră mică și va întrerupe alimentarea cu sânge într-o anumită zonă din organism.

Cât este de grava embolia gazoasă?

Gravitatea blocajului depinde de care parte a corpului a fost privată de sânge. Dacă embolia oprește fluxul de sânge la creier, ţesutul din creier va fi privat de oxigen şi va muri. Acest lucru poate provoca leziuni craniene permanente.

Simptomele emboliei gazoase depind de locul în care se produce blocajul. O embolie gazoasă într-o arteră a creierului, de exemplu, provoacă simptome similare cu cele ale unui accident vascular cerebral, inclusiv: confuzie, paralizie parțială, convulsii sau pierderea cunoştinţei.

Tratarea emboliei gazoase

Singurul tratament eficace pentru embolia gazoasă este o recompresie imediată într-o cameră hiperbarică. Acest lucru reduce dimensiunea bulelor de aer din interiorul corpului și restabilește fluxul de sânge și oxigen în ţesuturi.

Simptomele emboliei gazoase

Simptomele emboliei gazoase depind de locul în care se formează bula de aer.

De exemplu:

– O bulă de aer mare, în arterele care duc la creier, va duce la pierderea imediată a cunoștinței și provoacă adesea convulsii (crize). Ea poate provoca şi un accident vascular cerebral.

– O embolie gazoasă în arterele coronare (care duc la inimă) va provoca un atac de cord. Un atac de cord poate fi cauzat şi de o embolie gazoasă în arterele care duc la creier.

– O embolie într-un vas de sânge care duce la plămâni (embolie pulmonară) provoacă dureri în piept și dificultăți de respirație.

Semnele de avertizare ale emboliei gazoase

Semnele de avertizare ale unei embolii gazoase pot include:

– hipotensiune arterială;

– bătăi neregulate ale inimii;

– oboseală extremă sau o lipsă de putere;

– vedere încețoșată;

– dezorientare;

– un ton albastru, cauzat de o lipsă de oxigen în sânge;

– respirație neregulată;

– o lipsă de oxigen în ţesuturile corpului.

Cauzele emboliei gazoase

O embolie gazoasă poate avea loc dacă un scafandru rămâne fără aer și îşi ține respirația în timp ce iese la suprafață. Acest lucru poate provoca leziuni la plămâni, numite barotraume pulmonare, care permite bulelor de aer să intre în sânge.

O embolie gazoasă poate avea loc şi atunci când un scafandru iese la suprafaţă prea repede. Acest lucru este cunoscut sub numele de boala de decompresie.

Barotraumă pulmonară

Barotrauma pulmonară este o leziune la plămâni cauzată de o schimbare de presiune. Acest lucru se întâmplă atunci când scafandrii rămân fără aer și, cuprinşi de panică, îşi ţin respiraţia în timp ce înoată rapid la suprafață. Pe măsură ce se apropie de suprafaţă și presiunea din jurul lor scade, aerul din plămânii lor se extinde. Aerul care se extinde determină plămânii să se supra-mărească, ceea ce poate rupe alveolele (sacii mici cu aer din plămâni). Aerul poate scăpa din plămâni și poate ajunge în vasele de sânge, ceea ce poate provoca o embolie gazoasă.

Embolia gazoasă poate fi cauzată şi în ape de sub un metru adâncime, dacă scafandrul inspiră aer comprimat și îşi ține respirația în timp ce iese rapid la suprafață.

Boala de decompresie

Boala de decompresie are loc atunci când azotul, care se dizolvă în sânge sub presiune ridicată, face bule când scafandrul iese la suprafață.

La adâncimi mari, scafandrii respiră aer comprimat care conține azot. Azotul se acumulează în sângele și în țesuturile scafandrului. Când scafandrul urcă la suprafaţă şi presiunea mării scade, azotul formează bule de aer în ţesuturi şi în sânge, deoarece nu poate fi expirat imediat. Aceste bule pot provoca o embolie gazoasă.

