Publicat pe Lasă un comentariu

Amnezia

Senior Man Holding Head, Looking Down, Close-UpEste normal să deveniți un pic uituc pe măsură ce îmbătrâniţi. Cu toate acestea, pierderile de memorie ar putea fi un simptom a ceva mai grav și ar trebui să fiţi consultat de medicul dvs. de familie.

Pierderile de memorie, numite şi amnezie, apar atunci când o persoană își pierde capacitatea de a-şi aminti evenimente şi informaţii pe care ar fi capabil, în mod normal, să şi le amintească. Ar putea fi ceva ce s-a întâmplat la numai câteva secunde sau minute sau un eveniment memorabil care s-a întâmplat în trecut. Pierderea de memorie poate să fi început brusc sau poate să se fi înrăutăţit în ultimul an.

Pierderea de memorie poate fi dureroasă pentru persoana afectată şi pentru familia ei. Rudele se gândesc la ce este mai rău și presupun că este cauzată de demență, dar acest lucru nu este adevărat, în cele mai multe cazuri.

Ce trebuie să faceți dacă sunteți îngrijorat că aveţi pierderi de memorie

Dacă sunteți îngrijorat că dvs. sau cineva drag vouă are pierderi de memorie, consultaţi-vă medicul de familie. El vă va face o evaluare inițială și vă va pune întrebări despre simptome, despre istoricul de familie și despre stilul de viață. De asemenea, medicul vă poate face şi analize de sânge.

Pierderea de memorie are o gamă largă de cauze posibile, în funcție de tipul de pierdere de memorie.

Medicii clasifică memoria ca:

–    Amintiri imediate, cum ar fi sunetele, care sunt stocate doar pentru câteva secunde.

–    Amintiri pe termen scurt sau recente, cum ar fi numerele de telefon, care rămân în memoria dumneavoastră timp de 15-20 de secunde. Creierul poate stoca aproximativ șapte informații pe termen scurt, în orice moment.

–    Amintiri pe termen lung – amintiri permanente care au fost consolidate pentru că le-aţi repetat încontinuu în minte.

Dacă medicul dvs. va considera că dvs. sau ruda dvs. are nevoie de o evaluare pentru demență sau că ar putea avea o altă afecţiune mai gravă, cum ar fi leziunile la nivelul creierului, el vă poate trimite la un specialist.

Ar putea fi demență?

Dacă citiţi acest articol deoarece credeți că problemele de memorie pot fi un semn de demență, fiți siguri că, probabil, nu sunt. O persoană cu demență nu va fi conștientă, de obicei, de pierderea ei de memorie sau poate nega acest lucru.

Pierderea de memorie este cauzată, probabil, de ceva mult mai comun şi tratabil, cum ar fi depresia.

Ați putea fi îngrijorat de faptul că cineva la care ţineţi are demenţă. Cu toate acestea, trebuie să ştiţi că aproximativ 40% din persoanele cu vârsta de peste 65 de ani au un anumit grad de probleme de memorie și că doar 15% vor dezvolta demență, în fiecare an.

În cazul în care instinctele dvs. sunt corecte, faptul că acea persoană neagă sau că nu este conştientă de pierderea ei de memorie poate face dificilă convingerea acelei persoane că trebuie să meargă la medicul ei de familie pentru o consultație.

Semne că cineva a demență

Ca o regulă generală:

–    Demența apare, de obicei, la persoane cu vârsta de peste 65 de ani.

–    Cineva cu demență va încerca din răsputeri să-și amintească evenimentele imediate sau recente, dar încă îşi poate aminti evenimentele care au avut loc cu mult timp în urmă. Prin urmare, în cazul în care este afectată memoria pe termen lung, cel mai probabil nu este demență.

–    Pierderile de memorie nu au loc dintr-o dată, dar se înrăutăţesc treptat în timp.

Cele mai frecvente cauze ale pierderii de memorie

Medicii spun că, în general, pacienţii care vin la ei cu pierderi de memorie suferă şi de:

–    anxietate;

–    stres;

–    depresie.

Pierderea lor de memorie se datorează lipsei de concentrație și faptului că nu observă lucrurile în primul rând, din cauza lipsei de interes. Problemele de somn înrăutăţesc pierderile de memorie.

Medicul de familie vă poate sugera să încercaţi comprimate antidepresive. Dacă presupunerea lui este corectă, ele ar trebui să vă îmbunătățească problemele de memorie, pe măsură ce depresia dispare.

O persoană în vârstă cu pierderi de memorie are, cel mai probabil, şi depresie, dacă prezintă schimbări de comportament, cum ar fi un temperament irascibil.

Alte cauze frecvente ale pierderii de memorie sunt:

–    un traumatism cranian, de exemplu, după un accident de mașină;

–    un accident vascular cerebral care întrerupe o parte a fluxului de sânge la creier şi provoacă moartea ţesutului creierului.

Acestea vor duce la pierderi bruşte de memorie, în care uitați evenimentele care au avut loc înainte de traumă (amnezie retrogradă) sau aţi uitat tot ce s-a întâmplat după traumă (amnezie anterogradă).

Cauze mai puţin frecvente ale pierderii de memorie

Cauzele mai puţin frecvente ale pierderii de memorie pot fi cauzate de:

–    o tiroidă hipoactivă, ceea ce înseamnă că glanda tiroidă (găsită în gât) nu produce suficienţi hormoni;

–    anumite tipuri de medicamente, cum ar fi sedativele și unele tratamente pentru boala Parkinson;

–    abuzul de alcool pe termen lung;

–    sângerările la nivelul creierului, cunoscute sub numele de hemoragie subarahnoidiană;

–    un deficit de vitamina B1 (tiamină), de exemplu: din cauza unei probleme digestive;

–    problemele cu fluxul sanguin în o parte a creierului, care duc la episoade de pierderi de memorie pe care o persoană nu şi le poate aminti după aceea (cunoscute sub numele de amnezie globală tranzitorie);

–    un eveniment stresant sau traumatic, care face persoana să-şi blocheze acea amintire, lăsând-o în imposibilitatea de a-şi aminti informații importante (cunoscut sub numele de amnezie psihogenă);

–    o tumoare pe creier.

