Publicat pe Lasă un comentariu

22 Efecte ale stresului asupra organismului

Stresul si consecintele sale psihice

Stresul este o reacție psihologică și fizică normală la stilul de viațǎ modern, tot mai dezvoltat. Cȃnd creierul percepe o amenințare, semnalele se transmit corpului pentru ca acesta sǎ elibereze o explozie de hormoni, cu scopul de a alimenta capacitatea organismului de a rǎspunde la stres. Fără un management corect al stresului, de multe ori corpul  rǎmȃne în alertă ceea ce, ȋn timp, afecteazǎ organismul ȋn numeroase moduri. Nu trebuie sǎ așteptați până când stresul are un impact negativ asupra sănătății dumneavoastră, asupra relațiilor sau asupra calitǎții vieții.

Corpul uman rǎspunde la stres prin activarea sistemului nervos și a  hormonilor specifici. Hipotalamusul trimite semnale glandelor suprarenale pentru a produce adrenalinǎ și cortizol, iar aceștia sunt  eliberați  ȋn sȃnge. Acești hormoni accelereazǎ ritmul cardiac, respirația, tensiunea arterială și metabolismul. Vasele de sȃnge permit trimiterea unui flux de sȃnge mai mare cǎtre  grupele musculare mari. De asemenea, ficatul elibereazǎ o parte din glucoza stocatǎ pentru a crește energia corpului iar transpirația este produsǎ pentru răcirea organismului. Toate aceste schimbări fizice pregăteasc persoana pentru ca aceasta sǎ acționeze rapid ȋn cazul unei situații ce necesitǎ o acțiune imediatǎ.

Rǎspunsul la stres  este critic în situații de urgență,  ȋnsǎ acesta poate fi, de asemenea, activat și într-o formă mai ușoară. Stresul ce afecteazǎ psihicul pe termen lung este mai greu de gestionat și produce mai multe probleme individului. Astfel, sistemul nervos este ȋntr-o continuǎ presiune iar organismul pompeazǎ hormoni de stres  pe o perioadă îndelungată. Acest lucru poate uza rezervele organismului, amplificǎ senzația de epuizare, slăbesc sistemul imunitar al organismului și agraveazǎ și alte probleme de sǎnǎtate existente.

 

Simptomele stresului prelungit

Stresul poate afecta corpul, gȃndurile dar și comportamentul unui individ. Stresul prelungit poate contribui la probleme de sanatate, cum ar fi hipertensiunea arterială, boli de inimă, obezitatea sau diabetul. De asemenea, dacă aveți dureri în piept, mai ales în cazul în care acestea apar ȋn timpul activitǎții fizice sau este însoțită de dispnee, transpirații, amețeli, greață, sau dureri radiante în umăr și braț, trebuie sǎ primiți ajutor de urgențǎ deoarece acestea pot fi semnalele unui atac de cord.

 

Alte simptome ale stresului:

• Probleme de memorie

• Anxietate

• Iritabilitate

• Depresie

• Diaree sau constipație

• Greață, amețeli

• Dureri în piept, bătăi rapide ale inimii

• Rǎceli frecvente

• Abuzul de alcool

• Insomnie

• Izolare

 

Managementul stresului

Stresul nu poate fi eliminat din viața unui individ ȋnsa acesta poate controla cât de mult este afectat de stres. Tehnicile de relaxare cum ar fi yoga, meditația și respirația profundă activǎ  sunt o modalitate de relaxare a organismului. Practicate cu regularitate, aceste activități conduc la o reducere a nivelului de stres și aduc, de asemenea, capacitatea de a rămâne calm ȋn suituații mai stresante.

Iata 22 de modalitati prin care stresul ne afecteaza corpul.

Vestea buna e ca sunt multe lucruri pe care le putem face: exercitii, meditatii, o dieta sanatoasa, pentru a reduce impactul stresului in viata noastra.

1. Reactia lupta sau fugi

Raspunsul la stres a evoluat timp de milenii pentru a ne putea proteja de pericol. Cunoscut si ca raspunsul lupta sau fugi, aceasta reactie naturala ne pregateste corpul pentru actiune. Daca esti in pericol, hipotalamusul trimite semnale, chimice si nervoase, catre glandele suprarenale. Acestea produc hormoni, precum cortizolul care creste presiunea sangelui si nivelul zaharului din sange, printre alte lucruri. Acest lucru ar fi grozav daca ar trebui sa alergi mai repede decat un leu infometat, insa e mai putin grozav daca pericolul este o posibila concediere. Iar daca acest raspuns este sustinut indelung de corpul nostre, poate deveni daunator sanatatii noastre.

2. Mancatul emotional

Studiile au demonstrat existenta unei conexiuni intre cortizol, hormonul eliberat in timpul perioadelor de stres, si pofta de dulce si de gras. Oamenii de stiinta considera ca acest hormon numit cortizol este conectat de receptorii din creier care controleaza consumul de mancare. Si daca ai deja un indice corporal marit, poti fi mai inclinat spre acest proces. Cheia este sa iti cunosti factorii declansatori si sa fii pregatit pentru acest lucru atunci cand ai deadline-uri sau cand traversezi perioade de stres ridicat. Fa-ti stocuri de mancare sanatoasa pentru atunci cand iti va veni sa lovesti automatul de la birou si asigura-te ca nu ai la indemana dulciuri la indemana atunci cand esti predispus spre un atac de mancat emotional.

3. Aparitia “depozitului de grasime”

“Se poate face o corelare clara intre stres si cresterea in greutate”, spune Philip Hagen, MD, asistent al profesorului de medicina de la Clinica Mayo din Rochester, Minn.

Parte din aceasta legatura se datoreaza faptului ca in perioadele de stres mancam prost, insa hormonul stresului, cortizolul, poate creste cantitatea de tesut gras de care corpul nostru depinde si poate creste marimea celulelor de grasime. Nivele crescute de cortizol sunt legate de grasimea abdominala. Cu ajutorul exercitiilor fizice putem controla stresul si putem mentine sub control grasimea abdominala.

4. Probleme cu inima

Relatia dintre stres si infarct este inca neclara, insa sunt dovezi care ne arata ca exista o legatura. Un studiu recent pe 200.000 de angajati din Europa a descoperit ca oamenii care au slujbe stresate si putere limitata de a lua decizii sunt cu 23% mai dispusi sa faca un atac de cord decat cei care au slujbe mai putin stresante.

5. Insomnia

Stresul poate cauza supraexcitarea sistemului nervos, o stare biologica in care oamenilor pur si simplu nu le este somn. In timp ce evenimente majore din viata pot cauza insomnii care trec o data cu stresul, expunerea pe termen lung la stres cronic poate duce la perturbari de somn grave.

Ce e de facut? Sa ne concentram pe igiena somnului (transformam imprejurimile intr-un mediu care sa ne ajute sa adormim), incercam yoga sau alte activitati care incurajeaza un somn de calitate.

6. Dureri de cap

Substantele chimice ale corpului raspunzatoare de reactia „lupta sau fugi”, precum adrenalina sau cortizolul pot cauza schimbari vasculare care pot duce la dureri de cap sau migrene, atat pe timp de stres cat si in perioadele de dupa. Stresul determina si tensionarea muschilor, care determina ca migrenele sa fie si mai rele. Dincolo de a trata durerea de cap in sine, concentreaz-te pe un mediu si o dieta care sa trateze durerile de cap.

7. Probleme de memorie

Prea mult cortizol poate interfera cu abilitatea creierului de a-si forma amintiri noi. In timpul perioadelor de stres acut, hormonul interfereaza cu neurotransmitatorii, chimicalele pe care celulele creierului le folosesc ca sa comunice intre ele. De aceea, procesul de a gandi clar sau de a activa amintiri poate fi destul de anevoios, pe alocuri.

8. Caderea parului

Se pare ca stresul joaca un rol important in pierderea ale parului si in a cauza boala autoimuna numita alopecia areata. Stresul si anxietatea pot contribui si la boala numita trichotillomania, in care oameni simt nevoia incontrolabila de a-si smulge parul din cap.

Oricum ar fi, poti sa incetezi sa-ti mai acuzi seful ca te-a incaruntit. Nu exista dovezi ca stresul te incarunteste!

9. Efecte asupra sarcinii

Stresul normal din viata de zi cu zi nu poate afecta o sarcina, insa un stres sever, cum ar fi pierderea slujbei sau trecerea printr-un divort, pot creste sansele de travaliu prematur. Exista si cercetari care sugereaza ca nivelele ridicate de stres pot afecta dezvoltarea creierului fetusului. Yoga prenatala si alte tehnici de reducere a stresului pot fi de ajutor, asa ca vorbeste cu doctorul tau daca esti stresata sau insarcinata.

Stresul poate afecta abilitatea de a ramane insarcinata in prima instanta. Un studiu a demonstrat ca femeile cu cele mai mari nivele de substante legate de stres, numita alfa-amylaza erau cu 12% mai putin predispuse sa ramane insarcinate decat cele cu concentratiile cele mai mici.

10. Nivelul zaharului din sange

Este binecunoscut faptul ca stresul ridica nivelul zaharului din sange si daca ai deja diabet de tip 2 poti afla ca nivelul zaharului din sange este mai mare atunci cand esti stresat. A schimba alimentatia, a face mai multe exercitii sau a ajusta medicatia poate ajuta sa tii situatia sub control.

Un studiu pe femei obeze de culoare, fara diabet, a demonstrat ca cele care produc mai multa epinefrina atunci cand li s-a cerut sa-si aduca aminte evenimente de viata stresante, aveau un nivel mai mare de glucoza decat cei cu epinefrina mai scazuta, acest studiu sugerand ca astfel poate creste riscul de diabet.

11. Probleme de digestie

Arsuri la stomac, crampe, sindromul colonului iritabil caracterizat de dureri si constipatie sau diaree – se crede ca toate acestea sunt cauzate tot de stres. Ulcerele, desi candva se credea ca provin de la stres, acum par a fi cauzate de bacteria Helicobacter Pylori bacteria si pot fi tratate cu antibiotic.

12. Presiunea sangelui

O situatie stresanta poate creste presiunea sangelui temporar, constrangand vasele sangelui si marind pulsul, insa aceste efecte dispar atunci cand stresul a trecut. Nu este clar daca stresul cronic poate cauza schimbari permanente la nivelul presiunii sangelui, insa tehnici precum prezenta si meditatia pot fi folositoare.

13. Modificari la nivelul tesutului cerebral

Cercetarile cerebrale arata ca stresul major poate reduce nivelul de tesuturi din regiunile creierului care regleaza emotiile si autocontrolul. Acest dezechilbru ne poate duce in situatia de a face fata stresului cu si mai mare greutate, insa pot fi folosite tehnici eficiente de management al stresului.

14. Afectiuni ale pielii

Multi dintre cei care sufera de acnee stiu deja ca asta este adevarat: Stresul poate cauza eruptii de acnee. Cercetarile sugereaza ca studentii cu acnee sunt mai expusi eruptiilor in perioade in care au examene decat in perioade cu mai putin stres. In acea perioada se suspecteaza o crestere a hormonilor masculini , in special la femei. Stresul poate provoca si psoriazis. Multi oameni incep sa incorporeze tehnici de management al stresului precum biofeedback si meditatia in programele lor de tratament pentru boli de piele.

15. Dureri de spate

Stresul poate fi cauza durerilor acute de spate, si poate contribui si la durerile cronice continue, probabil pentru motivul simplu ca raspunsul lupta sau fugi implica tensionarea muschilor astfel incat sa fii pregatit sa actionezi. Un studiu recent din Europa a descoperit ca oamenii care sunt inclinati spre anxietate si gandire negativa sunt mai susceptibili de a dezvolta dureri de spate, in timp ce studiile americane au conectat furia si suferinta mentala de durerile de spate continue.

16. Sex appeal si viata sexuala

Studiile au concluzionat ca femeile sunt mai putin atrase de barbati cu niveluri ridicate de cortizol, comparativ cu barbatii cu niveluri mai scazute. Cercetatorii considera ca acest lucru se intampla pentru ca nivelurile scazute de hormoni sugereaza putere si sanatate, care sunt trasaturi dorite pentru a fi date mai departe unui potential copil.

Un alt aspect este legat de ceea ce cuplurile stiu deja: oamenii care sunt stresati fac mai putin sex si se bucura mai putin atunci cand fac sex decat cei care nu sunt stresati.

17. Atac cerebral vascular

Un studiu pe 20.000 persoane care nu au avut niciodata un ACV sau o boala de inima a concluzionat ca stresul este conectat cu un risc ridicat de astfel de atacuri.

Intr-un alt studiu recent, adultii sanatosi care au experimentat un eveniment de viata stresant in ultimul an erau de patru ori mai predispusi la un ACV decat cei mai putin stresati. O alta teorie este aceea care spune ca riscul ridicat se datoreaza presiunii ridicate a sangelui si micsorarii arterelor, in perioadele de stres.

18. Imbatranirea prematura

Evenimentele traumatice si stresul cronic pot scurta telomerii, capsulele protectoare de la la capatul cromozomilor, cauzand imbatranirea prematura a celulelor. Vestea buna? Exercitiile fizice facute de trei ori pe saptamana pot contracara efectele.

19. Racelile

Oamenii expusi la receli sunt mai putin capaili sa lupte cu germenii, daca au stres psihic continuu in viata lor. Cercetatorii considera ca sistemul imunitar al oamenilor stresati este mai putin senzitiv la hormoni care lupta cu inflamatiile, ceea ce ne poate oferi un indiciu legat de modul in care stresul poate fi corelat cu boli mai serioase.

20. Astm

Stresul pare sa exacerbeze astmul persoanelor care au probleme cu plamanii. Conform studiilor, copiii care au experimentat un stres sever in viata lor, precum moartea unui apropiat au avut o crestere dubla a riscului de atac astmatic in saptamanile urmatoare evenimentului, comparativ cu copiii care nu au avut acest stres.

Cercetatorii nu sunt siguri de ce, insa stresul poate amplifica raspunsul imun la declansatori ai astmului precum polen sau praf.

21. Activitatea profesionala

Studii asupra angajatilor din medii profesionale diferite, de la militari pana la bancheri, ne arata ca stresul reduce productivitatea si satisfactia muncii si ca este legat si de depresie.

O solutie este urmam un training de management al stresului, care se poate adresa factorilor de stres din companie, precum canalele de comunicare nefunctionale si poate da solutii pentru stres.
“Stresul are efect asupra productivitatii, iar costurile acestui lucru pentru angajati poate fi foarte mare.” spune Dr.Hagen

22. Crize

Doctorii de la spitalul John Hopkins Hospital au aflat ca anumiti oameni, foarte senzitivi la stres pot experimenta simptome asemanatoare crizelor, precum holbatul intr-un punct fix sau convulsii. O treime din oamenii tratati de astfel de crize nu au raspuns la medicatia standard iar doctorii au tras concluzia ca au simptome induse de stres. Cunoscuta precum tulburare de conversie, unii oameni isi pot exprima in mod subconstient traumele emotionale prin simptomele fizice.

 

Publicat pe Lasă un comentariu

Consultatii Biorezonanta Timisoara

biorezonanta

Cu ajutorul testului de biorezonanta poti afla pe loc starea sanatatii tale.

Ce este de fapt testul de biorezonanta:

– un concept nou in medicina moderna energetica

– o metoda eficienta capabila sa diagnosticheze si sa trateze prin biofeedback dereglarile energetice depistate.

– pacientul este conectat la calculator cu ajutorul analizorului de biorezonanta, iar in 5 minute este analizat si inregistrat raspunsul organismului la peste 9000 de substante si principii active in organism, la viteze biologice.

Aparatul de biorezonanta poate identifica afectiuni ale: aparatului cardiovascular, aparatului respirator, aparatului digestiv, aparatului genital, aparatului urinar, aparatului endocrin, sistemului nervos, dar si a carentelor de vitamine si minerale.

Pentru programari la cabinetul de Biorezonanta din Timisoara: 0756 086 812

 

Publicat pe Lasă un comentariu

Dizenteria

DizenteriaDizenterie este o infecție a intestinului care cauzează diaree cu sânge sau mucus. Diareea este excretarea a trei sau mai multe scaune apoase pe zi. Alte simptome ale dizenteriei includ:

–    crampe stomacale;

–    greață (senzație de rău);

–    vărsături (stare de rău).

În Marea Britanie, cei mai mulți oameni cu dizenterie prezintă doar simptome uşoare, cum ar fi diareea și greață.

Când să mergeţi la medicul de familie

Nu este întotdeauna necesar să mergeţi la medicul dvs. de familie pentru că, de multe ori, dizenteria dispare în câteva zile. Cu toate acestea, ar trebui să mergeţi la medicul dvs. dacă aveți diaree care conţine sânge sau mucus și să-i spuneţi dacă ați fost recent în alte ţări, mai ales dacă aţi fost în o țară cu salubritate săracă.

Tratamentul nu este întotdeauna necesar, dar este important să beți multe lichide pentru a le înlocui pe cele care au fost pierdute prin diaree.

Dizenteria este o boală cu declarare obligatorie. Acest lucru înseamnă că, dacă un medic vă diagnostichează cu dizenterie, el trebuie să informeze autoritatea locală.

Tipuri de dizenterie

Există două tipuri principale de dizenterie:

–    dizenteria cauzată de bacteria Shigella (dizenteria bacilară sau shigeloza): ea este cel mai frecvent tip de dizenterie;

–    dizenteria cauzată de o amibă (un parazit unicelular) numită Entamoeba histolytica (dizenteria amoebiană sau amoebiaza): Entamoeba histolytica se găseşte în principal în zonele tropicale.

Ambele tipuri de dizenterie sunt transmise, de obicei, prin o igienă precară sau consumând alimente contaminate.

Prevenirea dizenteriei

Pentru a reduce riscul de dizenterie, ar trebui:

–    să vă spălați pe mâini cu apă și săpun după folosirea toaletei;

–    să vă spălați mâinile înainte de a manipula, mânca sau prepara mâncarea;

–    să spălați rufele unei persoane infectate cu apă fierbinte.

În cazul în care călătoriți într-o zonă cu salubritate precară:

–    beţi apă îmbuteliată (asigurați-vă că sigiliul este intact);

–    nu puneţi gheață în băuturi;

–    nu mâncaţi fructe sau legume proaspete, care nu pot fi curățate înainte de a fi mâncate;

–    evitaţi consumul de alimente sau băuturi cumpărate de la vânzătorii ambulanți (cu excepția băuturilor din sticle sau doze sigilate corespunzător).

Cât de comună este dizenteria?

Focarele de dizenterie bacilară sunt comune. În 2010, au fost peste 1.700 de cazuri de dizenterie, cauzate de bacteria Shigella. Cu toate acestea, există mult mai multe cazuri care nu au fost raportate.

Dizenteria amoebiană este mai rară. Oamenii au cele mai mari şanse de a se infecta în timp ce călătoresc în părți ale lumii în care boala este comună, cum ar fi în părți din Africa, America de Sud și India.

Perspectivă

Dizenteria amoebiană este mult mai gravă decât dizenteria bacilară, dar ambele tipuri pot fi fatale dacă nu sunt tratate. Cu toate acestea, cele mai multe decese apar în țările în curs de dezvoltare, în care salubritatea este precară şi oamenii nu au acces la tratament medical.

Dizenteria bacilară este, de obicei, mai ușoară, și sunt disponibile medicamente pentru a trata cazurile mai grave.

Simptomele de dizenterie

Cei mai mulți oameni care se îmbolnăvesc de dizenterie au doar simptome uşoare care, de multe ori, dispar în câteva zile.

Dizenteria bacilară

Dizenteria care este cauzată de bacteria Shigella (dizenteria bacilară sau shigeloza) este cel mai frecvent tip de dizenterie.

Simptomele de dizenterie bacilară încep, de obicei, între 1 şi 7 zile de la infectare. Simptomele obişnuite sunt durerile de stomac ușoare și diareea cu sânge. Aceste simptome durează între 3 şi 7 zile și, în cele mai multe cazuri, nu este necesară consultarea medicului de familie.