Următorii factori cresc riscul bolii de decompresie:

– unele defecte cardiace;

– apa rece;

– deshidratarea;

– oboseala;

– apa adâncă (din cauza presiunii mai mari);

– o perioadă lungă de timp la adâncime mare;

– obezitatea;

– vârsta înaintată;

– ieşirea rapidă la suprafață;

– scufundările repetate în aceeași zi;

– zborul cu avionul imediat după scufundare.

Alte cauze ale emboziei gazoase

Embolia gazoasă cauzată de alţi factori este foarte rară. Ea poate apărea ocazional în următoarele situații:

– intervenţiile chirurgicale asupra vaselor de sânge sau transfuziile mari de sânge, dacă se injectează din greşeală o mare cantitate de aer în vasele de sânge (medicii sunt instruiți să elimine excesul de aer din seringă înainte de a da preparate injectabile);

– operaţii precum: operațiile cezariene sau chirurgia pe cord deschis, în care aerul devine captiv în interiorul corpului;

– un accident în care pieptul este zdrobit (un accident de mașină, spre exemplu);

– îndepărtarea unui cateter (un tub subţire şi flexibil, care se introduce în organism);

– sex oral în timpul sarcinii (au existat câteva cazuri în care s-a dezvoltat o embolie gazoasă când aerul suflat în vagin a intrat în vasele de sânge din jurul vaginului, care sunt mărite la femeile însărcinate).

Diagnosticarea emboliei gazoase

Scafandrii ar trebui să fie întotdeauna atent monitorizaţi și supravegheaţi de către colegii lor, ca să se identifice și trateze imediat o embolie gazoasă. Simptomele precum amețelile și vederea încețoșată apar, de obicei, la câteva minute după ce scafandrii ies la suprafaţă.

Se pot efectua teste și un examen fizic (radiografii, spre exemplu) de către un medic, pentru a verifica dacă simptomele nu sunt cauzate de o altă afecţiune.

În cazul în care un scafandru își pierde cunoștința la 10 minute după ce a ieşit la suprafaţă, cel mai probabil are o embolie gazoasă și ar trebui să fie tratat imediat.

Monitorizarea pacienților în timpul intervenției chirurgicale

Există mai multe moduri de a monitoriza o persoană în timpul intervenției chirurgicale, dacă se crede că are un risc ridicat de a dezvolta o embolie gazoasă.

Ecocardiografie transesofagiană

Un tub subţire, cu un scanner mic la capăt, este introdus în organism, prin gură și prin căile respiratorii, pentru a monitoriza inima cu ultrasunete. Acest lucru poate detecta bulele mici de aer. Cu toate acestea, este o procedură invazivă și nu poate localiza locul în care se află bula în organism.

Ecografia Doppler

Un scanner cu ultrasunete este pus peste partea dreaptă a inimii pentru a măsura viteza fluxului sanguin și modificările de densitate a sângelui. Este destul de sensibilă și este frecvent utilizată în timpul procedurilor chirurgicale la nivelul sistemului nervos.

Cu toate acestea, ea nu poate determina mărimea emboliei şi nu poate face diferenţa dintre bulele mici şi bulele care pot pune viaţa în pericol. Această procedură este dificil de efectuat pe persoanele obeze.

Cateter în artera pulmonară

Un tub mic este introdus în artera care conectează inima de plămâni și se monitorizează tensiunea arterială. O schimbare în tensiunea arterială arată că poate fi prezentă o embolie gazoasă.

Cu toate acestea, modificarea tensiunii arteriale ar putea fi cauzată de alţi factori, aşa că această procedură nu este o metodă de monitorizare des folosită.

Tratarea emboliei gazoase

cameră hiperbaricăÎn cazul în care un scafandru are boala de decompresie sau leziuni pulmonare și dezvoltă o embolie gazoasă, singurul tratament eficient este o recompresie imediată, într-o cameră hiperbarică.

Scafandrul primeşte oxigen și este întins pe orizontală până când ajunge în camera hiperbarică.

În acest tratament, scafandrul este aşezat întins pe orizontală într-o cameră hiperbarică, pentru câteva ore, pentru a respira oxigen pur la presiune mare. Tratamentul este eficient până la 48 de ore după scufundare. Presiunea înaltă va restabili fluxul de sânge și de oxigen la ţesuturile corpului şi va reduce dimensiunea bulelor de aer din organism. După recompresie, presiunea este redusă treptat, pentru a permite gazelor să părăsească corpul fără a provoca daune.