Publicat pe Lasă un comentariu

Tulburările de dezvoltare sexuală

Tulburările de dezvoltare sexualăTulburările de dezvoltare (TDS) sexuală sunt un grup de afecţiuni în care organele de reproducere și organele genitale nu se dezvoltă normal.

Dacă aveți o tulburare de dezvoltare sexuală, veţi avea un amestec de caracteristici sexuale masculine şi feminine. De exemplu, ați putea fi femeie, dar cu cromozomi XY (masculini) și testicule interne, sau aţi putea fi o femeie cu organe interne normale, cum ar fi uterul și ovarele, dar cu un clitoris extins, care seamănă cu un penis.

Tulburarea apare deoarece există o problemă cu genele dumneavoastră și/sau cu modul în care răspundeţi la hormonii sexuali din organism.

Nu se știe cât de comune sunt tulburările de dezvoltare sexuală, dar se estimează că afecteze 0.1-2% din populaţia Marii Britanii.

 

Identificarea unei tulburări de dezvoltare sexuală

Există diferite tipuri de tulburări de dezvoltare sexuală, și fiecare are o cauză diferită. Mai jos sunt câteva exemple.

 

Femei cu organe geniale ambigue (nu sunt de sex masculin sau feminin) sau care arată ca organele masculine

Unele femei au cromozomi XX (feminin), cu uter şi ovare normale, dar organele lor genitale sunt ambigue sau de sex masculin. De exemplu, ele pot avea un clitoris extins, care seamănă cu un penis, iar partea de jos a vaginului poate să fie închisă. Medicii numesc această afecţiune TDS 46, XX.

Cea mai frecventă cauză este o boală numită hiperplazie suprarenală congenitală. În cazul în care copilul dumneavoastră are hiperplazie suprarenală congenitală, îi lipsește o anumită enzimă (proteină) de care organismul lui are nevoie pentru a face cortizol şi aldosteron (doi hormoni).

Fără aceştia, organismul produce mai mulţi androgeni (hormonii sexuali masculini). În cazul în care copilul afectat este de sex feminin, atunci nivelul ridicat de androgeni, înainte de naștere, determină organele genitale să aibă un aspect mai masculin. Această afecţiune are implicații serioase pentru starea generală de sănătate.

 

Bărbaţi cu organe genitale care seamănă cu cele ale femeilor

Unii oameni au cromozomi XV (masculini), dar organele genitale externe pot apărea în întregime de sex feminin sau ambigue (nu sunt  organe masculine sau feminine, în mod clar). Testiculele pot fi absente sau nu s-au format în mod corespunzător. Medicii numesc această afecţiune TDS 46, XY .

Există mai multe cauze diferite. O cauză posibilă este sindromul de insensibilitate la androgeni, în care organismul ignoră androgenii (hormonii masculini) sau este insensibil la ei, deci dezvoltarea este de sex feminin. Testiculele rămân, de obicei, în interiorul corpului, iar uterul nu se dezvoltă.

Se crede că sindromul de insensibilitate la androgeni apare în una din fiecare 20 400 de naşteri, cu toate că cifrele exacte nu sunt cunoscute.

 

Un amestec de caracteristici masculine și feminine

Oamenii cu acest tip de tulburare de dezvoltare sexuală pot avea cromozomi de sex masculin, cromozomi de sex feminin sau ambii. Din punct de vedere fizic, aceşti oameni au ţesut ovarian şi ţesut testicular (de exemplu, un ovar și un singur testicul), iar organele lor genitale pot fi de femeie, de bărbat sau o combinație de aceste două tipuri. Medicii numesc această afecţiune TDS ovotesticular 46, XX.

 

Organe genitale formate în mod normal, dar dezvoltare sexuală anormală

Unii oameni nu au nici setul normal de cromozomi masculini (XY), nici setul normal de cromozomi feminini (XX) – de exemplu, ei pot avea doar un cromozom X (XO) sau pot avea un cromozom suplimentar (XXY).

Fizic, organele lor de sex masculin sunt formate în mod normal fie ca masculin (testicule şi penis), fie ca feminin (ovare, uter şi vagin), dar este posibil să nu aibă o dezvoltare sexuală normală la pubertate.

Un exemplu este sindromul Turner, în care unei femei îi lipsește un cromozom X. Fetele sau femeile cu sindrom Turner sunt, de obicei, infertile și înălțimea lor este mai mică decât media normală.

 

Sfaturi pentru părinţi

Dacă sunteți îngrijorat că copilul dumneavoastră ar putea avea o tulburare de dezvoltare sexuală, vorbiţi cu medicul dvs. de familie. El va putea să vă trimită copilul la un specialist – de obicei, la un consultant în endocrinologie pediatrică.

Consultantul va putea apoi să vă prezinte o echipă de diferiţi profesioniştii din domeniul sănătăţii, care vor lucra împreună pentru a înţelege afecţiunea copilului dumneavoastră și vor oferi sprijin și sfaturi copilului dvs.

Pe măsură ce copilul creşte, ar putea avea nevoie de terapie cu hormoni și suport psihologic. Cu toate acestea, cu îngrijire și sprijin adecvat, multe persoane cu tulburări de dezvoltare sexuală se împacă cu afecţiunea lor și trăiesc fericiţi.

 

Dacă credeți că aveți o tulburare de dezvoltare sexuală

Dacă credeți sau știți că aveți o tulburare de dezvoltare sexuală, vă este disponibil ajutor și sprijin.

Trebuie să discutați cu medicul dumneavoastră, deoarece el va fi în măsură să vă facă o trimitere la o echipă de profesionişti de asistenţă medicală, care vor lucra împreună pentru a înțelege afecţiunea dumneavoastră și vă vor oferi sprijin și consiliere.