De obicei, o să aveţi diaree severă, la început, urmată de cantități mai mici, care sunt excretate frecvent și uneori cu durere.

În cazurile mai grave, simptomele pot include:

–    diaree apoasă care conține sânge sau mucus;

–    greață (senzație de rău);

–    vărsături (stare de rău);

–    dureri abdominale severe;

–    crampe de stomac;

–    febră, 38 C sau mai mare.

Dizenteria amoebiană

Dizenteria care este cauzată de o amibă (un parazit unicelular) este numită dizenterie amoebiană sau amoebiază. Dizenteria amoebiană apare mai ales în zonele tropicale.

În unele cazuri, dizenteria amoebiană nu produce niciun simptom. Cu toate acestea, o persoană infectată va excreta chisturi (amibe care sunt înconjurate de un zid de protecție), atunci când merge la toaletă, și poate infecta împrejurimile.

Dacă veți prezenta simptome, ele pot începe până la 10 zile după ce aţi fost infectat. Simptomele de dizenterie amoebiană includ:

–    diaree apoasă, care poate conține sânge;

–    mucus sau puroi;

–    greață;

–    vărsături;

–    durere abdominală;

–    febră și frisoane;

–    sângerare la nivelul rectului;

–    pierderea poftei de mâncare și pierderea în greutate.

Dacă aveți dizenterie amoebiană, cel mai probabil veți avea şi sânge în diaree. Acest lucru se datorează faptului că amibele atacă pereţii intestinului gros, provocând dezvoltarea unor ulcere (răni), care pot sângera. Excretarea scaunelor poate fi dureroasă. Ocazional, parazitul poate intra în fluxul sanguin și poate ajunge în alte organe din corp, mai ales în ficat, ceea ce duce la formarea unui abces (abces hepatic).

Simptomele de dizenterie amoebiană durează, de obicei, între câteva zile şi câteva săptămâni. Cu toate acestea, fără tratament, chiar dacă simptomele dispar, amibele pot continua să trăiască în intestine luni sau chiar ani de zile. Acest lucru înseamnă că infecția poate fi transmisă la alte persoane și că diareea poate reveni.

Cauzele dizenteriei

Dizenteria bacilară

Dizenteria bacilară este cauzată de bacteria Shigella.

Există patru tipuri de Shigella:

–    Shigella sonnei: ea este cel mai frecvent tip și produce cele mai blânde simptome;

–    Shigella flexneri;

–    Shigella boydii;

–    Shigella dysenteriae: ea produce cele mai severe simptome.

Bacteriile Shigella se găsesc în materiile fecale și sunt răspândite prin o igienă precară; de exemplu, dacă nu vă spălaţi pe mâini după ce aţi avut diaree.

Dacă nu vă spălaţi pe mâini, puteți transfera bacterii pe alte suprafețe. Bacteriile pot infecta pe altcineva dacă atinge suprafața și transferă bacteriile la gură. Bacteriile se vor deplasa de la gură la intestine, invadând celulele care alcătuiesc intestinul gros. Bacteria se multiplică, ucide celulele și produce simptomele de dizenterie.

În Marea Britanie, cele mai multe cazuri de dizenterie bacilară sunt răspândite în cadrul familiei și în locuri precum şcoli, grădiniţe, baze militare și centre de zi.

Dizenteria este răspândită şi prin intermediul produselor alimentare care au fost contaminate cu fecale umane (scaune), mai ales alimentele reci şi nepreparate, cum ar fi salata. Acest lucru se întâmpla mai des în țările în care:

–    există o salubritate precară;

–    aprovizionarea cu apă și canalizarea sunt insuficiente;

–    fecalele umane sunt folosite ca îngrășământ.

Dizenteria severă este mai frecventă în ţările în curs de dezvoltare.

Simptomele pot apărea între una şi șapte zile de la intrarea în contact cu bacteria.

Dizenteria amoebiană

Dizenteria amoebiană (amoebiaza) este cauzată de o amibă (un parazit unicelular), numită Entamoeba histolytica, care se găseşte în principal în zonele tropicale.

Când amibele din interiorul intestinului unei persoane infectate sunt gata să părăsească corpul, ele se grupează și formează un înveliș care le înconjoară și protejează. Acest grup de amibe este cunoscut ca un chist.

Chistul trece din corpul persoanei în fecalele ei și poate supravieţui în afara corpului. Dacă standardele de igienă sunt precare (dacă persoana nu scapă de materiile fecale în mod igienic, spre exemplu), se pot contamina produsele alimentare și apa din apropiere.

Dacă o altă persoană mănâncă sau bea alimentele sau apa care au fost contaminate cu fecalele care conțin chist, şi ea va fi infectată. Dizenteria amoebiană este deosebit de frecventă în acele părți ale lumii în care materiile fecale umane sunt folosite ca îngrășământ.

După intrarea în corpul persoanei, prin gură, chistul se va deplasa în stomac. Amibele din interiorul chistului sunt protejate de acidul digestiv din stomac. Din stomac, chistul se va deplasa la intestine unde se va sparge și va elibera amibele, care vor cauza infecţii. Amibele pot să pătrundă în pereţii intestinelor și pot provoca abcese mici şi ulcere. Apoi, ciclul se repetă.

Amibele care provoacă dizenterie pot fi transmise şi sexual, în timpul contactului anus-gură.

Diagnosticarea dizenteriei

Ar trebui să mergeţi la medicul dumneavoastră de familie dacă aveți diaree care conţine sânge sau mucus. Spuneţi-i medicul dumneavoastră dacă ați fost recent peste hotare, în special dacă aţi fost în o țară tropicală cu salubritate precară, unde dizenteria amoebiană este comună, cum ar fi India sau Africa.

Mostra de scaun

Dizenteria este diagnosticată prin testarea unei mostre de scaun (fecale), pentru a vedea dacă conține bacterii sau amibe care provoacă dizenterie.

Alte investigaţii

Alte investigații pot fi folosite dacă dizenteria a creat probleme suplimentare, cum ar fi un abces hepatic. Testele suplimentare ar putea include:

–    o ecografie: în care se folosesc unde de sunet de înaltă frecvenţă pentru a crea o imagine a unei părți din interiorul corpului, cum ar fi ficatul;

–    analize de sânge: o probă de sânge poate fi testată pentru anticorpi, care sunt susceptibili de a fi prezenţi dacă aveți dizenterie amoebiană;

–    o colonoscopie.

Colonoscopia

O colonoscopie este un tip de endoscopie, care este folosită pentru a examina intestinele. În timpul unei colonoscopii, un endoscop este băgat în anus, până în intestine. Un endoscop este un tub lung, subţire şi flexibil, cu o sursă de lumină şi o cameră video la un capăt. Imaginile din interiorul corpului sunt transmise la un monitor extern, pentru ca pereții intestinelor să poată fi văzuţi mai clar.

Intestinul dumneavoastră trebuie să fie gol când se face o colonoscopie, așa că veţi urma un regim alimentar special pentru câteva zile, înainte de examinare. De asemenea, vi se va da un laxativ (medicament pentru a goli intestinul) în dimineața zilei de examinare și un sedativ pentru a vă ajuta să vă relaxați.

O colonoscopie durează, de obicei, în jur de o oră și majoritatea oamenilor vor putea să meargă acasă după ce s-au recuperat de la efectele sedativului. După procedură, vă veţi simţi puţin obosit, așa că ar trebui să vă asiguraţi că poate să vă ducă cineva acasă.

Tratarea dizenteriei

Dizenteria dispare, de obicei, după câteva zile și nu este nevoie de tratament. Cu toate acestea, este important să înlocuiţi orice lichide care au fost pierdute prin diaree.

Tratarea diareei

Diareea poate fi tratată prin:

–    bând multe lichide;

–    luând soluţii de rehidratare orală;

–    mâncând, atunci când puteţi.

Lichidele

Dacă aveți diaree şi vărsături, ar trebui să beţi multe lichide pentru a le înlocui pe cele care au fost pierdute și pentru a evita deshidratarea.

Este foarte important ca sugarii și copiii mici să nu devină deshidrataţi. Trebuie să vă asigurați că copilul dumneavoastră bea apă, chiar dacă vomită. O cantitate mică de lichide este mai bună decât nimic. Evitați să-i daţi suc de fructe sau băuturi acidulate, pentru că ele pot înrăutăţi diareea.

Soluţiile de rehidratare orală (SRO)

Dacă sunteți deosebit de vulnerabil la efectele deshidratării – dacă aveţi peste 60 de ani – medicul sau farmacistul dvs. vă pot sugera să folosiţi o SRO. O SRO poate fi recomandată şi pentru copilul dumneavoastră, dacă este deshidratat sau prezintă un risc de deshidratare.

SRO vin în plicuri care sunt disponibile fără prescripție medicală. Ele se dizolvă în apă și ajută la înlocuirea sării, glucozei şi a altor minerale importante pe care corpul dvs. le pierde prin deshidratare.

Băuturile de rehidratare nu pot vindeca diareea, dar ele pot ajuta la tratarea sau prevenirea deshidratării. Nu folosiţi băuturile cu sare de casă sau zahăr.

Sfaturi despre mâncare

Opinia experților este divizată în când și ce ar trebui să mâncaţi dacă aveți diaree. Cu toate acestea, majoritatea experţilor sunt de acord că ar trebui să mâncaţi alimente solide, imediat ce vă simţiţi în stare să faceţi acest lucru. Mâncaţi mese mici, ușoare și evitaţi alimentele grase, condimentate sau grele. Dacă simțiți că nu puteţi mânca, nu vă faceţi griji, beţi în continuare lichide și mâncaţi când puteţi.

În cazul în care copilul dumneavoastră este deshidratat, nu îi daţi alimente solide până când nu a băut suficiente lichide. Odată ce a încetat să arate semne de deshidratare – dacă a devenit mai puțin iritabil și a început să urineze mai frecvent – copilul poate începe să mănânce ce mănâncă de obicei.

În cazul în care copilul dumneavoastră nu este deshidratat, ar trebui să îi oferiţi ce mănâncă de obicei. Dacă refuză să mănânce, continuaţi să-i oferiţi băuturi și așteptați până când îi revine pofta de mâncare.

Medicamente

Deoarece cele mai multe cazuri de dizenterie durează doar o perioadă scurtă de timp, antibioticele sunt folosite numai în cazul în car dizenteria nu dispare pe cont propriu. Antibioticele pot fi folosite şi pentru a opri răspândirea dizenteriei la alte persoane.

Folosirea antibioticelor în exces, pentru a trata afecţiunile minore, poate să le facă mai puțin eficiente în tratarea afecţiunilor mai grave sau care vă pun viaţa în pericol. Ca urmare, antibioticele nu sunt prescrise pentru cazurile uşoare de dizenterie.

Dizenteria bacilară

Dacă aveți dizenterie moderată sau severă, care este cauzată de bacteria Shigella (dizenterie bacilară), pot fi recomandate antibiotice pentru a scurta durată simptomelor.

Pot fi folosite mai multe antibiotice diferite, inclusiv ciprofloxacina. Cu toate acestea, antibioticul care va fi recomandat va depinde de rezistența organismului la unele antibiotice. Rezistența la antibiotice înseamnă că medicamentele nu mai sunt capabile să ucidă bacteriile.

Dizenteria amoebiană

Dacă aveți dizenterie amoebiană (amoebiază), medicul vă poate prescrie un antibiotic numit metronidazol. Medicul vă va spune cât timp trebuie să-l luaţi – în jur de cinci zile. Tinidazolul este un medicament alternativ posibil.

Complicaţiile dizenteriei

Deshidratarea

Sugarii și copiii mici cu dizenterie pot deveni rapid deshidrataţi. Prin urmare, este foarte important să beţi multe lichide pentru a le înlocui pe cele care s-au pierdut, altfel dizenteria poate fi fatală.

Semnele de deshidratare

Copilul dvs. poate avea un risc crescut de deshidratare, dacă:

–    are mai puțin de un an;

–    are mai puțin de doi ani și s-a născut cu o greutate mică;

–    a excretat mai mult de cinci scaune apoase în ultimele 24 de ore;

–    a vomitat de mai mult de două ori în ultimele 24 de ore;

–    nu a putut să reţină lichide;

–    s-a oprit brust din alăptat.

Simptomele deshidratării

Simptomele de deshidratare la copii includ:

–    pare să li se înrăutăţească situaţia;

–    sunt iritabili sau letargici (obosiţi);

–    urinează frecvent;

–    au piele pală sau pete pe piele;

–    mâinile și picioarele lor sunt reci.

Simptomele de deshidratare la adulţi includ:

–    lipsă de energie sau senzație de oboseală;

–    pierderea poftei de mâncare;

–    greață (senzație de rău);

–    dureri de cap;

–    amețeală;

–    limbă uscată;

–    ochi înfundați;

–    crampe musculare;

–    ritm cardiac rapid.

Abcesul hepatic

În cazuri rare, dizenteria amoebiană (amoebiaza) se poate răspândi de la nivelul intestinului, prin vasele de sânge, în alte părți ale corpului și poate produce un abces (puroi dureros). Abcesul apare cel mai frecvent la ficat, rezultând în o afecţiune care este cunoscută sub numele amoebiază hepatică.

Simptomele unui abces hepatic includ:

–    febră de 38 °C sau mai mare;

–    slăbiciune;

–    umflare a abdomenului;

–    dureri în partea dreaptă a abdomenului;

–    tuse;

–    greață (senzație de rău);

–    icter: o tentă galbenă a pielii și a albului ochilor, care este cauzată de o acumulare de bilirubină;

–    pierderea poftei de mâncare;

–    pierdere în greutate.

Prevenirea dizenteriei

Dizenteria este răspândită ca rezultat al unei igiene precare.

Pentru a reduce riscul de infectare, ar trebui:

–    să vă spălați pe mâini cu apă și săpun după ce mergeţi la toaletă și pe tot parcursul zilei, în special după ce intraţi în contact cu o persoană infectată;

–    să vă spălați mâinile înainte de a manipula, a mânca sau a prepara mâncarea;

–    să vă spălați pe mâini înainte de a hrăni copiii sau persoanele în vârstă;

–    să păstraţi contactul cu o persoană infectată la minimum;

–    să evitaţi schimbul de prosoape;

–    să spălaţi rufele unei persoane infectate cu apă fierbinte.

Sfaturi de călătorie

O igienă adecvată este o provocare enormă pentru persoanele care trăiesc în condiții precare în țările în curs de dezvoltare unde există acces limitat sau inexistent la apă proaspătă și la dezinfectant.

Dacă mergeţi într-o țară care are un risc ridicat de contaminare cu amiba care cauzează dizenterie, sfaturile de mai jos vă pot ajuta să preveniţi infecţia:

–    Nu beţi apă locală, dacă nu sunteți sigur că este sterilă (curată). Alternativele sigure sunt apa îmbuteliată sau băuturile acidulate din cutii sau sticle sigilate.

–    Dacă apa nu este sterilă, fierbeţi-o timp de câteva minute sau folosiţi un dezinfectant chimic sau un filtru fiabil.

–    Nu beţi din fântâni arteziene publice şi nu vă spălaţi pe dinţi cu apă de la robinet.

–    Nu puneţi gheață în băuturi, pentru că poate fi făcută din apa locală.

–    Nu mâncați fructe sau legume proaspete care nu pot fi curățate înainte de a fi mâncate.

–    Nu mâncaţi sau beţi lapte, brânză sau produse lactate care nu au fost pasteurizate (un proces care implică distrugerea microorganismelor nedorite prin căldură).

–    Nu mâncaţi sau beţi produse vândute de către vânzătorii de stradă (cu excepția băuturilor din sticle sau doze sigilate corespunzător).

Publicat pe Lasă un comentariu

Amiloidoza

AmiloidozaAmiloidoza este un grup de boli rare, dar grave, cauzate de depunerile de proteine ​​anormale, numite amiloide, în ţesuturile şi organele din întreg organismul.

Ea este diagnosticată la 1-5 persoane din 100 000, în fiecare an, şi este mai frecventă la persoanele în vârstă.

Proteinele încep ca un șir de aminoacizi, care apoi se îndoaie într-o formă tridimensională. Această „îndoire a proteinelor” le permite să îndeplinească funcții utile în interiorul celulelor noastre.

Proteinele ​​amiloide sunt îndoite anormal, ceea ce cauzează acumularea lor în țesuturi și organe, ducând la insuficienţă de organ. Un tip special de proteine ​​amiloide apare şi în creierul persoanelor cu boala Alzheimer.

Dacă amiloida este depusă într-o singură parte a corpului, este cunoscută sub numele de amiloidoză localizată și, de obicei, este mai puțin gravă decât formele sistemice (pe scară largă). De exemplu, amiloidoza poate afecta doar pielea, provocând decolorare și/sau o erupție însoțită de mâncărime.

Cu toate acestea, cele mai multe cazuri sunt sistemice – cu alte cuvinte, depozitele de amiloide sunt larg răspândite și pot afecta mai multe țesuturi și organe din întregul organism. Amiloidoza sistemică este, de multe ori, foarte gravă: ea afectează, de obicei, inima, rinichii, intestinele și nervii, cauzând insuficiență progresivă de organ.

Există mai mult de 20 de proteine ​​diferite, care se pot îndoi greşit şi pot forma amiloide – acesta este motivul pentru care există mai multe tipuri diferite de amiloidoza sistemică.

Articolul se concentrează pe amiloidoza primară

Simptomele amiloidozei primare

În amiloidoza primară, amiloidele se pot acumula treptat în organe, timp de mai mulți ani, înainte de a apărea simptomele. Simptomele pe care le veţi avea vor depinde de organele afectate.

De exemplu, dacă amiloidele sunt depuse în rinichi, ele pot provoca insuficiență renală cronică. Simptomele de insuficienţă renală includ retenţia de lichide, oboseală, slăbiciune și pierderea poftei de mâncare.

Amiloidele depuse în inimă pot provoca mărirea inimii și pot afecta capacitatea sa de a pompa sânge în mod eficient în corp. Acest lucru poate duce la insuficiență cardiacă, care provoacă dificultăți de respirație și retenție de lichide.

Amiloidoza primară poate provoca oricare dintre următoarele simptome:

–    oboseală;

–    pierderea în greutate;

–    retenție de lichide (edeme);

–    dificultăți de respirație;

–    ameţeală;

–    amorțeală sau furnicături în mâini și picioare;

–    răgușeală;

–    sindromul de tunel carpian (compresie a nervului din încheietura mâinii);

–    pete de sânge pe piele;

–    o limbă mărită – uneori cu pete de sânge, plachete şi vezicule.

Cauzele amiloidozei primare

Amiloidoza primară este cauzată de îndoirea greşită a unei proteine și de acumularea acelei proteine – care este produsă de globulele albe anormale din măduva osoasă.

Celulele anormale ale măduvei osoase sunt, de obicei, benigne (non-canceroase), dar sunt maligne în unele cazuri (în mielom multiplu, cancer al măduvei osoase).

Lanțul anormal de proteine este depozitat, de obicei, în inimă, rinichi, nervi, stomac sau o combinație a acestora.

Cum este diagnosticată Amiloidoza

Diagnosticul de amiloidoză primară poate fi foarte dificil de stabilit, pentru că simptomele sunt adesea foarte generale.

Diagnosticul poate fi confirmat prin a lua o biopsie (mostră de ţesut) din partea afectată a corpului şi examinând-o sub un microscop, în laborator, folosind tulpini speciale pentru proteinele ​​amiloide.

Tipul de biopsie va depinde de organele afectate. La unii pacienți, în care se suspectează amiloidoză, o biopsie a grăsimii de pe burtă sau o biopsie de intestin (luate în timpul unei endoscopii), pot da un rezultat pozitiv.

Cum se tratează Amiloidoza

Medicamentele chimioterapice pot inhiba celulele anormale ale măduvei osoase și, prin urmare, producția de proteine ​​anormale. Acest lucru poate duce la o reducere progresivă a cantității de amiloide din organism și la prevenirea deteriorării organelor.