Chirurgia

Dacă o embolie gazoasă este suspectată în timpul unei intervenţii chirurgicale, chirurgul va face următoarele:

– Va închide vasele de sânge deschise, ca să nu mai intre aer în organism;

– Va reduce cantitatea de aer care este deja în organism cu ajutorul unei camere cu oxigen hiperbaric.

– Va sprijini inima și plămânii. O scădere a tensiunii arteriale poate fi prevenită introducând fluide. Adrenalina va menține funcționarea inimii. Dacă este posibil, zona de operare ar trebui să fie poziționată mai jos decât nivelul inimii, ori prin repoziţionarea persoanei, ori prin înclinarea mesei de operații.

– Va trata alte simptome. De exemplu, dacă persoana are o embolie gazoasă în arterele care duc la creier, embolia poate provoca convulsii, care sunt tratate cu ajutorul unor medicamente numite barbiturice.

Prevenirea emboliei gazoase

Scafandrii ar trebui să fie instruiți corespunzător și să fie conștienți de pericolele bolii de decompresie și ale barotraumei pulmonare (afecțiuni pulmonare cauzate de presiunea înaltă).

Trainingul ar trebui să includă metode sigure de scufundare şi de revenire la suprafaţă.

Sfaturile de mai jos vă pot ajuta să evitaţi boala de decompresie și leziunile pulmonare atunci când faceţi scufundări:

– Limitaţi adâncimea și durata de scufundare pentru a restricționa cantitatea de azot pe care corpul dvs. o absoarbe.

– Ieşiţi la suprafaţă încet, cu mai multe opriri pe drum. Acest lucru permite azotului să scape, fără a provoca daune.

– Nu faceţi scufundări dacă sunteţi răcit, dacă tuşiţi sau dacă aveţi o infecţie în piept, deoarece acestea vă pot crește riscul de embolie gazoasă.

– După scufundare, așteptați între 12 şi 24 de ore înainte de a zbura cu avionul sau de a merge la o altitudine mai mare.

Chirurgia

Devreme ce standardele de asistență medicală sunt ridicate în majoritatea ţărilor, emboliile gazoase cauzate de intervenţiile chirurgicale sunt rare.

În spitale și în centrele de sănătate, personalul are mare grijă să prevină intrarea bulelor de aer în fluxul sanguin. Înainte de injecții, aerul este eliminat din seringi, iar operaţia chirurgicală este atent monitorizată pentru a se asigura că nu se formează bule de aer în vasele de sânge.

Cateterele sau alte tuburi care sunt inserate în organism sunt eliminate folosind o tehnică care reduce posibilitatea de a cauza o embolie gazoasă.

Publicat pe Lasă un comentariu

Umărul îngheţat

Umărul îngheţatUmărul îngheţat este o afecţiune dureroasă care afectează mişcarea umărului. Umărul îngheţat este cunoscut şi sub numele de capsulitis adeziv sau contractură de umăr.

Dacă aveţi umăr înghețat, mișcarea umărului va fi limitată. În cazurile severe, este posibil să nu fiţi capabil de a mișca umărul deloc.

Cele mai frecvente simptome sunt durerile de umăr și rigiditatea.

Care sunt cauzele umărului înghețat?

Umărul înghețat apare atunci când ţesut flexibil care înconjoară articulaţia umărului, cunoscut sub numele de capsulă, devine inflamat și îngroșat.

Nu este pe deplin înţeles de ce se întâmplă acest lucru, deși există o serie de lucruri care cresc şansele de a dezvolta boala umărul îngheţat. Acestea includ:

– o leziune la umăr sau o intervenţie chirurgicală la umăr;

– diabetul;

– contractura Dupuytren – o afecţiune în care se formează bucăți mici de țesut îngroșat în mâini și degete;

– alte afecţiuni, cum ar fi bolile de inimă şi accidentele vasculare cerebrale.

Când să mergeţi la medicul de familie?