Cele mai multe persoane cu o tulburare de dezvoltare sexuală rămân cu sexul care le-a fost atribuit la naştere, dar dacă simțiți că sexul care v-a fost atribuit nu reprezintă cine sunteți, puteţi să vă schimbaţi sexul. Acest lucru îl veţi putea discuta cu echipa de specialişti.

Dacă aveți o tulburare de dezvoltare sexuală, aţi putea fi infertili şi s-ar putea să aveţi nevoie de terapie cu hormoni și suport psihologic. Cu îngrijire și sprijin adecvat, multe persoane cu tulburări de dezvoltare sexuală se împacă cu afecţiunea lor și trăiesc vieți normale.

Publicat pe Lasă un comentariu

Anemia feriprivă

Anemia feriprivăAnemia este o afecţiune în care cantitatea de hemoglobine din sânge este sub nivelul normal sau există mai puţine globule roşii decât în mod normal.

Există mai multe tipuri diferite de anemie şi fiecare are o altă cauză, dar anemia feriprivă este cel mai comun tip.

Celelalte forme de anemie pot fi cauzate de o lipsă de vitamina B12 sau de acid folic în organism.

Simptomele anemiei feriprive

Principalele simptome ale anemiei feriprive sunt oboseala şi letargia (lipsă de energie). Alte simptome includ:

–    dificultăţi de respiraţie (dispnee);

–    schimbări de aspect, cum ar fi un ten palid şi unghii uscate.

Vorbiţi cu medicul dumneavoastră dacă observaţi oricare dintre aceste simptome. El va putea să vă diagnosticheze cu anemie feriprivă, cu o simplă analiză de sânge.

Totuşi, în majoritatea cazurilor, nu va apărea niciun simptom, mai ales dacă cauza este o pierdere lentă de sânge.

Care sunt cauzele anemiei feriprive?

Anemia feriprivă apare atunci când nu există suficient fier în organism. Fierul se găseşte în carne, în fructe uscate şi în unele legume. Fierul este folosit de organism pentru a produce hemoglobine, care ajută la înmagazinarea şi transportul oxigenului în globulele roşii.

Acest lucru înseamnă că, dacă există o lipsă de fier în sânge, organele şi ţesuturile nu vor primi la fel de mult oxigen ca de obicei.

Există multe afecţiuni care pot duce la o lipsă de fier. La bărbaţi şi la femeile aflate la postmenopauză, cea mai frecventă cauză este sângerarea în stomac şi intestine. Ea poate fi cauzată de:

–    medicamentele antiinflamatoare nesteroidiene (AINS);

–    un ulcer peptic;

–    cancerul de stomac sau cancerul de colon.

La femeile de vârstă reproductivă, cele mai frecvente cauze ale anemiei feriprive sunt:

–    ciclurile menstruale grele;

–    sarcina – pentru că organismul are nevoie de mai mult fier pentru copil.

Tratarea anemiei feriprive

Tratamentul pentru anemia feriprivă presupune administrarea de suplimente cu fier pentru a stimula nivelurile scăzute de fier. Metoda este, de obicei, eficientă şi afecţiunea provoacă rareori complicaţii.

Va trebui să fiţi monitorizat la fiecare câteva luni pentru a verifica dacă tratamentul funcţionează şi dacă nivelul de fier a revenit la normal.

Cauza principală va trebui să fie şi ea tratată, ca anemia să nu recidiveze.

Alimente bogate în fier

Alimentele care conţin fier sunt:

–    legumele cu frunze de culoarea verde închis, cum ar fi năsturelul şi varza creaţă;

–    fasolea;

–    nucile;

–    carnea;

–    fructele uscate.

Unele alimente şi medicamente pot reduce absorbită corpului de fier. Acestea sunt:

–    ceaiul şi cafeaua;

–    calciul, găsit în produsele lactate;

–    antiacidele (medicamente care ajută la ameliorarea indigestie).

Complicaţiile

Dacă anemia feriprivă nu este tratată, ea vă poate face mai sensibil la boli şi infecţii, pentru că o lipsă de fier în organism afectează sistemul imunitar (sistemul natural de apărare al organismului).

Anemia feriprivă severă poate creşte riscul de a dezvolta complicaţii care afectează inima sau plămânii, cum ar fi:

–    tahicardia (bătăi anormal de rapide);

–    insuficienţa cardiacă – inima nu pompează sânge în corp în mod eficient.

Femeile gravide au un risc mai mare de complicaţii înainte şi după naştere.

Simptomele anemiei feriprive

Multe persoane cu anemie feriprivă vor prezenta doar câteva semne sau simptome ale bolii.

Cele mai frecvente simptome includ:

–    oboseală;

–    letargie (lipsă de energie);

–    dificultăţi de respiraţie (dispnee).

Simptomele mai puţin frecvente includ:

–    durere de cap;

–    tinitus (acufenă) – zgomote sau vâjâituri în urechi de origine foarte variată;

–    pica – o dorinţă de a mânca produse necomestibile, cum ar fi gheaţă, hârtie sau lut;

–    limbă inflamată;

–    senzaţie de mâncărime;

–    căderea părului;

–    dificultăţi de înghiţire (disfagie).

Aspect schimbat

Puteţi observa şi schimbări în aspectul dvs. fizic. De exemplu, semnele că aveţi anemie feriprivă includ:

–    un ten palid;

–    o limbă anormal de fină;

–    ulcere dureroase (răni deschise) în colţurile gurii;

–    unghii uscate;

–    unghii în formă de lingură.

Simptomele care se dezvoltă încet

Severitatea simptomelor dumneavoastră poate depinde de cât de repede se dezvoltă anemia. De exemplu, puteţi observa câteva simptome sau simptomele se pot dezvolta treptat dacă anemia este cauzată de o pierdere cronică (pe termen lung) lentă de sânge, cum ar fi un ulcer gastric.

Cauzele anemiei feriprive

Anemia feriprivă apare atunci când organismul nu are suficient fier. O lipsă de fier poate fi cauzată de mai mulţi factori.