Şi simptomele de insuficienţă de organ vor trebui să fie tratate – de exemplu, ați putea avea nevoie de medicamente diuretice pentru tratarea insuficienței cardiace şi aţi putea avea nevoie de dializă, dacă aveți insuficiență renală.

Unii pacienţi cu insuficiență renală pot fi potriviţi pentru a primi un transplant de rinichi, deși tulburarea de măduvă osoasă care stă la bază va trebui să fie suprimată prin chimioterapie, pentru a preveni acumularea de amiloide în rinichiul nou.

Din păcate, starea multor pacienți se deteriorează în lunile de după diagnosticare și mulți mor la unul sau doi ani mai târziu de atac de cord sau de insuficiență renală.

Publicat pe Lasă un comentariu

Amnezia

Senior Man Holding Head, Looking Down, Close-UpEste normal să deveniți un pic uituc pe măsură ce îmbătrâniţi. Cu toate acestea, pierderile de memorie ar putea fi un simptom a ceva mai grav și ar trebui să fiţi consultat de medicul dvs. de familie.

Pierderile de memorie, numite şi amnezie, apar atunci când o persoană își pierde capacitatea de a-şi aminti evenimente şi informaţii pe care ar fi capabil, în mod normal, să şi le amintească. Ar putea fi ceva ce s-a întâmplat la numai câteva secunde sau minute sau un eveniment memorabil care s-a întâmplat în trecut. Pierderea de memorie poate să fi început brusc sau poate să se fi înrăutăţit în ultimul an.

Pierderea de memorie poate fi dureroasă pentru persoana afectată şi pentru familia ei. Rudele se gândesc la ce este mai rău și presupun că este cauzată de demență, dar acest lucru nu este adevărat, în cele mai multe cazuri.

Ce trebuie să faceți dacă sunteți îngrijorat că aveţi pierderi de memorie

Dacă sunteți îngrijorat că dvs. sau cineva drag vouă are pierderi de memorie, consultaţi-vă medicul de familie. El vă va face o evaluare inițială și vă va pune întrebări despre simptome, despre istoricul de familie și despre stilul de viață. De asemenea, medicul vă poate face şi analize de sânge.

Pierderea de memorie are o gamă largă de cauze posibile, în funcție de tipul de pierdere de memorie.

Medicii clasifică memoria ca:

–    Amintiri imediate, cum ar fi sunetele, care sunt stocate doar pentru câteva secunde.

–    Amintiri pe termen scurt sau recente, cum ar fi numerele de telefon, care rămân în memoria dumneavoastră timp de 15-20 de secunde. Creierul poate stoca aproximativ șapte informații pe termen scurt, în orice moment.

–    Amintiri pe termen lung – amintiri permanente care au fost consolidate pentru că le-aţi repetat încontinuu în minte.

Dacă medicul dvs. va considera că dvs. sau ruda dvs. are nevoie de o evaluare pentru demență sau că ar putea avea o altă afecţiune mai gravă, cum ar fi leziunile la nivelul creierului, el vă poate trimite la un specialist.

Ar putea fi demență?

Dacă citiţi acest articol deoarece credeți că problemele de memorie pot fi un semn de demență, fiți siguri că, probabil, nu sunt. O persoană cu demență nu va fi conștientă, de obicei, de pierderea ei de memorie sau poate nega acest lucru.

Pierderea de memorie este cauzată, probabil, de ceva mult mai comun şi tratabil, cum ar fi depresia.

Ați putea fi îngrijorat de faptul că cineva la care ţineţi are demenţă. Cu toate acestea, trebuie să ştiţi că aproximativ 40% din persoanele cu vârsta de peste 65 de ani au un anumit grad de probleme de memorie și că doar 15% vor dezvolta demență, în fiecare an.

În cazul în care instinctele dvs. sunt corecte, faptul că acea persoană neagă sau că nu este conştientă de pierderea ei de memorie poate face dificilă convingerea acelei persoane că trebuie să meargă la medicul ei de familie pentru o consultație.

Semne că cineva a demență

Ca o regulă generală:

–    Demența apare, de obicei, la persoane cu vârsta de peste 65 de ani.

–    Cineva cu demență va încerca din răsputeri să-și amintească evenimentele imediate sau recente, dar încă îşi poate aminti evenimentele care au avut loc cu mult timp în urmă. Prin urmare, în cazul în care este afectată memoria pe termen lung, cel mai probabil nu este demență.

–    Pierderile de memorie nu au loc dintr-o dată, dar se înrăutăţesc treptat în timp.

Cele mai frecvente cauze ale pierderii de memorie

Medicii spun că, în general, pacienţii care vin la ei cu pierderi de memorie suferă şi de:

–    anxietate;

–    stres;

–    depresie.

Pierderea lor de memorie se datorează lipsei de concentrație și faptului că nu observă lucrurile în primul rând, din cauza lipsei de interes. Problemele de somn înrăutăţesc pierderile de memorie.

Medicul de familie vă poate sugera să încercaţi comprimate antidepresive. Dacă presupunerea lui este corectă, ele ar trebui să vă îmbunătățească problemele de memorie, pe măsură ce depresia dispare.

O persoană în vârstă cu pierderi de memorie are, cel mai probabil, şi depresie, dacă prezintă schimbări de comportament, cum ar fi un temperament irascibil.

Alte cauze frecvente ale pierderii de memorie sunt:

–    un traumatism cranian, de exemplu, după un accident de mașină;

–    un accident vascular cerebral care întrerupe o parte a fluxului de sânge la creier şi provoacă moartea ţesutului creierului.

Acestea vor duce la pierderi bruşte de memorie, în care uitați evenimentele care au avut loc înainte de traumă (amnezie retrogradă) sau aţi uitat tot ce s-a întâmplat după traumă (amnezie anterogradă).

Cauze mai puţin frecvente ale pierderii de memorie

Cauzele mai puţin frecvente ale pierderii de memorie pot fi cauzate de:

–    o tiroidă hipoactivă, ceea ce înseamnă că glanda tiroidă (găsită în gât) nu produce suficienţi hormoni;

–    anumite tipuri de medicamente, cum ar fi sedativele și unele tratamente pentru boala Parkinson;

–    abuzul de alcool pe termen lung;

–    sângerările la nivelul creierului, cunoscute sub numele de hemoragie subarahnoidiană;

–    un deficit de vitamina B1 (tiamină), de exemplu: din cauza unei probleme digestive;

–    problemele cu fluxul sanguin în o parte a creierului, care duc la episoade de pierderi de memorie pe care o persoană nu şi le poate aminti după aceea (cunoscute sub numele de amnezie globală tranzitorie);

–    un eveniment stresant sau traumatic, care face persoana să-şi blocheze acea amintire, lăsând-o în imposibilitatea de a-şi aminti informații importante (cunoscut sub numele de amnezie psihogenă);

–    o tumoare pe creier.

Publicat pe Lasă un comentariu

Tulburările de dezvoltare sexuală

Tulburările de dezvoltare sexualăTulburările de dezvoltare (TDS) sexuală sunt un grup de afecţiuni în care organele de reproducere și organele genitale nu se dezvoltă normal.

Dacă aveți o tulburare de dezvoltare sexuală, veţi avea un amestec de caracteristici sexuale masculine şi feminine. De exemplu, ați putea fi femeie, dar cu cromozomi XY (masculini) și testicule interne, sau aţi putea fi o femeie cu organe interne normale, cum ar fi uterul și ovarele, dar cu un clitoris extins, care seamănă cu un penis.

Tulburarea apare deoarece există o problemă cu genele dumneavoastră și/sau cu modul în care răspundeţi la hormonii sexuali din organism.

Nu se știe cât de comune sunt tulburările de dezvoltare sexuală, dar se estimează că afecteze 0.1-2% din populaţia Marii Britanii.

 

Identificarea unei tulburări de dezvoltare sexuală

Există diferite tipuri de tulburări de dezvoltare sexuală, și fiecare are o cauză diferită. Mai jos sunt câteva exemple.

 

Femei cu organe geniale ambigue (nu sunt de sex masculin sau feminin) sau care arată ca organele masculine

Unele femei au cromozomi XX (feminin), cu uter şi ovare normale, dar organele lor genitale sunt ambigue sau de sex masculin. De exemplu, ele pot avea un clitoris extins, care seamănă cu un penis, iar partea de jos a vaginului poate să fie închisă. Medicii numesc această afecţiune TDS 46, XX.

Cea mai frecventă cauză este o boală numită hiperplazie suprarenală congenitală. În cazul în care copilul dumneavoastră are hiperplazie suprarenală congenitală, îi lipsește o anumită enzimă (proteină) de care organismul lui are nevoie pentru a face cortizol şi aldosteron (doi hormoni).

Fără aceştia, organismul produce mai mulţi androgeni (hormonii sexuali masculini). În cazul în care copilul afectat este de sex feminin, atunci nivelul ridicat de androgeni, înainte de naștere, determină organele genitale să aibă un aspect mai masculin. Această afecţiune are implicații serioase pentru starea generală de sănătate.

 

Bărbaţi cu organe genitale care seamănă cu cele ale femeilor

Unii oameni au cromozomi XV (masculini), dar organele genitale externe pot apărea în întregime de sex feminin sau ambigue (nu sunt  organe masculine sau feminine, în mod clar). Testiculele pot fi absente sau nu s-au format în mod corespunzător. Medicii numesc această afecţiune TDS 46, XY .

Există mai multe cauze diferite. O cauză posibilă este sindromul de insensibilitate la androgeni, în care organismul ignoră androgenii (hormonii masculini) sau este insensibil la ei, deci dezvoltarea este de sex feminin. Testiculele rămân, de obicei, în interiorul corpului, iar uterul nu se dezvoltă.

Se crede că sindromul de insensibilitate la androgeni apare în una din fiecare 20 400 de naşteri, cu toate că cifrele exacte nu sunt cunoscute.

 

Un amestec de caracteristici masculine și feminine

Oamenii cu acest tip de tulburare de dezvoltare sexuală pot avea cromozomi de sex masculin, cromozomi de sex feminin sau ambii. Din punct de vedere fizic, aceşti oameni au ţesut ovarian şi ţesut testicular (de exemplu, un ovar și un singur testicul), iar organele lor genitale pot fi de femeie, de bărbat sau o combinație de aceste două tipuri. Medicii numesc această afecţiune TDS ovotesticular 46, XX.

 

Organe genitale formate în mod normal, dar dezvoltare sexuală anormală

Unii oameni nu au nici setul normal de cromozomi masculini (XY), nici setul normal de cromozomi feminini (XX) – de exemplu, ei pot avea doar un cromozom X (XO) sau pot avea un cromozom suplimentar (XXY).

Fizic, organele lor de sex masculin sunt formate în mod normal fie ca masculin (testicule şi penis), fie ca feminin (ovare, uter şi vagin), dar este posibil să nu aibă o dezvoltare sexuală normală la pubertate.

Un exemplu este sindromul Turner, în care unei femei îi lipsește un cromozom X. Fetele sau femeile cu sindrom Turner sunt, de obicei, infertile și înălțimea lor este mai mică decât media normală.

 

Sfaturi pentru părinţi

Dacă sunteți îngrijorat că copilul dumneavoastră ar putea avea o tulburare de dezvoltare sexuală, vorbiţi cu medicul dvs. de familie. El va putea să vă trimită copilul la un specialist – de obicei, la un consultant în endocrinologie pediatrică.

Consultantul va putea apoi să vă prezinte o echipă de diferiţi profesioniştii din domeniul sănătăţii, care vor lucra împreună pentru a înţelege afecţiunea copilului dumneavoastră și vor oferi sprijin și sfaturi copilului dvs.

Pe măsură ce copilul creşte, ar putea avea nevoie de terapie cu hormoni și suport psihologic. Cu toate acestea, cu îngrijire și sprijin adecvat, multe persoane cu tulburări de dezvoltare sexuală se împacă cu afecţiunea lor și trăiesc fericiţi.

 

Dacă credeți că aveți o tulburare de dezvoltare sexuală

Dacă credeți sau știți că aveți o tulburare de dezvoltare sexuală, vă este disponibil ajutor și sprijin.

Trebuie să discutați cu medicul dumneavoastră, deoarece el va fi în măsură să vă facă o trimitere la o echipă de profesionişti de asistenţă medicală, care vor lucra împreună pentru a înțelege afecţiunea dumneavoastră și vă vor oferi sprijin și consiliere.

Cele mai multe persoane cu o tulburare de dezvoltare sexuală rămân cu sexul care le-a fost atribuit la naştere, dar dacă simțiți că sexul care v-a fost atribuit nu reprezintă cine sunteți, puteţi să vă schimbaţi sexul. Acest lucru îl veţi putea discuta cu echipa de specialişti.

Dacă aveți o tulburare de dezvoltare sexuală, aţi putea fi infertili şi s-ar putea să aveţi nevoie de terapie cu hormoni și suport psihologic. Cu îngrijire și sprijin adecvat, multe persoane cu tulburări de dezvoltare sexuală se împacă cu afecţiunea lor și trăiesc vieți normale.

Publicat pe Lasă un comentariu

Anemia feriprivă

Anemia feriprivăAnemia este o afecţiune în care cantitatea de hemoglobine din sânge este sub nivelul normal sau există mai puţine globule roşii decât în mod normal.

Există mai multe tipuri diferite de anemie şi fiecare are o altă cauză, dar anemia feriprivă este cel mai comun tip.

Celelalte forme de anemie pot fi cauzate de o lipsă de vitamina B12 sau de acid folic în organism.

Simptomele anemiei feriprive

Principalele simptome ale anemiei feriprive sunt oboseala şi letargia (lipsă de energie). Alte simptome includ:

–    dificultăţi de respiraţie (dispnee);

–    schimbări de aspect, cum ar fi un ten palid şi unghii uscate.

Vorbiţi cu medicul dumneavoastră dacă observaţi oricare dintre aceste simptome. El va putea să vă diagnosticheze cu anemie feriprivă, cu o simplă analiză de sânge.

Totuşi, în majoritatea cazurilor, nu va apărea niciun simptom, mai ales dacă cauza este o pierdere lentă de sânge.

Care sunt cauzele anemiei feriprive?

Anemia feriprivă apare atunci când nu există suficient fier în organism. Fierul se găseşte în carne, în fructe uscate şi în unele legume. Fierul este folosit de organism pentru a produce hemoglobine, care ajută la înmagazinarea şi transportul oxigenului în globulele roşii.

Acest lucru înseamnă că, dacă există o lipsă de fier în sânge, organele şi ţesuturile nu vor primi la fel de mult oxigen ca de obicei.

Există multe afecţiuni care pot duce la o lipsă de fier. La bărbaţi şi la femeile aflate la postmenopauză, cea mai frecventă cauză este sângerarea în stomac şi intestine. Ea poate fi cauzată de:

–    medicamentele antiinflamatoare nesteroidiene (AINS);

–    un ulcer peptic;

–    cancerul de stomac sau cancerul de colon.

La femeile de vârstă reproductivă, cele mai frecvente cauze ale anemiei feriprive sunt:

–    ciclurile menstruale grele;

–    sarcina – pentru că organismul are nevoie de mai mult fier pentru copil.

Tratarea anemiei feriprive

Tratamentul pentru anemia feriprivă presupune administrarea de suplimente cu fier pentru a stimula nivelurile scăzute de fier. Metoda este, de obicei, eficientă şi afecţiunea provoacă rareori complicaţii.

Va trebui să fiţi monitorizat la fiecare câteva luni pentru a verifica dacă tratamentul funcţionează şi dacă nivelul de fier a revenit la normal.

Cauza principală va trebui să fie şi ea tratată, ca anemia să nu recidiveze.

Alimente bogate în fier

Alimentele care conţin fier sunt:

–    legumele cu frunze de culoarea verde închis, cum ar fi năsturelul şi varza creaţă;

–    fasolea;

–    nucile;

–    carnea;

–    fructele uscate.

Unele alimente şi medicamente pot reduce absorbită corpului de fier. Acestea sunt:

–    ceaiul şi cafeaua;

–    calciul, găsit în produsele lactate;

–    antiacidele (medicamente care ajută la ameliorarea indigestie).

Complicaţiile

Dacă anemia feriprivă nu este tratată, ea vă poate face mai sensibil la boli şi infecţii, pentru că o lipsă de fier în organism afectează sistemul imunitar (sistemul natural de apărare al organismului).

Anemia feriprivă severă poate creşte riscul de a dezvolta complicaţii care afectează inima sau plămânii, cum ar fi:

–    tahicardia (bătăi anormal de rapide);

–    insuficienţa cardiacă – inima nu pompează sânge în corp în mod eficient.

Femeile gravide au un risc mai mare de complicaţii înainte şi după naştere.

Simptomele anemiei feriprive

Multe persoane cu anemie feriprivă vor prezenta doar câteva semne sau simptome ale bolii.

Cele mai frecvente simptome includ:

–    oboseală;

–    letargie (lipsă de energie);

–    dificultăţi de respiraţie (dispnee).

Simptomele mai puţin frecvente includ:

–    durere de cap;

–    tinitus (acufenă) – zgomote sau vâjâituri în urechi de origine foarte variată;

–    pica – o dorinţă de a mânca produse necomestibile, cum ar fi gheaţă, hârtie sau lut;

–    limbă inflamată;

–    senzaţie de mâncărime;

–    căderea părului;

–    dificultăţi de înghiţire (disfagie).

Aspect schimbat

Puteţi observa şi schimbări în aspectul dvs. fizic. De exemplu, semnele că aveţi anemie feriprivă includ:

–    un ten palid;

–    o limbă anormal de fină;

–    ulcere dureroase (răni deschise) în colţurile gurii;

–    unghii uscate;

–    unghii în formă de lingură.

Simptomele care se dezvoltă încet

Severitatea simptomelor dumneavoastră poate depinde de cât de repede se dezvoltă anemia. De exemplu, puteţi observa câteva simptome sau simptomele se pot dezvolta treptat dacă anemia este cauzată de o pierdere cronică (pe termen lung) lentă de sânge, cum ar fi un ulcer gastric.

Cauzele anemiei feriprive

Anemia feriprivă apare atunci când organismul nu are suficient fier. O lipsă de fier poate fi cauzată de mai mulţi factori.

Unii dintre aceştia sunt prezentaţi mai jos.

Ciclurile menstruale

La femeile de vârsta reproductivă, ciclurile menstruale sunt cea mai frecventă cauză a anemiei feriprive.

De obicei, doar femeile cu cicluri deosebit de grele dezvoltă anemie feriprivă. Dacă aveţi sângerări abundente pe parcursul mai multor cicluri menstruale consecutive, afecţiunea este cunoscută sub numele de menoragie.

Sarcina

Este foarte obişnuit pentru femei să dezvolte un deficit de fier în timpul sarcinii. Acest lucru se datorează faptului că organismul are nevoie de mai mult fier, pentru ca bebeluşul să aibă o aprovizionare suficientă de sânge şi să primească oxigenul şi substanţele nutritive necesare. Multe femei însărcinate au nevoie de suplimente de fier, în special în a 20-a săptămână de sarcină.

Hemoragiile gastrointestinale

Tractul gastrointestinal este o parte a corpului responsabilă cu digerarea alimentelor. El este format din:

–    stomac – un organ în formă de sac, care ajută la digestia alimentelor, amestecându-le cu acizi pentru a le mărunţi;

–    intestine – digeră şi absorb alimentele şi lichidele.

Sângerările la nivelul stomacului şi al intestinelor sunt cea mai frecventă cauză a anemiei feriprive la bărbaţi şi la femeile care au trecut de menopauză (când se opresc ciclurile menstruale).

Cauzele hemoragiei gastrointestinale

Medicamentele antiinflamatoare nesteroidiene (AINS)

Medicamentele antiinflamatoare nesteroidiene (AINS) pot provoca sângerări la nivelul stomacului. Ibuprofenul şi aspirina sunt două exemple de AINS.