Ar trebui să mergeţi la medicul dumneavoastră de familie dacă aveți dureri de umăr, care vă limitează capacitatea de mișcare.

Un diagnostic de umăr îngheţat trebuie să fie făcut din timp, pentru a se începe rapid un tratament pentru această afecţiune, ca să se prevină apariţia durerilor și a rigidizării articulaţiilor.

Tratarea umărului îngheţat

Unele persoane cu umăr îngheţat se pot simţi mai bine după perioadă de 18 până la 24 de luni. În alte cazuri, simptomele pot persista timp de mai mulți ani.

Studiile sugerează că aproximativ 50% din persoanele cu umăr îngheţat continuă să prezinte simptome chiar şi până la șapte ani de la apariţia afecţiunii. Cu toate acestea, cu un tratament adecvat, este posibil să se scurteze perioada de invaliditate.

Scopul tratamentului este de a menține articulaţiile mobile și lipsite de durere, în timp ce se vindecă umărul. Tipul de tratament pe care îl veţi primi va depinde de cât de severă este afecţiunea și de cât de mult a progresat.

Calmantele, injecţiile cu corticosteroizi, exercițiile de umăr și fizioterapia sunt opţiunile posibile de tratament. Chirurgia poate fi recomandată, doar dacă simptomele nu s-au îmbunătățit după șase luni.

Simptomele de umăr îngheţat

simptome umărul îngheţatDurerea și rigiditatea persistentă în articulaţia umărului sunt cele două simptome principale ale unui umăr îngheţat.

Acest lucru provoacă durere şi afectează libera mişcare a umărului. Veţi vedea că vă va fi greu să faceţi treburile pe care le făceaţi în fiecare zi, cum ar fi:

– să faceţi baie;

– să vă îmbrăcaţi;

– să conduceţi;

– să dormiţi confortabil.

Simptomele pot varia de la ușoare, cu puține interferențe în activitățile de zi cu zi, până la severe, în care este posibil să nu vă puteţi mişca umărul deloc.

Etapele de umăr îngheţat

Simptomele de umăr înghețat progresează, de obicei, treptat, pe o perioadă de luni sau chiar ani de zile.

Există trei etape distincte ale afecţiunii, care, uneori, poate fi dificil de a le distinge. Aceste simptome pot varia foarte mult de la persoană la persoană.

Prima etapă

În cursul primei etape, adesea menționată ca faza de „înghețare”, umărul dumneavoastră va începe să prezinte dureri și veţi simţit dureri atunci când vă întindeţi mâna.

Durerea este adesea mai severă pe timp de noapte și atunci când staţi pe partea afectată. Această etapă poate dura între 2 şi 9 luni.

Etapa a doua

Etapa a doua este cunoscută şi sub numele faza „înghețată”. Umărul poate deveni din ce în ce mai rigid, dar durerea nu se înrăutăţeşte și poate scădea în intensitate, de obicei.

Muşchii umerilor pot începe să scadă în dimensiune, deoarece nu sunt folosiţi. Această etapă durează între 4 şi 12 luni.

Etapa a treia

Etapa a treia este faza de „dezghețare”. În această perioadă, veți recâștiga treptat mobilitate în umăr. Durerea va începe să se estompeze, deși poate să reapară din când în când, pe măsură ce rigiditatea se ameliorează.

Deși este posibil să nu vă puteţi recâștiga întreaga mobilitate a umărului, veţi putea efectua mult mai multe sarcini. A treia etapă poate dura între cinci şi mai mulţi ani.

Cauzele umărului îngheţat

Umărul îngheţat apare atunci când ţesutul flexibil care înconjoară articulaţia umărului, cunoscut sub numele de capsulă, devine umflat și îngroșat.

Umărul este o articulație sferică. Capătul osului humerus se află conectat de omoplat (scapula).

Capsula umărului este complet întinsă atunci când ridicaţi braţul deasupra capului și atârnă ca o pungă mică atunci când brațul este coborât.

În caz de umăr îngheţat, se formează benzi de ţesut cicatricial în interiorul capsulei umărului, făcând-o să se îngroașe, să se umfle și să se îngusteze. Acest lucru înseamnă că există mai puțin spațiu pentru osul humerusului în articulaţie, ceea ce vă limitează mișcările.