Unii dintre aceştia sunt prezentaţi mai jos.

Ciclurile menstruale

La femeile de vârsta reproductivă, ciclurile menstruale sunt cea mai frecventă cauză a anemiei feriprive.

De obicei, doar femeile cu cicluri deosebit de grele dezvoltă anemie feriprivă. Dacă aveţi sângerări abundente pe parcursul mai multor cicluri menstruale consecutive, afecţiunea este cunoscută sub numele de menoragie.

Sarcina

Este foarte obişnuit pentru femei să dezvolte un deficit de fier în timpul sarcinii. Acest lucru se datorează faptului că organismul are nevoie de mai mult fier, pentru ca bebeluşul să aibă o aprovizionare suficientă de sânge şi să primească oxigenul şi substanţele nutritive necesare. Multe femei însărcinate au nevoie de suplimente de fier, în special în a 20-a săptămână de sarcină.

Hemoragiile gastrointestinale

Tractul gastrointestinal este o parte a corpului responsabilă cu digerarea alimentelor. El este format din:

–    stomac – un organ în formă de sac, care ajută la digestia alimentelor, amestecându-le cu acizi pentru a le mărunţi;

–    intestine – digeră şi absorb alimentele şi lichidele.

Sângerările la nivelul stomacului şi al intestinelor sunt cea mai frecventă cauză a anemiei feriprive la bărbaţi şi la femeile care au trecut de menopauză (când se opresc ciclurile menstruale).

Cauzele hemoragiei gastrointestinale

Medicamentele antiinflamatoare nesteroidiene (AINS)

Medicamentele antiinflamatoare nesteroidiene (AINS) pot provoca sângerări la nivelul stomacului. Ibuprofenul şi aspirina sunt două exemple de AINS.

Dacă medicul suspectează că medicamentele vă provoacă hemoragii gastrointestinale, el poate fi în măsură să vă prescrie un medicament mai puţin dăunător, ca o alternativă. Nu încetaţi să luaţi un medicament prescris pentru dvs., doar dacă vă spune medicul dumneavoastră să o faceţi.

Ulcerele gastrice

Acidul din stomac (care, de obicei, ajută organismul să digere hrana) poate eroda mucoasa stomacului. Când se întâmplă acest lucru, acidul formează un ulcer (o rană deschisă). Acest lucru este cunoscut şi ca un ulcer peptic.

Ulcerele gastrice pot provoca sângerarea mucoasei stomacului, iar această pierdere de sânge poate duce la anemie. În unele cazuri, pierderea de sânge vă poate face să vomitaţi cu sânge sau să excretaţi scaune cu sânge. Totuşi, dacă ulcerul sângerează lent, este posibil să nu aveţi niciun simptom.

În unele cazuri rare, sângerările gastrointestinale pot fi cauzate de cancer de stomac sau de colon. Potrivit unor cercetători, aproximativ 7 500 de cazuri de cancer de stomac sunt diagnosticate în fiecare an, în Marea Britanie. Acest tip de cancer este responsabil pentru 2% din toate cazurile de cancer.

Pentru diagnosticarea cauzei anemiei, medicul dumneavoastră va verifica pentru eventuale semne de cancer. Dacă medicul de familie suspectează cancer, vă va trimite la un gastroenterolog (specialist în tratarea afecţiunilor sistemului digestiv) pentru o examinare mai aprofundată. În acest fel, dacă se găseşte cancer, el poate să fie tratat cât mai repede posibil.

Angiodisplazia

Sângerările gastrointestinale pot fi cauzate şi de o afecţiune numită angiodisplazie. Ea este o anomalie a vaselor de sânge din tractul gastrointestinal, care poate provoca sângerări.

Boli cronice de rinichi

Multe persoane cu boli renale cronice dezvoltă anemie feriprivă. Cele mai multe persoane cu boli de rinichi vor primi suplimente cu fier printr-o injecţie. Totuşi, se pot încerca comprimatele cu sulfat de fier mai întâi.

Alte cauze

Alte afecţiuni sau situaţii care provoacă pierderi de sânge şi pot duce la anemie feriprivă includ:

–    bolile inflamatorii intestinale – afecţiunile care cauzează inflamaţie (înroşire şi edem) în sistemul digestiv, cum ar fi boala Crohn şi colita ulceroasă;

–    esofagita – inflamarea esofagului, cauzată de acidul din stomac;

–    schistosomiaza – o infecţie cauzată de paraziţi;

–    donarea de sânge: donarea unei cantitate mari de sânge poate duce la anemie;

–    traumatismele – accidente grave, cum ar fi un accident de maşină, care duc la pierdere de sânge;

–    sângerările nazale – dacă aveţi sângerări nazale severe puteţi avea anemie, deşi este rar;

–    hematuria (sânge în urină) – poate fi simptom al altei afecţiuni.

Malabsorbţia

Malabsorbţia (atunci când organismul nu poate absorbi fierul din alimente) este o altă cauză posibilă a anemiei feriprive. Ea se poate întâmpla dacă aveţi:

–    boala celiacă, o afecţiune care afectează mucoasa intestinelor;

–    o gastrectomie, o procedură medicală pentru a elimina chirurgical stomacul, de exemplu, pentru a trata cancerul de stomac.

Dieta

Dacă nu sunteţi gravidă, anemia feriprivă este cauzată numai de lipsa de fier din dieta dvs. doar în cazuri rare. Unele studii sugerează că vegetarienii sunt mai expuşi la riscul de anemie feriprivă din cauza lipsei de carne din dieta lor. Cu toate acestea, ei pot obţine suficient fier din alte tipuri de produse alimentare, cum ar fi:

–    fasolea;

–    nucile;

–    fructele uscate, cum ar fi caisele uscate;

–    cerealele integrale, cum ar fi orezul brun;

–    cerealele fortificate;

–    făina de soia;

–    legumele cu frunze verzi, cum ar fi năsturelul şi varza creată.