Dacă medicul suspectează că medicamentele vă provoacă hemoragii gastrointestinale, el poate fi în măsură să vă prescrie un medicament mai puţin dăunător, ca o alternativă. Nu încetaţi să luaţi un medicament prescris pentru dvs., doar dacă vă spune medicul dumneavoastră să o faceţi.

Ulcerele gastrice

Acidul din stomac (care, de obicei, ajută organismul să digere hrana) poate eroda mucoasa stomacului. Când se întâmplă acest lucru, acidul formează un ulcer (o rană deschisă). Acest lucru este cunoscut şi ca un ulcer peptic.

Ulcerele gastrice pot provoca sângerarea mucoasei stomacului, iar această pierdere de sânge poate duce la anemie. În unele cazuri, pierderea de sânge vă poate face să vomitaţi cu sânge sau să excretaţi scaune cu sânge. Totuşi, dacă ulcerul sângerează lent, este posibil să nu aveţi niciun simptom.

În unele cazuri rare, sângerările gastrointestinale pot fi cauzate de cancer de stomac sau de colon. Potrivit unor cercetători, aproximativ 7 500 de cazuri de cancer de stomac sunt diagnosticate în fiecare an, în Marea Britanie. Acest tip de cancer este responsabil pentru 2% din toate cazurile de cancer.

Pentru diagnosticarea cauzei anemiei, medicul dumneavoastră va verifica pentru eventuale semne de cancer. Dacă medicul de familie suspectează cancer, vă va trimite la un gastroenterolog (specialist în tratarea afecţiunilor sistemului digestiv) pentru o examinare mai aprofundată. În acest fel, dacă se găseşte cancer, el poate să fie tratat cât mai repede posibil.

Angiodisplazia

Sângerările gastrointestinale pot fi cauzate şi de o afecţiune numită angiodisplazie. Ea este o anomalie a vaselor de sânge din tractul gastrointestinal, care poate provoca sângerări.

Boli cronice de rinichi

Multe persoane cu boli renale cronice dezvoltă anemie feriprivă. Cele mai multe persoane cu boli de rinichi vor primi suplimente cu fier printr-o injecţie. Totuşi, se pot încerca comprimatele cu sulfat de fier mai întâi.

Alte cauze

Alte afecţiuni sau situaţii care provoacă pierderi de sânge şi pot duce la anemie feriprivă includ:

–    bolile inflamatorii intestinale – afecţiunile care cauzează inflamaţie (înroşire şi edem) în sistemul digestiv, cum ar fi boala Crohn şi colita ulceroasă;

–    esofagita – inflamarea esofagului, cauzată de acidul din stomac;

–    schistosomiaza – o infecţie cauzată de paraziţi;

–    donarea de sânge: donarea unei cantitate mari de sânge poate duce la anemie;

–    traumatismele – accidente grave, cum ar fi un accident de maşină, care duc la pierdere de sânge;

–    sângerările nazale – dacă aveţi sângerări nazale severe puteţi avea anemie, deşi este rar;

–    hematuria (sânge în urină) – poate fi simptom al altei afecţiuni.

Malabsorbţia

Malabsorbţia (atunci când organismul nu poate absorbi fierul din alimente) este o altă cauză posibilă a anemiei feriprive. Ea se poate întâmpla dacă aveţi:

–    boala celiacă, o afecţiune care afectează mucoasa intestinelor;

–    o gastrectomie, o procedură medicală pentru a elimina chirurgical stomacul, de exemplu, pentru a trata cancerul de stomac.

Dieta

Dacă nu sunteţi gravidă, anemia feriprivă este cauzată numai de lipsa de fier din dieta dvs. doar în cazuri rare. Unele studii sugerează că vegetarienii sunt mai expuşi la riscul de anemie feriprivă din cauza lipsei de carne din dieta lor. Cu toate acestea, ei pot obţine suficient fier din alte tipuri de produse alimentare, cum ar fi:

–    fasolea;

–    nucile;

–    fructele uscate, cum ar fi caisele uscate;

–    cerealele integrale, cum ar fi orezul brun;

–    cerealele fortificate;

–    făina de soia;

–    legumele cu frunze verzi, cum ar fi năsturelul şi varza creată.

Femeile gravide trebuie să crească cantitatea de alimente bogate în fier pe care le consumă în timpul sarcinii pentru evita anemia feriprivă.

Diagnosticarea anemiei feriprive

Mergeţi la medicul dumneavoastră de familie dacă aveţi simptome de anemie feriprivă. O analiză de sânge va putea să confirme diagnosticul. Medicul poate să efectueze şi un examen fizic pentru a găsi cauza anemiei.

Analiza de sânge

Pentru a diagnostica anemia feriprivă, se ia o probă de sânge şi se face o hemogramă completă. Acest lucru înseamnă că vor fi măsurate toate tipurile de celule sanguine din mostră.

Dacă aveţi anemie:

–    nivelul de hemoglobine (proteinele care transportă oxigenul) va fi mai mic decât în   mod normal;

–    veţi avea mai puţine globule roşii (celule care conţin hemoglobină) decât în mod normal;

–    globulele roşii din sânge pot fi mai mici şi mai palide decât de obicei.

Medicul de familie poate vă testa şi pentru o substanţă numită feritină, o proteină care stochează fier. Dacă nivelul de feritină este mic, nu aveţi mult fier stocat în organism şi puteţi avea anemie feriprivă.

Vitamina B12 şi acidul folic

Dacă medicul suspectează că anemia poate fi cauzată de un deficit de vitamina B12 şi de acid folic, în loc de un deficit de fier, nivelul acestor va fi testat. Acidul folic lucrează cu vitamina B12 pentru a ajuta organismul să producă globulele roşii din sânge.

Anemia cauzată de deficitul de vitamina B12 şi de acid folic este mai frecventă la persoanele care au peste 75 de ani.

Găsirea cauzei

Pentru a determina cauza principală a anemiei, medicul vă va pune întrebări despre stilul dvs. de viaţă şi despre istoricul medical. De exemplu, medicul vă poate pune întrebări despre:

–    dieta dvs. – pentru a vedea ce mâncaţi de obicei şi dacă dieta include alimente bogate în fier;

–    orice medicamente pe care le luaţi – pentru a vedea dacă aţi luat în mod regulat un tip de medicament care poate provoca sângerări gastrointestinale (sângerare din stomac şi intestine), cum ar fi ibuprofenul sau aspirina;

–    ciclul menstrual;

–    istoricul de familie – veţi fi întrebat dacă familia dvs. are anemie sau antecedente de hemoragie gastrointestinală sau de boli de sânge;

–    donarea de sânge – dacă donaţi des sânge sau dacă aveţi un istoric de sângerări excesive;

–    alte afecţiuni – medicul vă poate întreba dacă aţi avut recent o altă boală sau alte simptome, cum ar fi pierderea în greutate.

Control medical

De obicei, un examen fizic va fi necesar numai dacă nu a fost găsită cauza anemiei feriprive.

Medicul de familie poate:

–    examina abdomenul, pentru că hemoragiile gastrointestinale sunt o cauză frecventă de anemie;

–    căuta semne de insuficienţă cardiacă (când inima nu mai pompează sânge în mod eficient).

Tratarea anemiei feriprive

Tratamentul pentru anemia feripriva implică, de obicei, aportul de suplimente de fier pentru a înlocui fierul lipsă.

Suplimentele de fier

Medicul vă va prescrie suplimente de fier pentru a restabili fierul lipsă din corpul dumneavoastră. Suplimentul cel mai frecvent prescris este sulfatul de fier, administrat pe cale orală, de două sau de trei ori pe zi.

Unele persoane pot experimenta efecte secundare atunci când se iau suplimente de fier, inclusiv:

–    greaţă (senzaţie de rău);

–    dureri abdominale;

–    arsuri;

–    constipaţie;

–    diaree;

–    scaune negre.

Aceste efecte secundare ar trebui să treacă cu timpul. Dacă luaţi sulfat de fier cu alimente sau imediat după o masă, puteţi reduce efectele secundare. Medicul de familie vă poate recomanda să luaţi doar unul sau două comprimate pe zi, în loc de trei, dacă nu puteţi face faţă efectelor secundare.

Dacă sulfatul de fier nu este potrivit din cauza efectelor secundare, vi se poate prescrie un supliment de fier diferit, numit gluconat de fier. Acest supliment ar trebui să provoace mai puţine efecte secundare, deoarece conţine o doză mai puţin concentrată de fier. Cu toate acestea, poate dura mai mult timp până când nivelul de fier din organism ajunge la normal.

Depozitarea suplimentelor de fier

Dacă aveţi copii mici, este important să depozitaţi suplimente de fier undeva unde să nu poată ajunge la ele, pentru că o supradoză de suplimente de fier poate fi fatală la copii.

Sfaturi dietetice

Dacă lipsa de fier din dieta dvs. contribuie la anemia feriprivă, medicul dumneavoastră vă va sfătui să includeţi mai mult fier în dieta dvs.

Alimentele bogate în fier includ:

–    legumele cu frunze verzi, cum ar fi năsturelul şi varza creaţă;

–    cerealele fortificate cu fier;

–    cerealele integrale, cum ar fi orezul brun;

–    fasolea;

–    nucile;

–    carnea;

–    caisele;

–    prunele uscate;

–    stafidele.

Pentru a asigura un regim alimentar sănătos şi bine echilibrat, includeţi alimente din toate grupele majore de alimente în dieta dvs.. Dacă aveţi anemie feriprivă, mâncaţi multe alimente bogate în fier, cum ar fi cele enumerate mai sus.

Cu toate acestea, unele alimente şi medicamente pot afecta absorbţia de fier. Acestea sunt:

–    ceaiul şi cafeaua;

–    calciul, găsit în produsele lactate;

–    antiacidele (medicamente care ameliorează indigestia);

–    inhibitorii pompei de protoni (IPP), care afectează producţia de acid în stomac;

–    cerealele integrale – deşi cerealele integrale sunt o sursă bună de fier, ele conţin acid fitic, care poate interfera cu modul în care organismul absoarbe fierul din alte alimente şi pastile.

Dacă vă este dificil să includeţi fier în dieta dvs., medicul dvs. de familie vă poate trimite la un dietetician. El vă poate oferi îndrumări detaliate şi personalizate despre cum vă puteţi schimba dieta.

Cauzele care stau la bază

Medicul va trebui să trateze cauza principală a anemiei pentru a se asigura că anemia nu reapare.

De exemplu, dacă medicamentele antiinflamatoare nesteroidiene (AINS) cauzează sângerări la nivelul stomacului, medicul vă poate prescrie un tip alternativ de medicament pentru a ajuta la minimizarea riscului de hemoragie.

Ciclurile menstruale pot fi tratate în mai multe moduri, folosind atât medicamente, cât şi dispozitive interne speciale.

Monitorizarea

Medicul de familie vă va cere să vă întoarceţi pentru o verificare la două şi la patru săptămâni după ce aţi început să luaţi suplimente de fier pentru a evalua cât de bine aţi răspuns la tratament. Nivelul de hemoglobine va fi verificat printr-o analiză de sânge.

Dacă rezultatul analizei de sânge prezintă o îmbunătăţire, vi se va cere să vă întoarceţi peste 2 luni pentru o altă analiză de sânge.

Odată ce nivelurile de hemoglobine şi de globule roşii sunt normale, medicul vă va recomanda să continuaţi administrarea de suplimente de fier timp de trei luni pentru a reface depozitele de fier din organism.

După această perioadă, în funcţie de cauza anemiei feriprive, ar trebui să puteţi întrerupe administrarea de suplimente. Starea dumneavoastră va fi monitorizată la fiecare trei luni, timp de un an.

Publicat pe Lasă un comentariu

Amenoreea (lipsa menstruaţiei)

AmenoreeaLipsa menstruaţiei este considerată, de obicei, un motiv de îngrijorare pentru fetele şi femeile care:

–    au trecut prin pubertate, ceea ce se întâmplă, în mod normal, în jurul vârstei de 12-13 ani;

–    nu sunt gravide;

–    nu au avut nicio intervenţie chirurgicală pentru a elimina o parte sau tot pântecele lor;

–    încă nu au trecut prin menopauză, ceea ce se întâmplă, în mod normal, în jurul vârstei de 45-50 de ani.

Termenul medical pentru lipsa menstruaţiei este amenoree.

Când să cereţi sfatul medicului

Lipsa menstruaţiei poate fi un semn al unei probleme de sănătate. Este recomandat să mergeţi la medicul dumneavoastră de familie dacă:

–    nu ați avut un ciclu menstrual până la vârsta de 14 ani și nu arătaţi niciun semn de dezvoltare sexuală (cum ar fi creşterea sânilor şi părul pubian) sau nu ați avut un ciclu menstrual până la vârsta de 16 ani, dar celelalte semne de dezvoltare sexuală sunt normale (doctorii numesc acest lucru amenoree primară).

–    ați avut cicluri menstruale regulate, dar nu aţi mai avut un ciclu menstrual de șase luni (doctorii numesc acest lucru amenoree secundară). Aceasta este cel mai frecvent tip de amenoree.

Care sunt cauzele lipsei de menstruaţie?

Dacă nu ați avut niciodată un ciclu menstrual

Cauzele posibile ale amenoreei primare includ:

–    cicluri menstruale întârziate – unele fete au primul lor ciclu menstrual mai târziu decât alte fete;

–    probleme cu dezvoltarea sistemului de reproducere.

Dacă ați avut cicluri menstruale, dar s-au oprit

De obicei, cauza opririi ciclurilor menstruale este o problemă de sănătate. Cele mai frecvente afecţiuni care cauzează amenoree secundară sunt:

–    sindromul ovarului polichistic;

–    amenoreea hipotalamică – în care partea creierului care reglează ciclul menstrual nu mai funcționează corect (se crede că este declanşată de efortul fizic excesiv, de pierderea în greutate şi de stres);

–    hiperprolactinemia – în care o persoană are un nivel anormal de ridicat de prolactină în sânge;

–    ovarele nu mai funcționează corect (insuficiență ovariană), chiar dacă femeia nu a ajuns încă la menopauză;

–    afecţiuni hormonale, cum ar fi o tiroidă hiperactivă sau hipoactivă.

Tratarea amenoreei

Tratarea amenoreei va depinde de ce anume o cauzează. De exemplu, sindromul ovarului polichistic poate fi adesea controlat prin tratamente hormonale, iar femeile cu amenoree hipotalamică vor avea cicluri menstruale regulate dacă fac mai puţine exerciţii şi dacă mănâncă mai mult.

Cu toate acestea, unele cauze ale amenoreei, cum ar fi insuficiența ovariană, nu pot fi tratate cu succes, iar femeia va deveni infertilă.

Cine este afectat?

Amenoreea secundară este relativ comună. Se estimează că aproximativ 1 din 25 de femei va fi afectată de amenoree de la un moment dat în viaţa lor.

Ea este mai frecventă la adolescente şi la femeile tinere, şi poate fi mult mai frecventă în anumite grupuri, cum ar fi sportivele profesioniste, dansatoarele și gimnastele.

Neînceperea ciclului menstrual este mult mai rară şi afectează aproximativ 1 din 300 de fete și femei.

Cauzele amenoreei

Unele fete au o întârziere temporară a ciclului menstrual. Lipsa menstruaţiei poate fi rezultatul unei probleme de sănătate.

Dacă nu ați avut niciodată un ciclu menstrual

Termenul medical pentru lipsa menstruaţiei, deşi sunteţi la vârsta la care ar trebui să aveţi, este amenoree primară.

Amenoreea primară poate fi cauzată de mai multe lucruri, în funcție de faptul dacă aveți şi alte semne de dezvoltare sexuală, cum ar fi creşterea sânilor, părul pubian şi dezvoltarea organelor genitale.

Acestea sunt principalele motive pentru lipsa menstruaţiei, dacă aveți şi alte semne de dezvoltare sexuală:

–    întârzierea ciclurilor menstruale – unele fete au primul lor ciclu menstrual mai târziu decât alte fete, mai ales dacă şi mama sau sora mai mare au avut această problemă;

–    malformaţii congenitale – deși este foarte rar, fetițele pot avea probleme de dezvoltare a sistemului lor de reproducere – nu au uter, ovare sau vagin.

–    sindromul de insensibilitate la androgeni – o boală genetică rară (care afectează aproximativ 1 din 20 400 de naşteri), în care o fată se poate naște cu organe genitale feminine externe, dar şi cu organe genitale masculine interne.

Dacă nu aveţi niciun alt semn de dezvoltare sexuală, cauzele posibile pentru lipsa menstruaţiei sunt:

–    pierderi severe de greutate, adesea legate de o tulburare de alimentaţie, precum anorexia;

–    stresul;

–    sindromul Turner – o boală genetică, care afectează aproximativ 1 din 2000 de fete, în care fetele afectate se nasc cu ovare care nu produc hormonii necesari pentru a declanșa ciclul menstrual;

–    sindromul Kallmann – o boală genetică rară (care afectează aproximativ 1 din 10 000 de naşteri), în care lipsesc hormonii care declanşează în mod normal dezvoltarea sexuală.

Dacă ați avut cicluri menstruale, dar s-au oprit

Cauzele cele mai frecvente pentru oprirea bruscă a ciclurilor menstruale (amenoree secundară) sunt descrise mai jos.

Sarcini neașteptate

A rămâne gravidă, fără să vă daţi seama, este o cauză surprinzător de comună pentru lipsa de menstruaţie. Acest lucru se întâmplă de multe ori atunci când a existat o problemă cu metoda contraceptivă folosită.

Sindromul ovarului polichistic

Sindromul ovarului polichistic este o afecţiune comună, responsabilă pentru 1 din 3 cazuri de lipsă a menstruaţie.

Caracteristicile sindromului ovarului polichistic sunt:

–    dezvoltarea mai multor chisturi (pungi cu lichid) în jurul marginii ovarelor (ovare polichistice);

–    ovarele nu pot elibera ouă;

–    un nivel mai ridicat de hormoni masculini decât în ​​mod normal, care sunt mai activi decât în ​​mod normal.

Pe lângă faptul că determină lipsa menstruaţiei, sindromul ovarului polichistic provoacă şi simptome precum: păr corporal în exces, probleme în a rămâne însărcinată şi creştere în greutate.

Amenoreea hipotalamică

Ciclul menstrual este reglat de o parte a creierului cunoscută sub numele de hipotalamus. Acesta produce hormonii care determină ovarele să elibereze ouă. În caz de amenoree hipotalamică, hipotalamusul nu mai produce aceşti hormoni și ciclul menstrual se oprește.

Nu se ştie de ce hipotalamusul face acest lucru, dar cercetările au identificat trei factori declanșatori ai amenoreei hipotalamice:

–    pierderea excesivă de greutate – un indice de masă corporală (IMC) de 19 sau mai mic poate declanșa adesea amenoreea hipotalamică;

–    excesul de exerciţii fizice;

–    stresul.

Amenoreea hipotalamică este deosebit de des întâlnită la femeile ale căror profesie necesită o combinație de aptitudini fizice și o greutate scăzută, cum ar fi sportivele și dansatoarele.

Chiar dacă nu sunteţi preocupată că aţi putea avea amenoree, tot ar trebui să vă consultaţi medicul de familie dacă credeți că aveți amenoree hipotalamică, pentru că poate duce la oase fragile (osteoporoză) și oasele vă sunt predispuse la fracturare.

Hiperprolactinemia

Hiperprolactinemia înseamnă că aveţi un nivel foarte ridicat de prolactină în corpul. Nivelurile ridicate de prolactină sunt necesare, în mod normal, numai după ce naşteţi, pentru că ele ajută la stimularea producției de lapte. Un nivel ridicat de prolactină în alte perioade ale vieţii dvs. poate perturba ciclul menstrual și poate duce la lipsa menstruaţiei.