Factorii de risc

Nu este pe deplin înţeles de ce apare boala umărul îngheţat și, în unele cazuri, nu se poate identifica o cauză. Cu toate acestea, există anumite lucruri care pot creşte riscul de a dezvolta această boală. Acestea sunt prezentate mai jos.

Leziunile la umăr sau intervenţiile chirurgicale

Umărul îngheţat se poate dezvolta, uneori, după un traumatism la umăr sau braț, cum ar fi o fractură, sau după o intervenție chirurgicală în zona umărului.

Acest lucru poate fi un rezultat al faptului că vă ţineţi brațul și umărul imobil (în loc) pentru perioade lungi de timp, în perioada de recuperare. Capsula umărului se poate strânge din cauză că nu-l folosiţi.

Din acest motiv, este foarte important să nu ignoraţi o leziune dureroasă la umăr și să cereţi întotdeauna sfatul medicului.

Diabetul

Dacă aveți diabet zaharat, riscul de a dezvolta umăr înghețat este crescut. Motivul exact nu este cunoscut.

Se estimează că persoanele cu diabet zaharat au de două ori mai multe şanse de a dezvolta umăr înghețat, în comparaţie cu cei care nu au diabet.

Dacă aveți diabet zaharat, simptomele de umăr îngheţat au mai multe şanse de a deveni mai severe şi aveţi mai multe şanse de a dezvolta afecţiunea la ambii umeri.

Alte afecţiuni

Riscul de a dezvolta umăr îngheţat poate creşte şi dacă aveți alte afecțiuni, cum ar fi:

– contractura Dupuytren – în care se formează bucăți mici de ţesut îngroșat în mână, determinând degetele să se îndoaie în palmă;

– boli de inimă;

– atacuri cerebrale;

– boli pulmonare;

– boli tiroidiene;

– cancer la sân.

Alte afecţiuni la umăr

Umărul îngheţat se poate dezvolta, uneori, şi în asociere cu alte afecţiuni de umăr, cum ar fi:

– tendinita calcificantă – se depozitează cantități mici de calciu în tendoanele umărului;

– leziuni ale rotatorilor bantă – rotatorul bantă este un grup de mușchi care controlează mișcările umărului.

Imobilitate

Dacă nu vă mişcaţi umărul pentru perioade lungi de timp, puteţi dezvolta umăr îngheţat. Acest lucru se poate întâmpla dacă trebuie să vă petreceţi mult timp în spital – de exemplu, după un accident vascular cerebral sau un accident de mașină.

Diagnosticarea umărului îngheţat

Ar trebui să mergeţi la medicul dumneavoastră de familie dacă credeți că aveți umăr îngheţat sau dacă aveți dureri de umăr care vă limitează mişcările.

Diagnosticul și tratamentul precoce pot ajuta la prevenirea rigidizării și durerilor de umăr.

Medicul vă va examina umărul şi vă vă întreabă care sunt simptomele. El va dori să știe:

– când au început simptomele, în special dacă a fost după un incident, cum ar fi o cădere;

– cât de severă este durerea;

– dacă aveți orice alte simptome, cum ar fi dureri de gât;

– cum vă afectează simptomele viaţa de zi cu zi – de exemplu, la locul de muncă;

– dacă există ceva care vă înrăutăţeşte sau ameliorează durerea, cum ar fi mişcarea sau odihna;

– dacă aveți alte afecţiuni sau dacă luaţi medicamente.

Examen fizic

În timpul examenului fizic, medicul vă poate testa capacitatea de a mişca umărul, cerându-vă să vă mişcaţi brațul și umărul pe cât de mult puteţi, în fiecare direcţie.

Medicul de familie vă poate ajuta să vă mişcaţi brațul sau umărul. Acest lucru vă poate durea, dar îl va ajuta să determine cât de severă este starea dumneavoastră.

Medicul de familie poate aplica presiune în diferite părți ale umărului pentru a determina locul în care durerea este mai severă şi care anume este cauza. El se va uita şi după:

– umflături;

– vânătăi;

– musculară slabă.