Femeile gravide trebuie să crească cantitatea de alimente bogate în fier pe care le consumă în timpul sarcinii pentru evita anemia feriprivă.

Diagnosticarea anemiei feriprive

Mergeţi la medicul dumneavoastră de familie dacă aveţi simptome de anemie feriprivă. O analiză de sânge va putea să confirme diagnosticul. Medicul poate să efectueze şi un examen fizic pentru a găsi cauza anemiei.

Analiza de sânge

Pentru a diagnostica anemia feriprivă, se ia o probă de sânge şi se face o hemogramă completă. Acest lucru înseamnă că vor fi măsurate toate tipurile de celule sanguine din mostră.

Dacă aveţi anemie:

–    nivelul de hemoglobine (proteinele care transportă oxigenul) va fi mai mic decât în   mod normal;

–    veţi avea mai puţine globule roşii (celule care conţin hemoglobină) decât în mod normal;

–    globulele roşii din sânge pot fi mai mici şi mai palide decât de obicei.

Medicul de familie poate vă testa şi pentru o substanţă numită feritină, o proteină care stochează fier. Dacă nivelul de feritină este mic, nu aveţi mult fier stocat în organism şi puteţi avea anemie feriprivă.

Vitamina B12 şi acidul folic

Dacă medicul suspectează că anemia poate fi cauzată de un deficit de vitamina B12 şi de acid folic, în loc de un deficit de fier, nivelul acestor va fi testat. Acidul folic lucrează cu vitamina B12 pentru a ajuta organismul să producă globulele roşii din sânge.

Anemia cauzată de deficitul de vitamina B12 şi de acid folic este mai frecventă la persoanele care au peste 75 de ani.

Găsirea cauzei

Pentru a determina cauza principală a anemiei, medicul vă va pune întrebări despre stilul dvs. de viaţă şi despre istoricul medical. De exemplu, medicul vă poate pune întrebări despre:

–    dieta dvs. – pentru a vedea ce mâncaţi de obicei şi dacă dieta include alimente bogate în fier;

–    orice medicamente pe care le luaţi – pentru a vedea dacă aţi luat în mod regulat un tip de medicament care poate provoca sângerări gastrointestinale (sângerare din stomac şi intestine), cum ar fi ibuprofenul sau aspirina;

–    ciclul menstrual;

–    istoricul de familie – veţi fi întrebat dacă familia dvs. are anemie sau antecedente de hemoragie gastrointestinală sau de boli de sânge;

–    donarea de sânge – dacă donaţi des sânge sau dacă aveţi un istoric de sângerări excesive;

–    alte afecţiuni – medicul vă poate întreba dacă aţi avut recent o altă boală sau alte simptome, cum ar fi pierderea în greutate.

Control medical

De obicei, un examen fizic va fi necesar numai dacă nu a fost găsită cauza anemiei feriprive.

Medicul de familie poate:

–    examina abdomenul, pentru că hemoragiile gastrointestinale sunt o cauză frecventă de anemie;

–    căuta semne de insuficienţă cardiacă (când inima nu mai pompează sânge în mod eficient).

Tratarea anemiei feriprive

Tratamentul pentru anemia feripriva implică, de obicei, aportul de suplimente de fier pentru a înlocui fierul lipsă.

Suplimentele de fier

Medicul vă va prescrie suplimente de fier pentru a restabili fierul lipsă din corpul dumneavoastră. Suplimentul cel mai frecvent prescris este sulfatul de fier, administrat pe cale orală, de două sau de trei ori pe zi.

Unele persoane pot experimenta efecte secundare atunci când se iau suplimente de fier, inclusiv:

–    greaţă (senzaţie de rău);

–    dureri abdominale;

–    arsuri;

–    constipaţie;

–    diaree;

–    scaune negre.

Aceste efecte secundare ar trebui să treacă cu timpul. Dacă luaţi sulfat de fier cu alimente sau imediat după o masă, puteţi reduce efectele secundare. Medicul de familie vă poate recomanda să luaţi doar unul sau două comprimate pe zi, în loc de trei, dacă nu puteţi face faţă efectelor secundare.

Dacă sulfatul de fier nu este potrivit din cauza efectelor secundare, vi se poate prescrie un supliment de fier diferit, numit gluconat de fier. Acest supliment ar trebui să provoace mai puţine efecte secundare, deoarece conţine o doză mai puţin concentrată de fier. Cu toate acestea, poate dura mai mult timp până când nivelul de fier din organism ajunge la normal.

Depozitarea suplimentelor de fier

Dacă aveţi copii mici, este important să depozitaţi suplimente de fier undeva unde să nu poată ajunge la ele, pentru că o supradoză de suplimente de fier poate fi fatală la copii.

Sfaturi dietetice

Dacă lipsa de fier din dieta dvs. contribuie la anemia feriprivă, medicul dumneavoastră vă va sfătui să includeţi mai mult fier în dieta dvs.

Alimentele bogate în fier includ:

–    legumele cu frunze verzi, cum ar fi năsturelul şi varza creaţă;

–    cerealele fortificate cu fier;

–    cerealele integrale, cum ar fi orezul brun;

–    fasolea;

–    nucile;

–    carnea;

–    caisele;

–    prunele uscate;

–    stafidele.

Pentru a asigura un regim alimentar sănătos şi bine echilibrat, includeţi alimente din toate grupele majore de alimente în dieta dvs.. Dacă aveţi anemie feriprivă, mâncaţi multe alimente bogate în fier, cum ar fi cele enumerate mai sus.

Cu toate acestea, unele alimente şi medicamente pot afecta absorbţia de fier. Acestea sunt:

–    ceaiul şi cafeaua;

–    calciul, găsit în produsele lactate;

–    antiacidele (medicamente care ameliorează indigestia);

–    inhibitorii pompei de protoni (IPP), care afectează producţia de acid în stomac;

–    cerealele integrale – deşi cerealele integrale sunt o sursă bună de fier, ele conţin acid fitic, care poate interfera cu modul în care organismul absoarbe fierul din alte alimente şi pastile.