Se crede că hiperprolactinemia afectează aproximativ 1 din 200 de femei și poate avea mai multe cauze, cum ar fi:

–    tumorile cerebrale – atât tumorile cerebrale non-canceroase, cât şi tumorile cerebrale canceroase, pot cauza lipsa menstruaţiei;

–    un traumatism cranian sever;

–    boli de rinichi;

–    ciroza (cicatrizare a ficatului).

Hiperprolactinemia poate apărea şi ca un efect secundar al unor tratamente şi medicamente, cum ar fi:

–    radioterapia;

–    antidepresivele;

–    blocante ale canalelor de calciu – un medicament folosit pentru tratarea hipertensiunii arteriale;

–    omeprazol – un medicament folosit pentru a trata ulcerele gastrice.

Femeile care folosesc în mod regulat heroină dezvoltă de multe ori hiperprolactinemie.

Insuficiență ovariană

Insuficiența ovariană este atunci când ovarele nu mai produc ouă, la femeile care ar trebui să fie destul de tinere pentru ovulaţiei (de obicei mai tinere de 40 de ani).

Se estimează că insuficiența ovariană afectează:

–    1 din 1000 de femei cu vârsta de sub 30 de ani;

–    1 din 250 de femei cu vârsta de 30-35 de ani;

–    1 din 100 de femei cu vârsta de 40 de ani.

Se crede că multe cazuri de insuficiență ovariană sunt cauzate de faptul că sistemul imunitar nu funcționează corespunzător și atacă ovarele.

Ar trebui să solicitaţi asistență medicală dacă bănuiți că aveți insuficiență ovariană, chiar dacă nu sunteți preocupată de faptul că nu aveţi cicluri menstruale, pentru că această afecţiune vă poate creşte riscul de osteoporoză şi de boli de inimă.

Afecţiuni ale tiroidei

Glanda tiroidă este găsită în gât. Ea produce hormoni care sunt eliberaţi în sânge pentru a controla creșterea organismului și metabolismul. Ei afectează procesele precum ritmul cardiac și temperatura corpului şi ajută la transformarea alimentelor în energie pentru a menține funcţionarea corpului.

La unele femei, glanda tiroidă poate:

–    să producă prea mulţi hormoni – acest lucru este cunoscut ca o glandă tiroidă hiperactivă sau hipertiroidism;

–    să nu producă suficienţi hormoni – acest lucru este cunoscut ca o glandă tiroidă hipoactivă sau hipotiroidism.

Atât hipertiroidismul, cât şi hipotiroidismul, pot provoca amenoree.

Diagnosticarea amenoreei

Ar trebui să mergeţi la medicul dumneavoastră de familie dacă:

–    Aveţi peste 14 ani, nu aţi avut niciodată un ciclu menstrual și nu sunteţi dezvoltată sexual (nu v-au crescut sânii sau părul pubian).

–    Aveţi peste 16 ani şi nu aţi avut niciodată un ciclu menstrual, dar aveţi caracteristicile fizice normale ale pubertăţii (amenoree primară).

–    Aţi avut cicluri menstruale, dar de şase luni nu aţi mai avut niciun ciclu (amenoree secundară).

Medicul va determina dacă aveți amenoree primară (nu v-a început menstruaţia) sau amenoree secundară (nu mai aveţi cicluri). Apoi va încerca să identifice cauza amenoreei. În primul rând, vi se poate face un test de sarcină pentru a exclude acest lucru.

Medicul vă va pune întrebări legate de istoricul medical, de locul de muncă, de istoricul medical al familiei, de istoricul sexual şi de supărări emoţionale sau de modificări ale greutăţii corporale. El va evalua dacă treceţi prin stadiile fizice normale ale pubertăţii.

–    Dacă medicul de familie vă diagnostichează cu amenoree primară, vă va trimite la un medic ginecolog (un specialist în tratarea afecţiunilor care afectează sistemul de reproducere feminin).

–    Dacă medicul de familie vă diagnostichează cu amenoree secundară, de obicei va putea identifica dacă există o cauză principală şi o poate trata. În unele cazuri, vă va trimite la un medic ginecolog sau la un endocrinolog (un specialist în tratarea afecţiunilor hormonale).

Trimitere dacă nu aţi avut niciun ciclu menstrual

Medicul de familie poate diagnostica amenoreea primară și vă poate trimite la un medic ginecolog în cazul în care:

–    Nu ați avut niciun ciclu menstrual până la vârsta de 14 ani şi corpul nu prezintă semne că trece prin pubertate;

–    Aveţi caracteristicile normale ale pubertăţii, dar nu aţi avut cicluri menstruale până la vârsta de 16 ani.

Specialistul vă poate face un examen ginecologic complet și poate efectua teste precum:

–    teste de sânge pentru a determina nivelul de prolactină, de hormoni care stimulează tiroida, de hormoni foliculostimulanți și de luteinizant (nivelurile anormale de aceşti hormoni pot fi cauza amenoreei);

–    o ecografie pelviană, o tomografie computerizată (CT) sau RMN – aceste scanări fac imagini detaliate ale interiorului corpului și arată orice problemă cu vaginul sau uterul.

Trimitere dacă aţi avut cicluri menstruale

Medicul de familie poate diagnostica amenoreea secundară și vă poate trimite la un medic ginecolog sau endocrinolog, dacă:

–    cauza nu poate fi identificată;

–    cauza trebuie să fie confirmată;

–    este necesar un tratament de specialitate, de exemplu, pentru infertilitatea.

Cauzele posibile care au nevoie de confirmare sunt:

–    insuficiența ovariană (o tulburare de ovar);

–    sindromul ovarului polichistic;

–    o glandă tiroidă hiperactivă sau hipoactivă;

–    infertilitate;

–    nivelurile ridicate de un hormon numit prolactină (hiperprolactinemie);

–    un nivel crescut de testosteron în sânge, care nu este cauzat de sindromul ovarului polichistic.

Tratarea amenoreei

Dacă nu ați avut niciun ciclu menstrual

Dacă nu ați avut niciun ciclu menstrual până la vârsta de 14 ani și nu prezentaţi alte semne de dezvoltarea sexuală, cel mai probabil, vi se va face o trimitere la un endocrinolog (un specialist în tratarea afecţiunilor hormonale), pentru că sunt şanse mari să aveţi probleme hormonale.

Dacă nu ați avut niciun ciclu menstrual până la vârsta de 16 ani, dar sunt semne de dezvoltare sexuală, cel mai probabil, vi se va face o trimitere la un medic ginecolog (un specialist în tratarea afecţiunilor care pot afecta sistemul de reproducere feminin), pentru că puteţi avea probleme cu sistemul de reproducere (spre exemplu, cu ovarele sau cu vaginul).

Este greu de prezis ce tratament vi se va oferi, pentru că va depinde de ce arată testele și examenele.

Opțiunile posibile sunt:

–    o abordare „așteptăm și vedem”, dacă se consideră că ciclul a întârziat, nu că lipseşte;

–    intervenţii chirurgicale pentru a corecta problemele cu sistemul de reproducere;

–    terapii hormonale pentru a trata sindromul Turner sau sindromul Kallmann (înlocuind hormonii care ar trebui să fie produşi de organism).

Nu orice caz de amenoree primară poate fi tratat. De exemplu, nu există nicio modalitate de a vă face să aveți cicluri menstruale dacă aveți sindromul de insensibilitate la androgeni.

Dacă aţi avut cicluri menstruale, dar s-au oprit

La fel ca în cazul amenoreei primare, opţiunile de tratament recomandate pentru amenoreea secundară vor depinde de cauza de bază. Cele mai frecvente cauze, şi tratamente lor, sunt prezentate mai jos.

Sindromul ovarului polichistic

Sindromul ovarului polichistic poate avea mai multe tratamente, dar terapia hormonală este cel mai des recomandată pentru a restabili un ciclu menstrual normal.

Amenoreea hipotalamică

Amenoreea hipotalamică (lipsa ciclurilor menstruale cauzată de o pierdere extremă de greutate, de exerciţii fizice excesive sau de stres) poate fi tratată prin abordarea cauzei principale.

Dacă simptomele sunt rezultatul unei pierderi de greutate, vi se poate face o trimitere la un dietetician, care vă poate ajuta să ajungeţi la o greutate sănătoasă.

Dacă pierderea în greutate este rezultatul unei tulburări de alimentaţie, cum ar fi anorexia, va trebui să mergeţi la un psihiatru (medic specializat în tratarea afecţiunilor de sănătate mintală), care are experiență în tratarea tulburărilor de alimentaţie.

Dacă simptomele sunt rezultatul exerciţiilor fizice excesive, va trebui să reduceţi nivelul de activitate fizică. Dacă sunteți un atlet profesionist, puteți beneficia de o trimitere la un medic specializat în medicina sportivă. El ar trebui să vă poată spună cum să vă menţineţi performanțele fizice, fără a perturba ciclul menstrual.

Dacă simptomele sunt rezultatul stresului, terapia cognitiv comportamentală ar putea ajuta. Terapia cognitiv comportamentală este un tip de terapie care are ca scop să vă ajute să vă gestionaţi problemele prin schimbarea modul în care gândiţi și acţionaţi.

Hiperprolactinemia

Tratamentul pentru hiperprolactinemie (în care o persoană are niveluri anormal de ridicate de prolactină) va depinde de cauza de bază.

De exemplu, dacă hiperprolactinemia este rezultatul unei tumori pe creier, atunci chirurgia, radioterapia sau chimioterapia poate fi necesară pentru a elimina sau reduce tumoarea. Dacă hiperprolactinemia apare ca un efect secundar al unui medicament, poate fi necesară renunţarea la acel medicament.

Afecţiuni ale tiroidei

Opțiunile de tratament pentru o glandă tiroidă hiperactivă includ medicamentele care ajută la reducerea activității tiroidei şi radioterapia – care poate fi folosită pentru a reduce dimensiunea glandei tiroide.

Opţiunile de tratament pentru o glandă tiroidă hipoactivă includ medicamentele care pot stimula activitatea tiroidei.

Publicat pe Lasă un comentariu

Degenerescența maculară legată de vârstă

Degenerescența maculară legată de vârstăDegenerescența maculară legată de vârstă (DMLV) este o afecțiune oculară nedureroasă, care duce la pierderea treptată a vederii centrale. Vederea centrală este folosită pentru a vedea ceea ce este direct în fața noastră, în timpul activităților precum cititul sau privitul la televizor. Vederea centrală devine tot mai neclară, ceea ce duce la simptome precum:

–    dificultate în a citi textul tipărit sau scris (deoarece pare neclar);

–    culorile par mai puțin vibrante;

–    dificultăţi în a recunoaşte feţele oamenilor.

Degenerescența maculară legată de vârstă afectează, de obicei, ambii ochi, dar viteza cu care progresează poate varia de la ochi la ochi.

 

Care sunt cauzele degenerescenței maculare legată de vârstă?

Degenerescența maculară apare atunci când macula (acea parte a ochiului responsabilă cu vederea centrală) nu funcţionează la fel de eficient ca înainte.

Încă este neclar ce cauzează deteriorarea maculei, dar înaintarea în vârstă, fumatul și un istoric de familie de degenerescență maculară legată de vârstă pot creşte riscul de a dezvolta această afecţiune.

Degenerescența maculară nu afectează vederea periferică, ceea ce înseamnă că nu va provoca o orbire totală.

 

Tipuri de degenerescență maculară legată de vârstă

Există două tipuri principale de degenerescență maculară legată de vârstă:

Degenerescența maculară uscată legată de vârstă (DMULV)

DMULV se dezvoltă atunci când celulele maculei sunt deteriorate din cauza lipsei de substanțe nutritive și de o acumulare de reziduuri. Ea este cel mai comun și mai puțin grav tip de DMLV, reprezentând aproximativ 9 din 10 cazuri.

Pierderea vederii are loc treptat, pe parcursul mai multor ani. Cu toate acestea, se estimează că 1 din 10 persoane cu DMLV va dezvolta DMULV.

 

Degenerescența maculară neovasculară legată de vârstă (DMNLV)

Degenerescența maculară neovasculară legată de vârstă apare atunci când se formează vase de sânge anormale sub maculă și distrug celulele sale (medicii numesc acest tip şi degenerescență maculară umedă legată de vârstă).

DMNLV este mult mai gravă și, fără tratament, vederea se poate deteriora în termen de câteva zile.

 

Tratarea degenerescenței maculare legate de vârstă

În prezent, nu există niciun leac pentru DMULV, aşa că tratamentul se bazează în mare parte pe a ajuta o persoană să profite din plin de ce a mai rămas din vederea ei (spre exemplu, să folosească o lupă pentru a putea citi).

Există dovezi limitate ca o dietă bogată în legume cu frunze verzi şi fructe proaspete poate încetini progresia DMULV.

Degenerescența maculară neovasculară poate fi tratată cu un medicament numit ranibizumab, care ajută la prevenirea dezvoltării altor vase de sânge. În unele cazuri, chirurgia cu laser poate fi folosit pentru a distruge vasele anormale de sânge.

Tratamentul pentru DMNLV nu duce întotdeauna la îmbunătățirea vederii, dar poate preveni agravarea vederii.

Cu cât este început mai repede tratamentul, cu atât de mari sunt şansele de succes.

 

Când să cereţi sfatul medicului

Dacă observați probleme cu vederea dvs., cum ar fi neclaritate, consultaţi-vă medicul de familie sau un optometrist. Dacă vederea dvs. se înrăutățește brusc sau dacă observați pete oarbe în câmpul vizual, consultaţi-vă medicul imediat. Fie vă faceţi o programare de urgență la un optometrist, fie mergeţi la spital.

 

Cine este afectat?

Degenerescența maculară legată de vârstă este cauza principală a problemelor de vedere din Marea Britanie; 462 000 de persoane se confruntă cu un anumit grad de degenerescență maculară legată de vârstă .

Din motive care sunt neclare, DMLV tinde să fie mai frecventă la femei decât la bărbaţi. Oamenii albi și oamenii de etnie chineză au mai multe şanse de a dezvolta DMLV decât alte grupuri etnice.

Așa cum este de așteptat din numele afecţiunii, vârsta este unul dintre cei mai importanți factori de risc pentru degenerescența maculară legată de vârstă. Se estimează că în jur de 1 din 500 de persoane cu vârsta cuprinsă între 55 şi 64 de ani au degenerescență maculară legată de vârstă. Boala ajunge la 1 din 8 persoane cu vârsta de peste 85 de ani.

 

Reducerea riscului

Cele mai bune moduri în care puteți reduce riscul de a dezvolta sau de a înrăutăţi degenerescența maculară legată de vârstă sunt:

–    renunţaţi la fumat, dacă sunteți fumător;

–    consumaţi alcool cu moderaţie;

–    urmaţi o dietă sănătoasă, cu cel puţin cinci porţii de fructe şi legume pe zi;

–    încercaţi să menţineţi o greutate sănătoasă.

 

 

Simptomele degenerescenței maculare

Degenerescența maculară legată de vârstă (DMLV) nu este o afecţiune dureroasă. De fapt, unii oameni nu-și dau seama că au o problemă, până când simptomele lor nu devin mai severe.

Principalul simptom al degenerescenței maculare este înceţoşarea vederii centrale. Vederea periferică nu este afectată.

 

Pierderea vederii centrale

Pierderea vederii centrale afectează capacitatea de a vedea detalii fine și culori. În special, aceasta duce la:

–    pierderea acuității vizuale: capacitatea de a detecta detalii fine sau distanţe mici, de exemplu: atunci când citiți sau conduceţi;

–    pierderea sensibilităţii la contrast: capacitatea de a vedea obiectele care nu sunt bine definite în mod clar, cum ar fi fețele.

Dacă aveți degenerescență maculară, vederea centrală va fi în continuare neclară, chiar și atunci când purtați ochelari.

 

Degenerescența maculară uscată legată de vârstă

Dacă aveți degenerescență maculară uscată legată de vârstă, poate dura 5-10 ani până când să vă afecteze simptomele în mod semnificativ viața de zi cu zi.

Uneori, dacă numai unul dintre ochi este afectat, ochiul sănătos va compensa pentru estomparea sau pierderea vederii. Acest lucru înseamnă că va dura mai mult timp până când vor deveni vizibile simptomele.

Este posibil să aveți degenerescență maculară uscată legată de vârstă, dacă observaţi că:

–    Aveți nevoie de o lumină mai puternică decât în ​​mod normal atunci când citiţi.

–    Vă este dificil să citiţi textele tipărite sau scrise (pentru că par neclare).

–    Culorile sunt mai puțin vibrante.

–    Aveţi dificultăţi în a recunoaşte chipurile oamenilor.

–    Vederea dvs. pare neclară, sau nu este la fel de bine definită.

Dacă aveți oricare dintre aceste simptome, ar trebui să vă faceţi o programare la medicul de familie sau la un optometrist (un profesionist din domeniul sanitar, care este specializat în diagnosticarea problemelor de vedere și a afecţiunilor oftalmologice).

 

Degenerescența maculară neovasculară (umedă) legată de vârstă

În cele mai multe cazuri, degenerescența maculară neovasculară legată de vârstă se dezvoltă la persoanele care au avut antecedente de degenerescență maculară uscată legată de vârstă.

Dacă aveți degenerescență maculară neovasculară legată de vârstă, orice încețoșare a vederii centrale se agravează brusc.

Este posibil să apară şi alte simptome, precum:

–    Distorsiuni vizuale – de exemplu, liniile drepte pot apărea ondulate sau strâmbe.

–    Pete moarte – care apar, de obicei, în mijlocul câmpului vizual. Dacă un punct mort este lăsat netratat, acesta va deveni mai mare. Acest lucru este cunoscut ca un scotom central.

–    Vedeţi forme, oameni și/sau animale care, de fapt, nu sunt acolo (halucinații).

Cereți imediat ajutor medical dacă vă confruntați cu orice schimbări bruște de vedere. Acele schimbări pot fi un semn de DMNLV, care trebuie să fie tratată cât mai curând posibil, pentru a reduce riscul de deteriorare permanentă a vederii.

Dacă aveți nevoie de asistență medicală imediată, va trebui să vă rezervaţi o consultaţie de urgenţă la un optometrist sau să mergeţi la spital.

Aproximativ 70% din persoanele cu DMNLV au această afecţiune la ambii ochi. Dacă aveți DMNLV într-un singur ochi, aveţi o şansă de 10%, pe an, să dezvoltaţi afecţiunea şi la celălalt ochi. După cinci ani, există o șansă de 40% ca DMNLV să se dezvolte şi în celălalt ochi.

 

 

Cauzele degenerescenței maculare

Degenerescența maculară legată de vârstă (DMLV) este cauzată de o problemă cu macula din ochi. Macula este zona din centrul retinei (ţesutul nervos care căptuşeşte spatele ochiului).

Macula

Macula este o pată mică din centrul retinei. Ea este acea parte a ochiului în care razele de lumină sunt focalizate. Macula joacă un rol esențial în a vă ajuta să vedeți lucrurile care sunt direct în fața dumneavoastră și este folosită pentru activități precum cititul şi scrisul.

 

Degenerescența maculară uscată legată de vârstă

Pe măsură ce înaintaţi în vârstă, stratul de ţesut care acoperă retina poate începe să se descompună şi să devină mai subţire. Acest lucru înseamnă că retina nu mai poate face schimb de substanțe nutritive și de produse reziduale la fel de eficient ca înainte.

Produsele reziduale încep să se acumuleze în retină și formează depozite mici. O acumulare de depozite, combinată cu o lipsă de substanțe nutritive, determină deteriorarea celulelor din maculă.

Dacă celulele din macula dumneavoastră sunt deteriorate, vederea centrală va deveni neclară și nu va mai fi la fel de bine definită.

 

Degenerescența maculară neovasculară legată de vârstă

În cazurile de DMNLV, încep să crească vase de sânge noi sub maculă. Se crede că aceste vase de sânge se formează datorită unei încercări greșite a organismului de a elimina reziduurile de la nivelul retinei. Din păcate, vasele de sânge se formează în locul greșit și, de fapt, provoacă mai mult rău decât bine. Ele pot scurge sânge și lichid în ochi, ceea ce poate provoca cicatrici și deteriorarea maculei. Apoi cauzează dezvoltarea celor mai grave simptome ale DMNLV, cum ar fi distorsiuni vizuale și pete moarte.