Teste suplimentare

Este posibil să aveți nevoie şi de teste suplimentare pentru a exclude alte afecţiuni posibile.

De exemplu, o analiză de sânge poate fi recomandată dacă medicul dumneavoastră consideră că este posibil să aveți diabet zaharat (o afecţiune pe termen lung cauzată de prea multă glucoză în sânge). Umărul îngheţat este mai frecvent la persoanele cu diabet zaharat.

Medicul de familie va verifica şi alte cauze posibile, cum ar fi o infecţie sau o tumoră (o creştere anormală a celulelor).

Imagistică

Se poate face o imagine a articulaţiei umărului pentru a ajuta la confirmarea sau infirmarea altor leziuni posibile. Cu toate acestea, este rareori necesară pentru a confirma diagnosticul.

Dacă este necesară o imagine, vi se poate face:

– O radiografie – se folosesc radiații de energie înaltă pentru a evidenția anomaliile osoase. O radiografie ajută la distingerea unui umăr îngheţat de alte cauze pentru durerile şi rigidizarea din umăr, cum ar fi artrita;

– Imagistica specială, cum ar fi imagistica prin rezonanţă magnetică (RMN) – se folosesc un câmp magnetic puternic şi unde radio pentru a produce o imagine detaliată a interiorul corpului.

Scanările RMN sunt rareori necesare pentru diagnosticarea inițială de umăr înghețat, dar ele pot fi folosite, în unele cazuri, pentru a exclude alte probleme în umăr.

Tratarea umărului înghețat

tratament umărul îngheţatTratamentul pentru umărul înghețat va varia în funcție de stadiul afecţiunii și de severitatea durerii și a rigidităţii.

Un umăr înghețat se poate face mai bine în mod natural, dar recuperarea este adesea lentă și poate dura cel puţin 18-24 luni.

Scopul tratamentului este de a menține articulaţia umărului lipsită de durere şi pe cât se poate de mobilă, în timp ce se vindecă umărul.

Stadiu incipient

Prima etapă a unui umăr îngheţat este etapa cea mai dureroasă. De aceea, tratamentul este axat în principal pe alinarea durerii.

În această etapă, medicul dumneavoastră vă poate recomanda să evitați mișcările care înrăutăţesc durerea, cum ar fi să vă întindeţi mâinile deasupra capului. Cu toate acestea, nu ar trebui să încetaţi să vă mişcaţi mâna de tot.

Calmante

Dacă aveţi dureri, vi se pot prescrie calmante, cum ar fi paracetamolul, sau o combinație de paracetamol şi codeină.

Unele calmante, cum ar fi paracetamolul, sunt disponibile fără prescripţie medicală în farmacii. Urmați întotdeauna instrucțiunile producătorului pentru a vă asigura că medicaţia este potrivită pentru dvs. și că luați doza corectă.

Dacă durerea este mai severă, medicul vă poate recomanda sau prescrie un medicament antiinflamator nesteroidian (NSAID). Pe lângă faptul că ameliorează durerea, NSAID ajută la reducerea inflamării din capsula umărului. Ele sunt mai eficiente atunci când sunt luate în mod regulat, nu atunci când sunt luate doar când simptomele sunt dureroase.

Există unele reacții adverse asociate cu NSAID. Uitaţi-vă pe prospectul de informare, care vine cu medicamentul, pentru mai multe informații despre posibilele reacții adverse.

Injecţii cu corticosteroizi

Dacă aveți umăr îngheţat sever, analgezicele nu vor fi suficient de puternice pentru a controla durerea. Dacă acesta este cazul, este posibil să aveţi nevoie de o injecție cu corticosteroizi în articulaţia umărului.

Corticosteroizii sunt medicamente care conțin substanțe chimice puternice (hormoni care au o gamă largă de efecte asupra organismului). Ei reduc durerea și inflamația. Corticosteroizii pot fi administraţi şi cu un anestezic local (medicamente analgezice).