Dacă vă este dificil să includeţi fier în dieta dvs., medicul dvs. de familie vă poate trimite la un dietetician. El vă poate oferi îndrumări detaliate şi personalizate despre cum vă puteţi schimba dieta.

Cauzele care stau la bază

Medicul va trebui să trateze cauza principală a anemiei pentru a se asigura că anemia nu reapare.

De exemplu, dacă medicamentele antiinflamatoare nesteroidiene (AINS) cauzează sângerări la nivelul stomacului, medicul vă poate prescrie un tip alternativ de medicament pentru a ajuta la minimizarea riscului de hemoragie.

Ciclurile menstruale pot fi tratate în mai multe moduri, folosind atât medicamente, cât şi dispozitive interne speciale.

Monitorizarea

Medicul de familie vă va cere să vă întoarceţi pentru o verificare la două şi la patru săptămâni după ce aţi început să luaţi suplimente de fier pentru a evalua cât de bine aţi răspuns la tratament. Nivelul de hemoglobine va fi verificat printr-o analiză de sânge.

Dacă rezultatul analizei de sânge prezintă o îmbunătăţire, vi se va cere să vă întoarceţi peste 2 luni pentru o altă analiză de sânge.

Odată ce nivelurile de hemoglobine şi de globule roşii sunt normale, medicul vă va recomanda să continuaţi administrarea de suplimente de fier timp de trei luni pentru a reface depozitele de fier din organism.

După această perioadă, în funcţie de cauza anemiei feriprive, ar trebui să puteţi întrerupe administrarea de suplimente. Starea dumneavoastră va fi monitorizată la fiecare trei luni, timp de un an.

Publicat pe Lasă un comentariu

Amenoreea (lipsa menstruaţiei)

AmenoreeaLipsa menstruaţiei este considerată, de obicei, un motiv de îngrijorare pentru fetele şi femeile care:

–    au trecut prin pubertate, ceea ce se întâmplă, în mod normal, în jurul vârstei de 12-13 ani;

–    nu sunt gravide;

–    nu au avut nicio intervenţie chirurgicală pentru a elimina o parte sau tot pântecele lor;

–    încă nu au trecut prin menopauză, ceea ce se întâmplă, în mod normal, în jurul vârstei de 45-50 de ani.

Termenul medical pentru lipsa menstruaţiei este amenoree.

Când să cereţi sfatul medicului

Lipsa menstruaţiei poate fi un semn al unei probleme de sănătate. Este recomandat să mergeţi la medicul dumneavoastră de familie dacă:

–    nu ați avut un ciclu menstrual până la vârsta de 14 ani și nu arătaţi niciun semn de dezvoltare sexuală (cum ar fi creşterea sânilor şi părul pubian) sau nu ați avut un ciclu menstrual până la vârsta de 16 ani, dar celelalte semne de dezvoltare sexuală sunt normale (doctorii numesc acest lucru amenoree primară).

–    ați avut cicluri menstruale regulate, dar nu aţi mai avut un ciclu menstrual de șase luni (doctorii numesc acest lucru amenoree secundară). Aceasta este cel mai frecvent tip de amenoree.

Care sunt cauzele lipsei de menstruaţie?

Dacă nu ați avut niciodată un ciclu menstrual

Cauzele posibile ale amenoreei primare includ:

–    cicluri menstruale întârziate – unele fete au primul lor ciclu menstrual mai târziu decât alte fete;

–    probleme cu dezvoltarea sistemului de reproducere.

Dacă ați avut cicluri menstruale, dar s-au oprit

De obicei, cauza opririi ciclurilor menstruale este o problemă de sănătate. Cele mai frecvente afecţiuni care cauzează amenoree secundară sunt:

–    sindromul ovarului polichistic;

–    amenoreea hipotalamică – în care partea creierului care reglează ciclul menstrual nu mai funcționează corect (se crede că este declanşată de efortul fizic excesiv, de pierderea în greutate şi de stres);

–    hiperprolactinemia – în care o persoană are un nivel anormal de ridicat de prolactină în sânge;

–    ovarele nu mai funcționează corect (insuficiență ovariană), chiar dacă femeia nu a ajuns încă la menopauză;

–    afecţiuni hormonale, cum ar fi o tiroidă hiperactivă sau hipoactivă.

Tratarea amenoreei

Tratarea amenoreei va depinde de ce anume o cauzează. De exemplu, sindromul ovarului polichistic poate fi adesea controlat prin tratamente hormonale, iar femeile cu amenoree hipotalamică vor avea cicluri menstruale regulate dacă fac mai puţine exerciţii şi dacă mănâncă mai mult.

Cu toate acestea, unele cauze ale amenoreei, cum ar fi insuficiența ovariană, nu pot fi tratate cu succes, iar femeia va deveni infertilă.

Cine este afectat?

Amenoreea secundară este relativ comună. Se estimează că aproximativ 1 din 25 de femei va fi afectată de amenoree de la un moment dat în viaţa lor.

Ea este mai frecventă la adolescente şi la femeile tinere, şi poate fi mult mai frecventă în anumite grupuri, cum ar fi sportivele profesioniste, dansatoarele și gimnastele.

Neînceperea ciclului menstrual este mult mai rară şi afectează aproximativ 1 din 300 de fete și femei.

Cauzele amenoreei

Unele fete au o întârziere temporară a ciclului menstrual. Lipsa menstruaţiei poate fi rezultatul unei probleme de sănătate.

Dacă nu ați avut niciodată un ciclu menstrual

Termenul medical pentru lipsa menstruaţiei, deşi sunteţi la vârsta la care ar trebui să aveţi, este amenoree primară.

Amenoreea primară poate fi cauzată de mai multe lucruri, în funcție de faptul dacă aveți şi alte semne de dezvoltare sexuală, cum ar fi creşterea sânilor, părul pubian şi dezvoltarea organelor genitale.