 

Risc crescut

Nu se ştie ce declanşează procesele care duc la degenerescența maculară legată de vârstă, dar se ştie că anumite lucruri pot creşte riscul dezvoltării acesteia. Ele sunt descrise mai jos.

Vârsta

Pe măsură ce îmbătrâniţi, vă cresc şansele de a dezvolta un anumit grad de degenerescență maculară legată de vârstă. Cele mai multe cazuri încep să se dezvolte la persoanele cu vârsta de peste 55 de ani. Se estimează că aproximativ 1 din 8 persoane cu vârsta de peste 85 de ani are degenerescență maculară legată de vârstă.

Istoric de familie

Cazurile de degenerescență maculară legată de vârstă sunt, de obicei, ereditare. Dacă fratele sau sora dvs. dezvoltă degenerescență maculară legată de vârstă, se estimează că riscul de a avea şi dvs. această afecţiune creşte de cinci ori.

Acest lucru ar putea sugera ca anumite gene pe care le moşteniţi de la părinții dvs. vă pot crește riscul de degenerescență maculară legată de vârstă. Dar încă nu se ştie ce gene sunt implicate şi modul în care acestea sunt transmise.

Fumatul

Fumatul este un factor de risc semnificativ pentru degenerescența maculară legată de vârstă. În general, fumătorii au de 2-3 ori mai multe şanse de a dezvolta degenerescență maculară legată de vârstă decât nefumătorii.

Pe cât fumaţi mai mult, pe atât de mare vă este riscul de a dezvolta această afecţiune. Fumătorii care au şi un istoric de familie de degenerescență maculară legată de vârstă au un risc mai mare.

Sexul

Femeile au mai multe şanse de a dezvolta degenerescență maculară legată de vârstă decât bărbaţii. Deși acest lucru ar putea fi pur și simplu din cauză că femeile au tendinţa de a trăi mai mult decât bărbaţii.

Etnia

Studiile au constatat că ratele de degenerescență maculară legată de vârstă sunt mai mari la oamenii albi și la chinezi; persoanele de culoare având şanse mai mici de a dezvolta această boală. Acest lucru ar putea fi din cauza genelor.

 

Posibilii factori de risc

Alcoolul

Dacă beţi mai mult de patru unităţi de alcool pe zi, în decurs de mai mulţi ani, este posibil să vă crească riscul de a avea DMLV timpurie. O unitate de alcool este de aproximativ o jumătate de halbă de bere normală sau 25 ml de băuturi spirtoase.

Lumina soarelui

Dacă sunteţi expus la lumina soarelui pentru o perioadă lungă de timp (timp de mulţi ani), riscul de a dezvolta degenerescență maculară poate fi mai mare. Pentru a vă proteja de lumina puternică a soarelui, ar trebui să purtaţi ochelari de soare.

Obezitatea

Unele studii au raportat ca persoanele obeze (cu un indice de masă corporală (IMC) de 30 sau mai mare) au de două ori mai multe şanse de a dezvolta degenerescență maculară legată de vârstă.

Hipertensiune arterială şi boli de inimă

Există unele dovezi care sugerează că un istoric de hipertensiune arterială și/sau boli coronariene poate crește riscul de a dezvolta degenerescența maculară legată de vârstă.

 

 

Diagnosticarea degenerescenței maculare

În unele cazuri, degenerescența maculară legată de vârstă (DMLV) poate fi detectată din timp, înainte de a începe să provoace simptome, în timpul unui test oftalmologic de rutină.

Dacă vă confruntați cu simptome de degenerescență maculară, mergeţi la medicul dvs. de familie sau faceţi-vă o programare la un optometrist (un specialist în diagnosticarea și tratarea pierderii de vedere). În cazul în care există o schimbare bruscă de vederea, mergeţi la cel mai apropiat spital.

 

Trimitere

În cazul în care medicul de familie sau optometristul suspectează degenerescență maculară, vă va face o trimitere la un oftalmolog (un medic care este specializat în boli oftalmologice și în tratarea acestora).

Programarea va fi, de obicei, la un departament oftalmologic, într-un spital. Dacă mergeţi cu mașina, rugaţi pe cineva să vă ducă, pentru că puteţi primi picături de ochi în timpul programării, care vă vor face vederea neclară.

 

Examen oftalmologic

Medicul oftalmolog va efectua mai întâi o verificare de rutină. Vi se va da picături de ochi pentru a mări pupilele. Picăturile îşi fac efectul după aproximativ o jumătate de oră și vă pot înceţoşa vederea sau vă pot face ochii sensibili la lumină. Efectul se duce după câteva ore.

Medicul oftalmolog va uita la partea din spate a ochilor, unde sunt localizate retina și macula, cu ajutorul unui dispozitiv special. El va căuta orice anomalii din jurul retinei.

Apoi, medicul oftalmolog va efectua o serie de teste pentru a confirma diagnosticul de degenerescență maculară.

 

Grila Amsler

În unul dintre primele teste va trebui să vă uitaţi la o grilă specială, cunoscut ca grila Amsler. Grila este alcătuită din linii verticale și orizontale, cu un punct în mijloc.

Dacă aveți degenerescență maculară, cel mai probabil veţi vedea unele linii în ceaţă, rupte sau distorsionate. Medicul oftalmolog va putea estima care este gradul de deteriorare a maculei dumneavoastră în funcţie de liniile pe care le vedeţi distorsionate sau întrerupte.

Deoarece macula controlează câmpul vizual central, liniile mai aproape de centrul grilei vor părea mai distorsionate, de obicei.

 

Imagistică retiniană

Ca o parte a diagnosticului, medicul oftalmolog va trebui să vă fotografieze retina pentru a vedea ce leziuni a cauzat degenerescența maculară. Acest lucru va confirma diagnosticul și se va dovedi util în planificarea tratamentului. Există mai multe moduri prin care se pot lua imagini ale retinei.

 

Fotografierea fundus

Un aparat de fotografiat fundus este un aparat special, folosit pentru a face fotografii în interiorul ochiului. Aparatul poate capta imagini color stereoscopice (tridimensionale) ale maculei dumneavoastră. Apoi, medicul oftalmolog se va uita la diferitele straturi ale retinei pentru a vedea ce leziuni au avut loc, dacă este cazul.

 

Angiofluorografia

O angiografie este un tip de radiografie care creează imagini detaliate ale vaselor de sânge şi ale fluxului de sânge din interiorul lor. Un colorant special este injectat în vasele de sânge și se fac imagini, care arată orice anomalii din interiorul vaselor.

Angiografia poate confirma ce tip de degenerescență maculară legată de vârstă aveți, și poate fi făcută dacă medicul oftalmolog suspectează o degenerescenţă maculară neovasculară legată de vârstă.

În timpul unei angiografii fluorescente, oftalmologul va injecta un colorant special, numit izotiocianat de fluoresceină, într-o venă a brațului.

În următoarele 10 minute, medicul va folosi un dispozitiv de mărire ca să se uite în ochii dvs. și să facă o serie de imagini cu o cameră specială.

Aceste imagini vor permite oftalmologului să vadă dacă colorantul se scurge din vasele de sânge în spatele maculei. Dacă da, acest lucru poate confirma că aveţi degenerescență maculară neovasculară legată de vârstă.

 

Angiografie cu indocianină verde (iv)

Tehnica folosită pentru o angiografie iv este aceeași ca și pentru angiofluorografie, dar colorantul este diferit. Indocianina verde (iv) este folosită ca o alternativă la colorantul izotiocianat de fluoresceină. Iv este folosită pentru că poate evidenția probleme oftalmologice ușor diferite.

 

Tomografie coerentă

Tomografia coerentă foloseşte raze speciale de lumină pentru a scana retina şi pentru a produce o imagine a acesteia. Acest lucru poate oferi oftalmologului informații detaliate despre macula dvs. De exemplu, îi va spune dacă macula este îngroșată sau anormală și dacă s-a scurs lichid în retină.

 

Stadializarea degenerescenței maculare legate de vârstă

Odată ce aceste teste au fost finalizate, oftalmologul ar trebui să vă poată spună în ce stadiu se află degenerescența maculară legată de vârstă.

Degenerescența maculară uscată legată de vârstă are trei etape principale:

–    DMLV timpurie – în această etapă pot exista mai multe acumulări mici de reziduuri în interiorul ochiului; câteva acumulări de dimensiuni medii; sau câteva leziuni minore ale epiteliului pigmentar retinian. DMLV timpurie nu produce simptome specifice.

–    DMLV intermediară – acum pot exista acumulări mai mari de reziduuri în interiorul ochiului sau câteva leziuni tisulare în secțiunea exterioară a maculei. Oamenii cu DMLV intermediară vor avea o pată încețoșată în vederea lor centrală.

–    DMLV avansată – centrul maculei este deteriorat. Oamenii cu DMLV avansată vor avea o pată încețoșată mult mai mare și vor avea dificultăți de citire și de recunoaștere a fețelor.

Degenerescența maculară neovasculară legată de vârstă este considerată o formă avansată de degenerescență maculară legată de vârstă.

 

 

Tratarea degenerescenței maculare

În prezent, nu există niciun leac pentru degenerescența maculară uscată legată de vârstă.

La persoanele cu degenerescență maculară uscată legată de vârstă, deteriorarea vederii este foarte lentă. Nu veţi orbi complet din cauza degenerescenței maculare uscate legate de vârstă, iar vederea periferică nu ar trebui să vă fie afectată.

Puteţi primi ajutor pentru a vă îmbunătăți calitatea vieții și pentru a vă uşura desfășurarea activităților de zi cu zi.

Există clinici care vă pot oferi sfaturi utile și sprijin practic pentru a vă ajuta să reduceţi efectele pe care degenerescența maculară uscată legată de vârstă o are asupra vieţii dvs. Lucrurile care vă pot uşura activităţile sunt:

–    lupele;

–    cărțile cu litere mari;

–    lămpile cu lumină foarte intensă.

Există şi o serie de dispozitive care vă pot ajuta să vă adaptaţi la vederea slabă, cum ar fi software de citire, aşa că veţi putea „citi” e-mail-urile şi documentele și puteţi naviga pe internet.

 

Degenerescența maculară uscată legată de vârstă

Există unele dovezi ca o dietă bogată în vitamina A, C și E și în o substanță numită luteină poate încetini progresia degenerescenței maculare uscate legate de vârstă și poate reduce riscul de a avea degenerescență maculară neovasculară legată de vârstă.

Acestea conţin molecule numite antioxidanţi, care pot fi capabili să menţină ţesutul sănătos şi să prevină deteriorarea pe  viitor.

Alimentele bogate în vitamina A, C și E sunt:

–    portocalele;

–    kiwi;

–    legumele cu frunze verzi;

–    roșiile;

–    morcovii.

Legumele cu frunze verzi sunt și o sursă bună de luteină:

–    mazărea;

–    mango;

–    porumbul dulce.

În prezent nu există nicio dovadă că acest tip de dietă este eficient la toată lumea cu degenerescență maculară uscată legată de vârstă, dar o alimentaţie sănătoasă va aduce şi alte beneficii de sănătate.

Suplimentele nutritive sunt, de asemenea, disponibile, dar ar trebui să vă consultaţi medicul de familie înainte de a le lua, pentru că nu sunt potrivite pentru toți oamenii.

 

Degenerescența maculară neovasculară legată de vârstă

Există două opțiuni principale de tratament pentru degenerescența maculară neovasculară legată de vârstă:

–    folosind un tip de medicament numit medicamente anti-VEGF, pentru a preveni creșterea unor vase noi de sânge;

–    folosind chirurgia cu laser pentru a distruge vasele anormale de sânge.

 

Medicamente anti-VEGF

Medicamente anti-VEGF sunt un tip mai nou de tratament, care poate opri progresia degenerescenței maculare neovasculare legată de vârstă.

VEGF vine de la „factorul de creştere a endoteliului vascular”. Este una dintre substanțele chimice responsabile pentru formarea noilor vase de sânge în ochi, ca urmare a DMNLV. Medicamentele anti-VEGF blochează această substanță chimică și opreşte producerea vaselor de sânge.

Medicamentele anti-VEGF trebuie să fie injectate în ochi, cu ajutorul unui ac foarte subţire. Vi se va administra un anestezic local (un medicament analgezic), aşa că procedura nu provoacă durere.

Medicamentele anti-VEGF sunt folosite în principal pentru a opri înrăutățirea degenerescenței maculare neovasculare legate de vârstă. Cu toate acestea, în unele cazuri, s-a fost demonstrat că poate restaura o parte din vederea pierdută ca urmare a degenerescenţei maculare. Este important să fiţi conștient de faptul că vederea dvs. nu va fi restaurată complet și nu toată lumea va prezenta o îmbunătățire.

Singurul medicament anti-VEGF compensat este numit ranibizumab, dar se eliberează doar dacă există dovezi clare că folosirea lui ar putea ajuta la îmbunătăţirea sau la menţinerea vederii.

Se recomandă ca ranibizumab să fie folosit numai dacă:

–    acuitatea vizuală (capacitatea de a detecta detaliile fine sau distanţele mici) este între 6/12 şi 6/96 – acest lucru înseamnă că vederea centrală este suficient de bună pentru a vedea de la șase metri ceva ce o persoană cu vedere normală ar putea vedea de la 96 de metri;

–    nu există nicio deteriorare permanentă în acea parte a ochiului care ajută oamenii să vadă lucrurile în detalii clare (fovee);

–    zona afectată de DMLV nu este de 12 ori mai mare decât dimensiunea zonei din interiorul ochiului, unde nervul optic se conectează la retină;

–    există semne că afecţiunea s-a înrăutăţit.

Medicul oftalmolog vă va spune dacă tratamentul cu ranibizumab este potrivit pentru dvs.

(Sunt disponibile şi alte medicamente anti-VEGF, cum ar fi pegaptanibul, dar va trebui să plătiţi pentru tratament, iar aceste tipuri de medicamente pot fi foarte costisitoare. Un tratament de doi ani cu pegaptanib poate costa peste 9.000 de lire sterline).

 

Ranibizumab

Studiile arată că ranibizumab poate ajuta la încetinirea pierderii acuităţii vizuale la peste 90% din oameni și poate crește chiar și acuitatea vizuală la aproximativ o treime din oameni.

Vi se va administra o injecție de ranibizumab în ochiul afectat, o dată pe lună, timp de trei luni. După această dată, veți face o pauză care este cunoscută ca o „fază de întreținere”. În timpul fazei de întreținere, acuitatea vizuală va fi monitorizată.

Dacă vederea dvs. se deteriorează cu o pierdere de o linie pe graficul Snellen (un grafic cu grupuri de litere care, treptat, devin din ce în ce mai mici) în timpul acestei faze de întreținere, vi se va administra o altă injecție de ranibizumab. Această monitorizare va continua și vi se vor face injecții după cum este necesar, cu cel puțin o lună de pauză între injecții.

Dacă afecţiunea dumneavoastră nu prezintă semne de ameliorare după tratamentul cu ranibizumab, sau continuă să se agraveze, tratamentul va fi oprit.

Reacțiile adverse frecvente ale medicamentului ranibizumab sunt:

–    sângerare din ochi;

–    durere în ochi;

–    inflamarea sau iritarea ochilor;

–    sentimentul că aveţi ceva în ochi.

 

Chirurgie

Terapia fotodinamică

Terapia fotodinamică a fost dezvoltată în anii 1990. Ea implică să vi se injecteze un medicament fotosensibil, numit verteporfină, într-o venă a braţului. Injecția durează aproximativ 10 minute.

Verteporfina se atașează de vasele anormale de sânge din macula dvs. (acea parte a ochiului responsabilă cu vederea centrală).

Apoi se îndreaptă un laser de mică intensitate în ochiul deteriorat, pe o suprafață circulară mai mare decât leziunea (rana) din ochi. Acest lucru durează, de obicei, în jur de un minut.

Laserul nu este suficient de puternic pentru a vă afecta ochii, dar lumina de la laser este absorbită de verteporfină și o activează. Verteporfina activată distruge vasele anormale din maculă, fără a afecta celelalte ţesuturi delicate din ochi.

Distrugerea vaselor de sânge opreşte scurgerile de sânge sau de lichid, prevenind deteriorarea și, prin urmare, împiedicând înrăutăţirea degenerescenței maculare legate de vârstă.

Este posibil să aveți nevoie de acest tratament o dată la câteva luni, pentru a vă asigura că orice vase noi de sânge, care încep să se dezvolte, sunt ținute sub control.

 

Cine poate folosi terapia fotodinamică?

Terapia fotodinamică nu este potrivită pentru toată lumea. Ea va depinde de locul în care cresc vasele de sânge și de cât de sever a fost afectată macula dumneavoastră.

Terapia fotodinamică poate fi adecvată în cazul în care acuitatea vizuală este de 6/60, sau mai bună. Acest lucru înseamnă că puteți vedea de la o distanță de șase metri ceva ce o persoană cu vedere normală ar putea vedea de la o distanță de 60 de metri. Terapia fotodinamică este potrivită pentru aproximativ 1 din 5 oameni cu degenerescență maculară neovasculară legată de vârstă.

 

Fotocoagulare cu laser

Şi fotocoagularea cu laser poate fi folosită pentru a trata unele cazuri de degenerescență maculară legată de vârstă.

Acest tip de operaţie este adecvat numai în cazul în care vasele anormale de sânge nu sunt aproape de fovee, pentru că efectuarea intervenţiei chirurgicale în apropierea acestei părţi a ochiului poate duce la pierderea permanentă a vederii.

Aproximativ 1 din 7 persoane sunt potrivite pentru tratamentul cu fotocoagulare cu laser. Fotocoagularea cu laser foloseşte un laser puternic pentru a arde anumite secțiuni ale retinei. Aceste secțiuni se întărească, ceea ce împiedică vasele de sânge să se deplaseze în sus, la maculă.

Operaţia se efectuează sub anestezie locală, pentru a amorţi ochiul, așa că nu este dureroasă.

Ar trebui să fiţi conștient de faptul că un efect secundar inevitabil al fotocoagulării cu laser este dezvoltarea unei pete permanente, neagră sau gri, în câmpul vizual. Această pierdere de vedere este de obicei (dar nu întotdeauna) mai puțin severă decât o degenerescenţă maculară neovasculară legată de vârstă netratată.

Dacă vă gândiţi să apelaţi la fotocoagulare cu laser, trebuie să discutaţi despre aspectele negative şi pozitive ale procedurii cu medicul care va face procedura.

Deoarece rezultatele fotocoagulării cu laser tind să fie mai puțin eficiente decât tratamentele discutate mai sus, procedura tinde să fie folosită numai de persoanele care nu pot fi tratate cu ranibizumab sau cu terapia fotodinamică.

 

Tipuri noi de intervenții chirurgicale

În ultimii ani au fost introduse două tehnici chirurgicale noi pentru a trata degenerescența maculară neovasculară legată de vârstă.

Acestea sunt:

–    translocaţie maculară – în care macula este repoziţionată pe o secțiune sănătoasă a globului ocular, care nu este afectată de vasele anormale de sânge;

–    implantare de cristalin – în care cristalinul ochiului este îndepărtat și înlocuit cu un cristalin artificial, conceput pentru a spori vederea centrală.

Ambele abordări au tendința de a obține rezultate mai bune în restabilirea vederii decât chirurgia convențională, dar există și dezavantaje, cum ar fi:

–    accesul la aceste tratamente este limitat și pot fi disponibile numai în contextul unui studiu clinic;

–    pentru că aceste proceduri sunt tehnici noi, nu se ştie dacă sunt sigure şi eficiente pe termen lung;

–    au un risc mai mare de complicaţii grave decât intervenţiile chirurgicale convenţionale.