Injecţiile cu corticosteroizi pot ajuta la ameliorarea durerii și pot îmbunătăți circulația în umăr. Cu toate acestea, preparatele injectabile nu vă va vindeca starea dumneavoastră și simptomele pot reveni treptat.

Injecţiile cu corticosteroizi nu vor fi folosite după ce durerea a dispărut din umăr și a rămas numai rigiditatea. Prea multe injecţii cu corticosteroizi vă pot deteriora umărul, aşa că vi se poate face acest tip de tratament doar de trei ori. Între fiecare injecţie este o pauză de trei, patru săptămâni.

Etapele târzii

După etapa inițială dureroasă, rigiditatea este simptomul principal al umărului îngheţat. În acest moment, medicul dumneavoastră vă poate sugera să începeți să faceţi exerciții de umăr și vă poate trimite la un fizioterapeut.

Exerciții pentru umeri

Dacă aveți umăr îngheţat, este important să vă păstrați articulaţia umărului mobilă prin exerciţii regulate şi blânde. Dacă nu vă folosiţi umărul, vi se vor slăbi muşchii din umăr, ceea ce poate înrăutăţi rigiditatea. De aceea, dacă puteţi, continuați să vă folosiţi umărul ca de obicei.

Cu toate acestea, dacă umărul este foarte rigid, exerciţiile pot fi dureroase. Medicul de familie sau fizioterapeutul vă poate arăta ce exerciţii aţi putea încerca să faceţi, fără a deteriora în continuare umărul.

Fizioterapia

Un fizioterapeut poate folosi câteva tehnici pentru a vă ajuta să menţineţi circulația sângelui și flexibilitatea în umăr. Dacă vi se face o trimitere la un fizioterapeut, este posibil să urmaţi următoarele tratamente:

– exerciții de întindere folosind tehnici specifice pentru a mişca articulaţiile în toate direcțiile;

– masaj;

– termoterapie cu pachete calde sau reci.

Nu există dovezi clinice pentru a demonstra că alte tratamente, cum ar fi stimularea nervoasă electrică transcutanată (TENS), masaj shiatsu sau acupunctura, sunt eficiente în tratarea umărului îngheţat.

Chirurgia

Intervenţiile chirurgicale pentru umărul îngheţat sunt foarte rare, dar pot fi recomandate dacă simptomele sunt severe, cauzând probleme semnificative, și dacă alte tratamente nu au funcționat după șase luni.

Dacă aceasta este cazul, vi se poate face o trimitere la un chirurg ortoped (un specialist în afecţiuni care afectează oasele şi articulaţiile).

Există două proceduri chirurgicale posibile, care sunt explicate în detaliu mai jos.

Manipulare

Vi se poate manipula (mişca) umărul în timp ce se află sub anestezie generală (medicamente analgezice care vă adorm).

În timpul procedurii, umărul dvs. va fi mişcat într-un mod controlat și va fi întins în timp ce dormiţi. În plus, vi se va injecta corticosteroizi şi anestezic local în articulaţia umărului.

Apoi, veți avea nevoie de fizioterapie pentru a vă ajuta să vă menţineţi mobilitatea umărului. Manipularea poate fi folosită dacă nu puteţi face față durerii de umăr şi a dizabilităţii rezultate.

Eliberarea capsulară prin acces artroscopic

Eliberarea capsulară prin acces artroscopic este o procedură alternativă pentru manipulare. Aceasta este un tip de chirurgie non-invazivă. Chirurgul va efectua procedura după ce face o incizie mică (este mai mică de 1 cm în lungime).

Chirurgul va folosi o sondă specială pentru a deschide capsula umărului contractat. El va elimina orice bandă de ţesut cicatricial care s-a format în capsula umărului, ceea ce ar trebui să vă îmbunătățească în mod substanţial simptomele.

La fel ca şi manipularea, după o intervenție chirurgicală de eliberare capsulară prin acces artroscopic, veţi avea nevoie de fizioterapie. Acest lucru vă va ajuta să recâştigaţi o mare parte din mobilitatea articulaţiei umărului.

La unele persoane, rigiditatea în umăr poate reveni chiar dacă s-a efectuat o manipulare sau o intervenţie chirurgicală şi poate fi necesar alt tratament.