Acestea sunt principalele motive pentru lipsa menstruaţiei, dacă aveți şi alte semne de dezvoltare sexuală:

–    întârzierea ciclurilor menstruale – unele fete au primul lor ciclu menstrual mai târziu decât alte fete, mai ales dacă şi mama sau sora mai mare au avut această problemă;

–    malformaţii congenitale – deși este foarte rar, fetițele pot avea probleme de dezvoltare a sistemului lor de reproducere – nu au uter, ovare sau vagin.

–    sindromul de insensibilitate la androgeni – o boală genetică rară (care afectează aproximativ 1 din 20 400 de naşteri), în care o fată se poate naște cu organe genitale feminine externe, dar şi cu organe genitale masculine interne.

Dacă nu aveţi niciun alt semn de dezvoltare sexuală, cauzele posibile pentru lipsa menstruaţiei sunt:

–    pierderi severe de greutate, adesea legate de o tulburare de alimentaţie, precum anorexia;

–    stresul;

–    sindromul Turner – o boală genetică, care afectează aproximativ 1 din 2000 de fete, în care fetele afectate se nasc cu ovare care nu produc hormonii necesari pentru a declanșa ciclul menstrual;

–    sindromul Kallmann – o boală genetică rară (care afectează aproximativ 1 din 10 000 de naşteri), în care lipsesc hormonii care declanşează în mod normal dezvoltarea sexuală.

Dacă ați avut cicluri menstruale, dar s-au oprit

Cauzele cele mai frecvente pentru oprirea bruscă a ciclurilor menstruale (amenoree secundară) sunt descrise mai jos.

Sarcini neașteptate

A rămâne gravidă, fără să vă daţi seama, este o cauză surprinzător de comună pentru lipsa de menstruaţie. Acest lucru se întâmplă de multe ori atunci când a existat o problemă cu metoda contraceptivă folosită.

Sindromul ovarului polichistic

Sindromul ovarului polichistic este o afecţiune comună, responsabilă pentru 1 din 3 cazuri de lipsă a menstruaţie.

Caracteristicile sindromului ovarului polichistic sunt:

–    dezvoltarea mai multor chisturi (pungi cu lichid) în jurul marginii ovarelor (ovare polichistice);

–    ovarele nu pot elibera ouă;

–    un nivel mai ridicat de hormoni masculini decât în ​​mod normal, care sunt mai activi decât în ​​mod normal.

Pe lângă faptul că determină lipsa menstruaţiei, sindromul ovarului polichistic provoacă şi simptome precum: păr corporal în exces, probleme în a rămâne însărcinată şi creştere în greutate.

Amenoreea hipotalamică

Ciclul menstrual este reglat de o parte a creierului cunoscută sub numele de hipotalamus. Acesta produce hormonii care determină ovarele să elibereze ouă. În caz de amenoree hipotalamică, hipotalamusul nu mai produce aceşti hormoni și ciclul menstrual se oprește.

Nu se ştie de ce hipotalamusul face acest lucru, dar cercetările au identificat trei factori declanșatori ai amenoreei hipotalamice:

–    pierderea excesivă de greutate – un indice de masă corporală (IMC) de 19 sau mai mic poate declanșa adesea amenoreea hipotalamică;

–    excesul de exerciţii fizice;

–    stresul.

Amenoreea hipotalamică este deosebit de des întâlnită la femeile ale căror profesie necesită o combinație de aptitudini fizice și o greutate scăzută, cum ar fi sportivele și dansatoarele.

Chiar dacă nu sunteţi preocupată că aţi putea avea amenoree, tot ar trebui să vă consultaţi medicul de familie dacă credeți că aveți amenoree hipotalamică, pentru că poate duce la oase fragile (osteoporoză) și oasele vă sunt predispuse la fracturare.

Hiperprolactinemia

Hiperprolactinemia înseamnă că aveţi un nivel foarte ridicat de prolactină în corpul. Nivelurile ridicate de prolactină sunt necesare, în mod normal, numai după ce naşteţi, pentru că ele ajută la stimularea producției de lapte. Un nivel ridicat de prolactină în alte perioade ale vieţii dvs. poate perturba ciclul menstrual și poate duce la lipsa menstruaţiei.

Se crede că hiperprolactinemia afectează aproximativ 1 din 200 de femei și poate avea mai multe cauze, cum ar fi:

–    tumorile cerebrale – atât tumorile cerebrale non-canceroase, cât şi tumorile cerebrale canceroase, pot cauza lipsa menstruaţiei;

–    un traumatism cranian sever;

–    boli de rinichi;

–    ciroza (cicatrizare a ficatului).

Hiperprolactinemia poate apărea şi ca un efect secundar al unor tratamente şi medicamente, cum ar fi:

–    radioterapia;

–    antidepresivele;

–    blocante ale canalelor de calciu – un medicament folosit pentru tratarea hipertensiunii arteriale;

–    omeprazol – un medicament folosit pentru a trata ulcerele gastrice.

Femeile care folosesc în mod regulat heroină dezvoltă de multe ori hiperprolactinemie.

Insuficiență ovariană

Insuficiența ovariană este atunci când ovarele nu mai produc ouă, la femeile care ar trebui să fie destul de tinere pentru ovulaţiei (de obicei mai tinere de 40 de ani).

Se estimează că insuficiența ovariană afectează:

–    1 din 1000 de femei cu vârsta de sub 30 de ani;

–    1 din 250 de femei cu vârsta de 30-35 de ani;

–    1 din 100 de femei cu vârsta de 40 de ani.

Se crede că multe cazuri de insuficiență ovariană sunt cauzate de faptul că sistemul imunitar nu funcționează corespunzător și atacă ovarele.

Ar trebui să solicitaţi asistență medicală dacă bănuiți că aveți insuficiență ovariană, chiar dacă nu sunteți preocupată de faptul că nu aveţi cicluri menstruale, pentru că această afecţiune vă poate creşte riscul de osteoporoză şi de boli de inimă.