 

 

Complicaţiile degenerescenței maculare

Vederea este foarte importantă și a afla că aveţi o boală care vă afectează vederea poate fi un lucru greu de acceptat. Adaptarea la schimbările de vedere poate fi frustrantă. Sarcinile simple de zi cu zi, cum ar fi cititul, pot deveni brusc mult mai dificile.

Trebuie să discutați cu medicul dumneavoastră de familie dacă vă este greu să vă îndepliniţi sarcinile de zi cu zi sau dacă consideraţi ca degenerescența maculară are un efect semnificativ asupra vieții dvs. de zi cu zi. El ar trebui să vă poată recomanda grupuri de sprijin care vă pot oferi îndrumare și ajutor practic.

 

Depresia și anxietatea

Faptul că va trebui să faceţi faţă pierderii unui anumit grad de vedere și faptul că va trebui să vă împăcaţi cu pierderea anumitor capacităţi vă pot afecta sănătatea mentală. Se estimează că aproximativ o treime din persoanele cu degenerescență maculară legată de vârstă (DMLV) ar putea avea o anumită formă de depresie și / sau anxietate.

Dacă va confruntaţi cu schimbări în viaţa dvs., trebuie să discutați cu medicul dumneavoastră de familie sau cu un oftalmolog (specialist în ochi). Ei vor putea discuta cu dvs. despre opţiunile de tratament, cum ar fi consilierea, sau vă pot recomanda un profesionist de sănătate mintală pentru evaluare.

 

Condusul

Va trebui să înştiinţaţi compania de asigurări dacă conduceţi și sunteţi diagnosticat cu degenerescență maculară. Acest lucru se datorează faptului că boala vă poate afecta capacitatea de a conduce.

Dacă vederea vă este doar puțin afectată, s-ar putea să puteţi conduce un vehicul în condiţii de siguranţă. Cu toate acestea, este posibil să fiţi nevoit să faceţi o serie de teste oftalmologice pentru a dovedi acest lucru. Vederea centrală este foarte importantă pentru a conduce și, dacă nu îndepliniţi standardele stabilite de lege, nu veţi putea conduce.

 

Sindromul Charles Bonnet

Uneori, persoanele cu degenerescență maculară pot prezenta sindromul Charles Bonnet, o afecţiune care provoacă halucinaţii vizuale. Se estimează că aproximativ 12% din persoanele cu degenerescență maculară prezintă sindromul Charles Bonnet.

Deoarece degenerescența maculară vă poate împiedica să primiţi la fel de multă stimulare vizuală ca înainte, creierul poate compensa, uneori, prin crearea unor imagini fantastice sau folosind imaginile stocate în memorie. Acestea sunt cunoscute ca halucinaţii.

Halucinațiile pe care le puteţi întâlni pot include modele neobișnuite sau forme, animale, fețe sau o întreagă scenă. Ele pot fi alb-negre sau colorate și pot dura câteva minute sau chiar câteva ore. Ele sunt, de obicei, imagini plăcute, deși unii oameni se sperie de faptul că văd asemenea lucruri.

Multe persoane cu sindromul Charles Bonnet nu îi spun medicului lor despre aceste simptome, pentru că îşi fac griji că ar putea fi un semn de boală mentală. Cu toate acestea, halucinațiile pe care le cauzează acest sindrom sunt rezultatul unei probleme de vedere și nu reflectă starea mentală.

Vorbiţi cu medicul dumneavoastră dacă aveți orice fel de halucinație. Există metode care vă pot învăţa cum să faceţi față acelor halucinații. Halucinațiile vor dura, de obicei, aproximativ 18 luni, deşi, în unele cazuri, au durat ani de zile.

 

Publicat pe Lasă un comentariu

Ambliopia (ochiul leneş)

Un ochi leneş este o afecţiune care apare în copilărie, atunci când vederea unui ochi nu se dezvoltă în mod corespunzător. Acest lucru înseamnă că acel copil cu un ochi leneş va vedea mai puţin clar cu un ochi și se va baza mai mult pe „ochiul bun”. Termenul medical pentru ochi leneş este ambliopie.

Un ochi leneş este o afecţiune mai puțin frecventă, dar cu siguranță nu este rară. Se estimează că 1 din 50 de copii are această boală. Copiii sunt diagnosticaţi cu un ochi leneş, de obicei, în jurul vârstei de patru ani.

Cum știu dacă copilul meu are un ochi leneş?

copilul meu are un ochi leneşCopiii cu un ochi leneş au, de obicei, probleme în a judeca cu exactitate distanța dintre ei și obiecte, ceea ce poate îngreuna multe activităţi (cum ar fi prinderea unei mingi). În unele cazuri, este posibil să observați că un ochi arată diferit faţă de celălalt (acest lucru ar putea fi din cauza unui strabism).

De cele mai multe ori, copiii mai mici nu știu că ceva este în neregulă cu vederea lor, dar dacă îşi dau seama că ceva este în neregulă, de obicei nu pot explica de ce este aşa. Copiii mai mari se pot plânge că nu pot vedea la fel de bine cu un ochi.

Când să cereţi sfatul medicului

Multe cazuri de ochi leneș sunt diagnosticate în timpul testelor oftalmologice de rutină, înainte ca părinții să-şi dea seama că există o problemă. Copiilor ar trebui să li se facă teste oftalmologice înainte de începerea școlii și teste suplimentare cel puțin o dată la doi ani.

Cu toate acestea, ar trebui să mergeţi la medicul dumneavoastră de familie dacă sunteți preocupat de vederea copilului dumneavoastră, pentru că medicul vă poate face o trimitere la un oftalmolog, pentru a i se face copilului teste suplimentare.

Care sunt cauzele unui ochi leneş?

Ochii funcționează ca un aparat de fotografiat. O imagine formată din lumină intră prin cristalinul din fiecare ochi și ajunge pe un strat de ţesut sensibil la lumină, numit retină. Retina traduce imaginea în semnale nervoase care sunt trimise la creier. Creierul combină apoi semnalele de la fiecare ochi într-o imagine tridimensională.

Un ochi leneş apare atunci când creierul ignoră unul dintre ochi și se bazează mai mult pe celălalt. Acest lucru poate fi din cauza mai multor probleme oculare, inclusiv din cauza strabismului (atunci când ochii nu se uită în aceeași direcție) sau din cauza unei diferențe în calitatea vederii ochilor – de exemplu, dacă un ochi este miop. Lăsată netratată, afecţiunea poate duce la pierderea permanentă a vederii la ochiul afectat.

Tratarea unui ochi leneş

Majoritatea cazurilor de ochi leneş pot fi tratate, de obicei, în două etape. În primul rând, problema de bază este corectată, de exemplu, folosind ochelari pentru a corecta un strabism.

Copilul este apoi încurajat să folosească din nou ochiul afectat. Acest lucru poate fi realizat cu un plasture de ochi, care acoperă ochiul mai puternic, sau folosind picături pentru a afecta temporar vederea ochiului puternic.

Tratamentul este eficient, dar este un proces treptat, care necesită mai multe luni de muncă.

Perspectivă

Atât timp cât boala este diagnosticată şi tratată în mod corespunzător la o vârstă fragedă (în mod ideal, la vârsta de doi ani), perspectivele pentru copiii cu un ochi leneş sunt, de obicei, bune.

Ochiul mai slab nu va reveni, în mod normal, la o vedere perfectă, dar copilul poate vedea cu el destul de bine, pentru a evita problemele care pot apărea la bătrâneţe.

Afecţiunea este mult mai dificil de tratat dacă vederea s-a dezvoltat complet (de obicei, în jurul vârstei de șapte ani), cu toate că încă este posibil să se îmbunătățească în mod semnificativ vederea ochiului mai slab.

Simptomele de ochi leneş

AmbliopiaDe cele mai multe ori, copiii mai mici nu-şi dau seama că au o problemă cu vederea lor, aşa că singurele simptome vizibile ale ochiului leneș pot fi asociate cu o afecţiune de bază, cum ar fi:

–    un strabism – în care ochiul mai slab se uită înspre interior, înspre exterior, în sus sau în jos, în timp ce celălalt ochi se uită înainte;

–    cataractă juvenilă – se referă la porţiuni opacifiate care se dezvoltă în partea din faţă a ochiului (cristalin);

–    ptoză – pleoapa superioară cade peste ochi, afectând vederea.

O modalitate de a verifica ochii copilului dvs. este de a acoperi fiecare ochi, pe rând, cu mâna. Dacă încearcă să vă dea mâna la o parte după ce aţi pus-o peste un ochi, dar nu şi de pe celălalt, acesta poate fi un semn că el poate vedea mai bine cu un ochi.

Un alt semn este dacă copilul dumneavoastră are probleme cu percepţia adâncimii. Datorită nepotrivirilor din fiecare ochi, copiii cu un ochi leneș au dificultăţi în a judeca cât de departe sunt lucrurile.

Semnele după care trebuie să vă uitaţi sunt:

–    dacă este deosebit de nătâng pentru vârsta lui: dacă se lovește des de mobilă sau dacă pică în fund foarte des;

–    dacă are probleme în a prinde o minge;

–    dacă are o performanță slabă la sporturi.

Copiii mai mari se pot plânge că vederea lor este mai bună la un ochi și că au probleme cu cititul, scrisul și desenatul.

Când să cereţi sfatul medicului

Multe cazuri de ochi leneș sunt diagnosticate în timpul testelor oftalmologice de rutină, înainte ca părinții să-şi dea seama că există ceva în neregulă cu vederea copilului lor.

Dacă sunteți îngrijorat, mergeţi la medicul dvs. de familie, pentru că vă poate face o trimitere la un oftalmolog, care îi va face copilului teste oftalmologice suplimentare.

Cauzele ochiului leneş

Un ochi leneş (ambliopie) apare atunci când ceva perturbă dezvoltarea normală a vederii.

Cum se dezvoltă vederea

Se presupune adesea că copiii mai mici au aceeași vedere ca și adulții, dar acest lucru nu este adevărat. Copiii trebuie să învețe cum să vadă sau, mai precis, creierul lor trebuie să învețe cum să interpreteze semnalele nervoase care sunt transmise de la ochi la creier.

În mod normal, durează aproximativ trei, până la cinci ani ca un copil să poată vedea la fel de clar ca adulții, și până la șapte ani ca ochii să fie pe deplin dezvoltaţi.

Dacă ceva afectează unul dintre ochi în timp ce se dezvoltă, calitatea semnalelor devine perturbată, iar acest lucru afectează imaginile văzute de creier.

Creierul începe apoi să ignore aceste imagini și se bazează din ce în ce mai mult pe ochiul puternic. Acest lucru poate declanșa un cerc vicios – dacă ochiul este folosit din ce în ce mai puţin de către creier, atunci vederea acelui ochi se înrăutăţeşte, iar o vedere înrăutăţită într-un ochi va determina creierul să-l folosească şi mai puţin.

Afecţiunile de bază

Afecţiunile obișnuite care perturbă dezvoltarea vederii și provoacă un ochi leneş sunt discutate mai jos.

Strabismul

Un strabism este o afecţiune oftalmologică comună, care afectează aproximativ 1 din 20 de copii. În cazurile de strabism, un ochi se uită drept înainte, dar celălalt ochi se uită înspre stânga, dreapta, în sus sau în jos. Acest lucru înseamnă că creierul va primi două imagini diferite, care nu se pot combina, ducând la vedere încețoșată și vedere dublă.

Dacă nu trataţi strabismul, creierul va începe să ignore imaginile de la ochiul afectat, ceea ce duce la dezvoltarea unui ochi leneș.

Unii copii se nasc cu strabism. Copiii mai mari pot dezvolta strabism, ca urmare a unor grupuri de afecţiuni oculare numite erori de refracţie.

Erorile de refracţie

Erorile de refracţie apar atunci când razele de lumină care intră în ochi nu se focalizează în mod corespunzător. Acest lucru este cauzat de anumite probleme din structura ochiului.

Erorile comune de refracţie sunt:

–    miopia – obiectele apropiate par normale, dar obiectele care sunt mai îndepărtate sunt neclare;

–    prezbitism – obiectele îndepărtate par normale, dar obiectele din apropiere sunt neclare.

Erorile de refracţie pot duce la un ochi leneș, dacă ele provoacă strabism sau o boală numită anizometropie – în care un ochi nu vede bine la distanţă, iar celălalt la apropiere.

Creierul tinde apoi să se bazeze doar pe semnalele de la un ochi (de obicei, ochiul care nu vede departe), iar celălalt ochi devine leneş.

Afecţiuni mai puțin frecvente

Afecţiunile mai puțin frecvente care pot provoca un ochi leneş includ:

–    o boală de ochi, cum ar fi un ulcer cornean (o inflamaţie pe stratul transparent al părţii din față a ochiului) sau o cicatrice;

–    o cataractă congenitală – opacifierea cristalinului ochiului, care este prezentă de la naştere;

–    ptoză;

–    glaucom – un grup de afecţiuni oculare care afectează vederea.

Diagnosticarea ochiului leneş

Un ochi leneş (ambliopie), în mod ideal, trebuie să fie diagnosticat și tratat cât mai curând posibil, de preferință înainte de vârsta de şase ani.

Cu toate acestea, poate fi dificil să ştiţi dacă un copil are un ochi leneş, pentru că, de multe ori, el nu își dă seama că ceva este în neregulă cu vederea lor. Prin urmare, un ochi leneș nu poate fi diagnosticat până când copilului dvs. nu i s-au făcut teste oftalmologice.

Teste oftalmologice de rutină

În majoritatea ţărilor, copiilor li se fac teste oftalmologice de rutină înainte de începerea școlii. Acest lucru înseamnă că, dacă un copil are un ochi leneș, afecţiunea poate fi diagnosticată și tratată înainte de a fi prea târziu de corectat.

În timpul testelor oftalmologice, structura ochilor copilului dvs. va fi examinată pentru a vedea dacă există anomalii, cum ar fi astigmatism (boala în care suprafața cristalinului este inegală, cauzând o vedere încețoșată).

Alte teste includ:

–    la copiii mai mici, care pot vorbi – li se acoperă fiecare ochi, pe rând, pentru a vedea dacă acest lucru îi supără, din cauza pierderii vederii lor normale;

–    la copiii care pot vorbi – copilului i se arată o diagramă care conține simboluri de dimensiuni diferite cu obiecte precum: o minge, o barcă sau o floare. Apoi sunt rugaţi să numească fiecare obiect, pe rând, până când obiectul devine prea mic pentru a-l mai putea vedea. O diferență semnificativă între fiecare ochi ar sugera un diagnostic de ochi leneş;

–    la copiii care ştiu alfabetul – poate fi folosit un test similar, care foloseşte litere în loc de simboluri.

Dacă oftalmologul suspectează un ochi leneş, el va efectua un examen oftalmologic complet, care va include testarea separată a fiecărui ochi, pentru a vedea dacă suferă de miopie sau prezbitism. Apoi, ambii ochi vor fi testaţi împreună pentru a vedea dacă există semne de strabism.

Tratarea ochiului leneş

Odată diagnosticat, un ochi leneş (ambliopie) este tratat de către un oftalmolog și de un orthoptist (un specialist în probleme oculare juvenile).

Cu cât este mai mic copilul, când se diagnostichează un ochi leneş, cu atât de mari sunt şansele ca procedura să aibă succes. Dacă tratamentul este început după vârsta de opt ani, şansele de reuşită a procedurii sunt, în general, mai mici.

Cele două opțiuni principale de tratament pentru un ochi leneș sunt:

–    tratarea, sau corectarea oricărei probleme oculare care stă la bază;

–    încurajarea folosirii ochiului afectat, astfel încât vederea să se poată dezvolta în mod corespunzător.

Tratarea problemelor de ochi care stau la bază

Ochelarii

Problemele de vedere, cum ar fi miopia sau prezbitismul, pot fi corectate cu ochelari. De obicei, ei trebuie purtaţi constant și sunt verificaţi în mod regulat.

Ochelarii pot ajuta şi la îndreptarea strabismului și, în unele cazuri, pot repara ochiul leneș fără a fi nevoie de alt tratament.

Uneori, copilul dvs. va spune că poate vedea mai bine fără ochelari. Acest lucru se datorează faptului că ochii lui s-au obișnuit să lucreze din greu pentru a focaliza imaginea, și acum li se pare mai greu să lase ochelarii să focalizeze imaginea pentru ei. Ei vor avea nevoie de multă încurajare să-şi poarte ochelarii fără să-i dea jos.

O alternativă la ochelari sunt lentile de contact, deși ele pot fi potrivite numai pentru copiii mai mari.

Chirurgie

Cataracta poate fi scoasă pentru a trata vederea încețoșată și distorsionată. Operația de cataractă poate fi efectuată fie sub anestezie locală, fie generală, iar procedura poate dura uneori chiar mai puțin de 20 de minute.

Copilul dvs. poate fi ținut în spital peste noapte pentru a i se verifica procesul de recuperare şi este posibil să aibă nevoie de un plasture pe ochi sau de picături de ochi, după aceea.

În unele cazuri, chirurgia este folosită pentru a îmbunătăți aspectul de strabism. Operaţia fie va întări, fie va diminua muşchii ochiului leneș, pentru a-i schimba poziția. Acest lucru înseamnă că ochiul leneș va părea că este aliniat mai bine cu ochiul bun. Vederea copilului nu se va îmbunătăți, dar ochii lui vor apărea mai drepţi și va ajuta ochii să lucreze mai bine împreună.

Şi o ptoză poate fi corectată prin chirurgie.

Încurajarea folosirii ochiului

Există mai multe opțiuni diferite de tratament care pot fi folosite pentru a încuraja copilul să folosească ochiul afectat. Acestea sunt prezentate mai jos.

Folosind un plasture

Folosirea unui plasture este cunoscută sub numele de ocluzie. Ea presupune plasarea unui plasture, cu o margine lipicioasă, peste ochiul „bun”, astfel încât să forţeze ochiul leneș să lucreze mai din greu. Ea poate fi foarte eficientă în îmbunătățirea vederii ochiului leneș.

Copilul va purta plasturele pentru o perioadă de timp care va depinde de vârsta lui, de cât de gravă este problema și de cât de mult cooperează cu purtarea plasturelui. El trebuie dus la o consultaţie de rutină după trei luni, deși, în unele cazuri, sunt necesare consultaţii mai frecvente.

Plasturele este mai eficient la copiii care au mai puţin de şapte, opt ani. Cei mai mulţi copii vor fi nevoiţi să poarte plasturele câteva ore pe zi, timp de mai multe săptămâni. În timp ce plasturele este pe ochi, copilul ar trebui să facă activități precum: să coloreze, să citească sau să-şi facă temele. Plasturele poate fi purtat cu ochelari.

Folosirea unui plasture pentru a trata un ochi leneş poate fi un proces care necesită mult timp și poate fi, uneori, o experiență neplăcută pentru copil. Este important să îi explicaţi copilului dumneavoastră de ce trebuie să poarte un plasture şi importanța respectării tratamentului, ca să fie motivat să-l respecte.

Picături de ochi

Se pot folosi picături de ochi pentru a estompa vederea ochiului bun. Picăturile dilată (extinde) pupila ochiului bun şi înceţoşează vederea de aproape, ceea ce încurajează folosirea ochiului leneș. Reacțiile adverse care pot apărea după folosirea picăturilor de ochi includ:

–    iritarea ochilor;

–    înroșirea pielii feței;

–    dureri de cap.

Cu toate acestea, aceste reacții adverse sunt, de obicei, rare. Picăturile pentru ochi pot fi la fel de eficiente ca şi folosirea unui plasture și, de multe ori, alegerea de tratament este o chestiune de preferinţă. Astfel, copiii cărora nu le place să folosească picături de ochi, pot purta un plasture și vice-versa.

Publicat pe Lasă un comentariu

Boala Alzheimer

Boala Alzheimer este cea mai frecventă cauză de demență. Demența este un grup de simptome asociate cu o scădere a funcțiilor cerebrale, care vă afectează memoria și modul în care vă comportaţi. În boala Alzheimer, celulele creierului se pierd progresiv.

AlzheimerCauza exactă nu este cunoscută. Cu toate acestea, există o serie de lucruri care sunt considerate a crește riscul de a dezvolta această afecţiune, inclusiv:

– înaintarea în vârsta;

– un istoric de familie de Alzheimer;

– leziunile severe la cap;

– factorii și condițiile de viaţă asociate cu bolile vasculare.

Semnele şi simptomele bolii Alzheimer

Boala Alzheimer este o boală progresivă, ceea ce înseamnă că ea va continua să se înrăutățească pe măsură ce se dezvoltă. Primele simptome includ:

– probleme minore de memorie;

– dificultate în a spune cuvintele potrivite.

Aceste simptome se schimbă pe măsură ce boala Alzheimer se dezvoltă, și pot duce la:

– dezorientare;

– schimbări de personalitate;

– schimbări de comportament.

Nu există niciun test care să poată fi folosit pentru a diagnostica boala Alzheimer. Medicul de familie vă va pune întrebări legate de problemele cu care vă confruntați și vă poate face analize pentru a exclude alte afecţiuni. Dacă se suspectează boala Alzheimer, puteţi fi trimis la un specialist pentru a confirma diagnosticul și pentru a organiza un plan de tratament.

Tratarea bolii Alzheimer

Nu există niciun leac pentru boala Alzheimer, dar sunt disponibile medicamente care pot încetini dezvoltarea bolii, la unele persoane.

Ca și în tratamentul oricărui tip de demență, trebuie să se stabilească un plan de îngrijire, pentru a oferi îngrijire şi sprijin.

Cine este afectat?

Boala Alzheimer este mai frecventă la persoanele de peste 65 de ani și afectează puțin mai mult femeile decât bărbații. Societatea Alzheimer estimează că demența afectează aproximativ 650.000 de oameni, în Anglia; boala Alzheimer fiind responsabilă pentru aproximativ 62% din cazurile de demență.

Demența la persoanele sub 65 de ani, cunoscută sub numele de demență cu debut precoce, este mai puțin frecventă. În Marea Britanie, în jur de 2% din toate cazurile de demență sunt demență cu debut precoce.

Riscul crește odată cu vârsta, iar oameni care au peste 80 de ani au o şansă de 1 la 6 de a dezvolta această afecţiune.

Prevenirea bolii Alzheimer

Există mai multe măsuri pe care le puteți lua, pentru a întârzia debutul demenţei, cum ar fi:

– renunţaţi la fumat și beţi cu moderaţie;

– urmaţi o dietă sănătoasă și echilibrată;

– faceţi-vă analizele medicale mai des, pe măsură ce îmbătrâniţi;

– fiţi activ din punct de vedere fizic şi mental.

Aceste măsuri au şi alte beneficii de sănătate, cum ar fi: reducerea riscului de apariţie a bolilor cardiovasculare și îmbunătățirea sănătăţii mintale.

Simptomele bolii Alzheimer

creier alzheimerMulte dintre simptomele bolii Alzheimer sunt similare cu simptomele altor afecţiuni. Simptomele bolii Alzheimer progresează lent, pe parcursul mai multor ani. Cu toate acestea, viteza progresiei este diferită la fiecare persoană.

Nu există două cazuri de boala Alzheimer la fel, pentru că persoanele reacționează în moduri diferite la această boală. Cu toate acestea, în general, există trei etape:

– uşoară;

– moderată;

– severă.

Aceste etape sunt descrise mai jos.

Boala Alzheimer uşoară

Simptomele bolii Alzheimer uşoare includ:

– uitare;

– modificări de dispoziției;

– probleme de vorbire.

Aceste simptome sunt rezultatul unei pierderi treptate a funcției cerebrale. Prima secțiune a creierului care începe să se deterioreze este, de cele mai multe ori, partea care controlează funcțiile de vorbire și de memorie.

Boala Alzheimer moderată

Pe măsură ce boala Alzheimer se dezvoltă în stadiul moderat, ea poate provoca şi:

– dezorientare;

– dificultate în a judeca distanțe;

– probleme cu vederea, care ar putea duce la vedere slabă sau, în unele cazuri, la halucinații (auziţi sau vedeţi lucruri care nu sunt acolo);

– halucinaţii – credeţi lucruri care sunt false;

– comportament obsesiv sau repetitiv;

– credeţi că aţi făcut ceva, sau că s-a întâmplat ceva, ce nu s-a întâmplat niciodată;

– tulburări de somn;

– incontinență – eliminaţi urină în mod neintenționat (incontinență urinară) sau scaune (incontinență fecală).

În timpul etapei moderate, este posibil să vă fie greu să vă amintiţi lucruri întâmplate recent. Şi problemele de limbă sau de vorbire ar putea începe să se dezvolte în această etapă. Acest lucru vă poate face să vă simţiţi frustrat şi deprimat, ceea ce duce la schimbări bruşte de dispoziţie.

Boala Alzheimer severă

O persoană cu boala Alzheimer severă poate părea foarte dezorientată și este posibil să aibă halucinații. Acea persoană poate crede că miroase, vede sau aude lucruri care nu sunt acolo sau poate crede că cineva a furat ceva de la sau că a atacat-o, când de fapt nu s-au întâmplat aceste lucruri. Acest lucru poate fi dificil pentru prieteni și familie, dar și pentru persoana cu boala Alzheimer.

Halucinaţiile sunt, de multe ori, mai severe pe timp de noapte, iar persoana cu boala Alzheimer ar putea începe să devină violentă și suspicioasă cu cei din jurul ei.

Pe măsură ce boala Alzheimer devine severă, ea poate provoca şi alte simptome, cum ar fi:

– disfagie (dificultate de înghițire);

– dificultate de schimbare a poziţiei sau de a se merge fără ajutor;

– pierdere în greutate sau pierderea apetitului;

– vulnerabilitate crescută la infecţii;

– pierderea completă a memoriei pe termen scurt și pe termen lung.

Este important de remarcat faptul că infecțiile sau medicamentele pot fi, uneori, responsabile pentru o creștere a simptomelor de dezorientare sau pentru comportamentul deranjant. Persoanele cu orice stadiu al bolii Alzheimer, cu simptome care cresc rapid, trebuie să fie investigate pentru a exclude aceste cauze.

În timpul stadiului sever al bolii Alzheimer, oamenii încep să-și neglijeze igiena personală. În acest stadiu, cei mai mulți oameni cu această afecţiune vor avea nevoie de îngrijire 24/7, pentru că ei pot face doar foarte puţine lucruri de unii singuri.

Speranța de viață

Boala Alzheimer afectează capacitatea unei persoane de a se îngriji atunci când nu se simte bine, aşa că se poate dezvolta rapid o altă afecţiune, dacă este lăsată netratată. O persoană cu Alzheimer ar putea să nu fie capabilă să-i spună cuiva dacă nu se simte bine sau dacă are vreun disconfort.

Boala Alzheimer poate scurta speranța de viață. Acest lucru este adesea cauzat de dezvoltarea altei afecţiuni, cum ar fi pneumonia (inflamația plămânilor), ca urmare a bolii Alzheimer. În multe cazuri, boala Alzheimer nu este cauza reală a morții, dar poate fi un factor.

Cauzele bolii Alzheimer

Boala Alzheimer este cauzată de atrofierea anumitor părţi ale creierului, ceea ce distruge structura creierului și felul în care funcționează.

Nu se știe exact ceea ce cauzează începerea acestui proces, dar se pare că oamenii cu boala Alzheimer au cantităţi anormale de proteine (plachete amiloide) și fibre în creier.

Acestea reduc eficiența neuronilor sănătoși (celulele nervoase care transportă mesajele la creier), distrugându-i treptat.

De-a lungul timpului, aceste leziuni se extind și în alte zone ale creierului, precum materia cenușie (responsabilă de procesarea gândurilor) și la hipocampul (responsabil cu memoria).

Factorii de risc

Deși încă nu se ştie ce cauzează deteriorarea celulelor creierului, există mai mulți factori care pot afecta dezvoltarea bolii Alzheimer.

Vârsta

Vârsta este mai mare factor de dezvoltare a bolii Alzheimer. Probabilitatea de a dezvolta această afecţiune se dublează la fiecare cinci ani după vârsta de 65 de ani. Cu toate acestea, nu doar oamenii în vârstă riscă să dezvolte boala Alzheimer.

Istoricul de familie

Factorii genetici contribuie la riscul de a dezvolta boala Alzheimer. Deși, în cele mai multe cazuri, dacă aveți un membru de familie cu această afecţiune, riscul de a dezvolta boala este doar puţin mai mare.

Cu toate acestea, în câteva familii, boala Alzheimer este cauzată de moștenirea unei singure gene, iar riscurile sunt mult mai mari.

Sindromul Down

Persoanele cu sindromul Down au un risc mai mare de a dezvolta boala Alzheimer. Acest lucru se datorează faptului că persoanele cu sindromul Down au o copie suplimentară a cromozomului 21, care înlocuieşte o proteină implicată în cauza bolii Alzheimer. Prin urmare, persoanele cu sindromul Down produc mai multe proteine anormale, care ar putea contribui la dezvoltarea bolii Alzheimer.

Accidentările la nivelul gâtului şi al capului

S-a dovedit că oamenii care au avut un traumatism cranian sever sau leziuni la gât au un risc mai mare de a dezvolta boala Alzheimer.

Bolile vasculare

Cercetările arată că o serie de factori și condiții de viaţă, asociate cu bolile vasculare, pot creşte riscul de a dezvolta boala Alzheimer.

Acestea includ:

– fumatul;

– obezitatea;

– diabetul;

– hipertensiunea arterială;

– nivelul ridicat de colesterol.

Puteți reduce riscul renunţând la fumat, urmând o dietă sănătoasă şi echilibrată și mergând des să vi se facă analize, pe măsură ce îmbătrâniţi. Este important să vă menţineţi un stil de viaţă activ, pentru a ajuta la reducerea riscului de Alzheimer.

Diagnosticarea bolii Alzheimer

Mergeţi la medicul dumneavoastră de familie dacă sunteți îngrijorat de sănătatea dvs. și dacă credeţi că dvs. sau cineva apropiat ar putea avea boala Alzheimer.

Medicul dvs. va dori să știe ce probleme noi sau ce agravări ale simptomelor aţi observat, cum ar fi:

– uitare;

– probleme de vorbire;

– schimbări de comportament;

– dificultăţi în a face activităţile obişnuite.

Afecţiuni similare

Boala Alzheimer poate fi o afecţiune dificil de diagnosticat, deoarece simptomele pot fi similare cu simptomele altor afecţiuni. De exemplu, simptomele bolii Alzheimer pot fi confundate cu:

– un deficit de vitamine – aveţi o cantitate insuficientă de una sau mai multe vitamine, de care organismul dvs. are nevoie pentru a funcționa;

– probleme cu glanda tiroidă – glanda tiroidă este în gât și produce hormoni (substanțe chimice puternice);

– o infecţie;

– anxietate;

– o tumoare pe creier – o creştere de celule în creier;

– depresie.

Analize

Nu există niciun test simplu şi de încredere pentru diagnosticarea bolii Alzheimer, aşa că diagnosticul se bazează, de obicei, pe excluderea altor afecţiuni. Vi se pot face analize de sânge şi un examen fizic pentru a exclude alte afecţiuni medicale care ar putea cauza simptomele.

Dacă medicul suspectează boala Alzheimer, vi se poate face o scanare a creierului, care va verifica dacă există schimbări în creier. Scanarea ar putea fi:

– o tomografie computerizată (CT) – se fac mai multe radiografii ale creierului din unghiuri ușor diferite, iar un calculator este folosit pentru a pune imaginile împreună;

– o imagistică prin rezonanţă magnetică (IRM) – în care se folosesc unde radio şi un câmp magnetic puternic pentru a produce imagini detaliate ale interiorului creierului.

Trimitere

Medicul de familie vă poate trimite la un specialist pentru a ajuta la stabilirea diagnosticului. De exemplu, puteţi fi trimis la:

– un psiholog clinic – un profesionist din domeniul sanitar, care este specializat în evaluarea şi tratarea afecţiunilor de sănătate mintală;

– un psihiatru – un medic cu mai multe calificări în tratarea afecţiunilor de sănătate mintală;

– un neurolog – un specialist în tratarea afecţiunilor care afectează sistemul nervos (creierul şi măduva spinării).

Medicul specialist vă poate face analize pentru a evalua memoria și abilitățile de gândire. Mai jos este explicat un exemplu.

Chestionare de screening

Un chestionar de screening poate fi folosit pentru a ajuta la evaluarea severității bolii Alzheimer. El nu poate oferi un diagnostic pe cont propriu, dar poate ajuta ca parte a unei evaluări individuale complete, pentru a determina tratamentul pe care ar trebui să-l primiți.

Diagnostic confirmat

Poate fi nevoie de mai multe întâlniri cu medicul de familie și cu un specialist înainte de a putea confirma un diagnostic de boala Alzheimer.

Dacă sunteți diagnosticat cu boala Alzheimer, medicul de familie sau specialistul vă poate recomanda să împărtăşiţi diagnosticul cu restul familiei. Acest lucru se va face doar cu permisiunea dumneavoastră.

Tratarea bolii Alzheimer

În prezent, nu există niciun leac pentru boala Alzheimer, dar există medicamente disponibile pe bază de prescripţie medicală, care pot ajuta la întârzierea dezvoltării afecţiunii.

Tratamentul pentru boala Alzheimer implică şi crearea unui plan de îngrijire. Acest lucru identifică tipul de asistență de care ați putea avea nevoie și se concentrează asupra modalităților de a acorda acest sprijin.

Medicamentele

Medicamentele care ar putea fi prescrise pentru boala Alzheimer includ:

– donepezil;

– galantamina;

– rivastigmina;

– memantina.

Severitatea bolii Alzheimer va determina dacă se vor folosi vreunul dintre aceste medicamente.

Medicamentele donepezil, galantamina şi rivastigmina (inhibitori AChE) pot fi prescrise pentru persoanele cu boala Alzheimer uşoară până la moderată. Memantina poate fi prescrisă pentru persoanele cu boala Alzheimer moderată, care nu pot lua inhibitori AchE, sau pentru cei cu boala Alzheimer severă.

Medicamentele trebuie prescrise de specialiști, precum:

– psihiatrii, inclusiv cei specializaţi în dizabilități de învățare;

– neurologi;

– medici specializaţi în îngrijirea persoanelor în vârstă.

Dacă aveți grijă de cineva cu boala Alzheimer, opiniile dumneavoastră ar trebui să fie luate în considerare atunci când se prescriu medicamente și la evaluările periodice. Aceste evaluări sunt necesare pentru a asigura medicii ca medicamentele au un efect util.

Efecte secundare

Donepezil, galantamina şi rivastigmina (inhibitori AChE) pot provoca efecte secundare, precum:

– greață (senzație de rău);

– vărsături;

– diaree;

– dureri de cap;

– oboseală extremă;

– insomnie (dificultatea de a adormi sau de a dormi);

– crampe musculare.

Pentru mai multe informații cu privire la posibilele efecte secundare ale unui medicament special, citiţi prospectul din cutia de medicamente.

Demența

Boala Alzheimer este cea mai comună formă de demență. Demența este un sindrom (un grup de simptome), care este asociat cu un declin continuu al capacității mentale. Tratamentul pentru boala Alzheimer va urma același tipar ca şi tratamentul pentru demență.

Dacă ați fost diagnosticat cu alte afecţiuni în plus faţă de boala Alzheimer (spre exemplu, depresie sau incontinență), ele pot fi tratate separat.

Evaluarea îngrijirii

Dacă ați fost diagnosticat cu boala Alzheimer, vor fi evaluate nevoile de asistență socială și se va elabora un plan de îngrijire. Acest lucru va fi coordonat de:

– profesioniştii din domeniul sănătăţii, cum ar fi medicul de familie sau psihiatrul;

– serviciile de asistență socială – de obicei, de consiliul local care lucrează cu firmele de asigurări.

Ca parte a evaluării îngrijirii, vă va fi evaluată capacitatea funcțională. Acest lucru presupune identificarea domeniilor în care ați putea avea nevoie de ajutor. De exemplu:

– dacă puteți conduce în condiții de siguranță;

– dacă vă puteți spăla, îmbrăca și hrăni;

– dacă aveți o rețea de sprijin, cum ar fi familia și prietenii;

– dacă aveți nevoie de asistență financiară.

După evaluarea îngrijirii, poate fi elaborat un plan de îngrijire pentru a asigura sprijin în toate domeniile în care ați putea avea nevoie de ajutor. Tipul de îngrijire pe care îl veţi primi poate depinde de ce este disponibil.

Sprijin

Profesioniștii din domeniul sănătății care vă tratează vor încerca să vă lase să fiţi cât mai independent posibil. Sprijinul poate fi oferit în mai multe moduri. De exemplu:

– pot fi montate balustrade în acasă dvs. pentru a vă ajuta să intraţi şi să ieşiţi din cadă, spre exemplu.

– un terapeut ocupațional poate identifica problemele din viața de zi cu zi, cum ar fi îmbrăcatul, și vă poate ajuta să găsiţi soluții practice;

– se pot crea programe de stimulare cognitivă – ele implică participarea la activități și exerciții de îmbunătăţire a memoriei, abilitățile de rezolvare a problemelor și exerciţii de comunicare.

Prevenirea bolii Alzheimer

Deoarece cauza exactă a bolii Alzheimer încă este necunoscută, nu există nicio modalitate de a preveni această afecţiune. Cu toate acestea, există câțiva pași care îi puteți face, pentru a vă ajuta să întârziaţi debutul demenței.

De exemplu, puteţi preveni demența şi bolile cardiovasculare, cum ar fi accidentul vascular cerebral şi atacurile de cord, dacă:

– renunţați la fumat;

– evitați consumul de cantităţi mari de alcool;

– urmați o dietă sănătoasă şi echilibrată, care să includă cel puțin cinci porții de fructe și legume în fiecare zi;

– faceți exerciţii fizice cel puţin 150 de minute (2 ore și 30 de minute) în fiecare săptămână sau exerciţii aerobice de intensitate moderată (cum ar fi ciclismul sau mersul pe jos în paşi rapizi), pentru că aceste activităţi vă vor îmbunătăți, atât sănătatea fizică, cât și cea psihică;

– vă asigurați că tensiunea arterială vă este verificată și controlată prin analize regulate;

– vă asigurați că urmaţi dieta și că vă luaţi medicamentele, dacă aveți diabet zaharat.

Rămâneţi activ din punct de vedere mental

Există unele dovezi care sugerează că ratele de demență sunt mai mici la persoanele care rămân activi din punct de vedere mental, fizic și social, pe cât de mult posibil pe tot parcursul vieții lor. și la persoanele care se bucură de o gamă largă de activități și de hobby-uri.

Activitățile care pot reduce riscul de a dezvolta demența includ:

– cititul;

– scrisul de plăcere;

– învățarea limbilor străine;

– cântatul la instrumente muzicale;

– participarea la cursuri de educație a adulților;

– tenisul;

– golful;

– înotul;

– sporturile de grup, cum ar fi bowlingul;

– mersul.

Nu există nici o dovadă că jocurile pe calculator care „antrenează creierul” pot reduce riscul de demență.

Cercetări viitoare

Boala Alzheimer este cercetată în continuare și, pe măsură ce se descoperă lucruri noi despre această afecţiune, pot fi găsite şi alte modalităţi de a trata sau de a preveni boala. Cu toate acestea, cercetările nu duc întotdeauna la rezultate de succes.

Institutul Naţional pentru Sănătate şi Excelență Clinică (NICE) a informat că încă nu există nicio dovadă care să susțină folosirea următoarelor metode pentru a preveni demența:

– statine (medicamente care scad colesterolul);

– terapia de substituţie hormonală (în care se iau substanţe chimice puternice pentru a le înlocui pe cele pe care organismul dvs. nu le mai produce);

– vitamina E (găsită într-o varietate de alimente, cum ar fi uleiul de măsline, nuci și semințe).