Afecţiuni ale tiroidei

Glanda tiroidă este găsită în gât. Ea produce hormoni care sunt eliberaţi în sânge pentru a controla creșterea organismului și metabolismul. Ei afectează procesele precum ritmul cardiac și temperatura corpului şi ajută la transformarea alimentelor în energie pentru a menține funcţionarea corpului.

La unele femei, glanda tiroidă poate:

–    să producă prea mulţi hormoni – acest lucru este cunoscut ca o glandă tiroidă hiperactivă sau hipertiroidism;

–    să nu producă suficienţi hormoni – acest lucru este cunoscut ca o glandă tiroidă hipoactivă sau hipotiroidism.

Atât hipertiroidismul, cât şi hipotiroidismul, pot provoca amenoree.

Diagnosticarea amenoreei

Ar trebui să mergeţi la medicul dumneavoastră de familie dacă:

–    Aveţi peste 14 ani, nu aţi avut niciodată un ciclu menstrual și nu sunteţi dezvoltată sexual (nu v-au crescut sânii sau părul pubian).

–    Aveţi peste 16 ani şi nu aţi avut niciodată un ciclu menstrual, dar aveţi caracteristicile fizice normale ale pubertăţii (amenoree primară).

–    Aţi avut cicluri menstruale, dar de şase luni nu aţi mai avut niciun ciclu (amenoree secundară).

Medicul va determina dacă aveți amenoree primară (nu v-a început menstruaţia) sau amenoree secundară (nu mai aveţi cicluri). Apoi va încerca să identifice cauza amenoreei. În primul rând, vi se poate face un test de sarcină pentru a exclude acest lucru.

Medicul vă va pune întrebări legate de istoricul medical, de locul de muncă, de istoricul medical al familiei, de istoricul sexual şi de supărări emoţionale sau de modificări ale greutăţii corporale. El va evalua dacă treceţi prin stadiile fizice normale ale pubertăţii.

–    Dacă medicul de familie vă diagnostichează cu amenoree primară, vă va trimite la un medic ginecolog (un specialist în tratarea afecţiunilor care afectează sistemul de reproducere feminin).

–    Dacă medicul de familie vă diagnostichează cu amenoree secundară, de obicei va putea identifica dacă există o cauză principală şi o poate trata. În unele cazuri, vă va trimite la un medic ginecolog sau la un endocrinolog (un specialist în tratarea afecţiunilor hormonale).

Trimitere dacă nu aţi avut niciun ciclu menstrual

Medicul de familie poate diagnostica amenoreea primară și vă poate trimite la un medic ginecolog în cazul în care:

–    Nu ați avut niciun ciclu menstrual până la vârsta de 14 ani şi corpul nu prezintă semne că trece prin pubertate;

–    Aveţi caracteristicile normale ale pubertăţii, dar nu aţi avut cicluri menstruale până la vârsta de 16 ani.

Specialistul vă poate face un examen ginecologic complet și poate efectua teste precum:

–    teste de sânge pentru a determina nivelul de prolactină, de hormoni care stimulează tiroida, de hormoni foliculostimulanți și de luteinizant (nivelurile anormale de aceşti hormoni pot fi cauza amenoreei);

–    o ecografie pelviană, o tomografie computerizată (CT) sau RMN – aceste scanări fac imagini detaliate ale interiorului corpului și arată orice problemă cu vaginul sau uterul.

Trimitere dacă aţi avut cicluri menstruale

Medicul de familie poate diagnostica amenoreea secundară și vă poate trimite la un medic ginecolog sau endocrinolog, dacă:

–    cauza nu poate fi identificată;

–    cauza trebuie să fie confirmată;

–    este necesar un tratament de specialitate, de exemplu, pentru infertilitatea.

Cauzele posibile care au nevoie de confirmare sunt:

–    insuficiența ovariană (o tulburare de ovar);

–    sindromul ovarului polichistic;

–    o glandă tiroidă hiperactivă sau hipoactivă;

–    infertilitate;

–    nivelurile ridicate de un hormon numit prolactină (hiperprolactinemie);

–    un nivel crescut de testosteron în sânge, care nu este cauzat de sindromul ovarului polichistic.

Tratarea amenoreei

Dacă nu ați avut niciun ciclu menstrual

Dacă nu ați avut niciun ciclu menstrual până la vârsta de 14 ani și nu prezentaţi alte semne de dezvoltarea sexuală, cel mai probabil, vi se va face o trimitere la un endocrinolog (un specialist în tratarea afecţiunilor hormonale), pentru că sunt şanse mari să aveţi probleme hormonale.

Dacă nu ați avut niciun ciclu menstrual până la vârsta de 16 ani, dar sunt semne de dezvoltare sexuală, cel mai probabil, vi se va face o trimitere la un medic ginecolog (un specialist în tratarea afecţiunilor care pot afecta sistemul de reproducere feminin), pentru că puteţi avea probleme cu sistemul de reproducere (spre exemplu, cu ovarele sau cu vaginul).

Este greu de prezis ce tratament vi se va oferi, pentru că va depinde de ce arată testele și examenele.

Opțiunile posibile sunt:

–    o abordare „așteptăm și vedem”, dacă se consideră că ciclul a întârziat, nu că lipseşte;

–    intervenţii chirurgicale pentru a corecta problemele cu sistemul de reproducere;

–    terapii hormonale pentru a trata sindromul Turner sau sindromul Kallmann (înlocuind hormonii care ar trebui să fie produşi de organism).

Nu orice caz de amenoree primară poate fi tratat. De exemplu, nu există nicio modalitate de a vă face să aveți cicluri menstruale dacă aveți sindromul de insensibilitate la androgeni.

Dacă aţi avut cicluri menstruale, dar s-au oprit

La fel ca în cazul amenoreei primare, opţiunile de tratament recomandate pentru amenoreea secundară vor depinde de cauza de bază. Cele mai frecvente cauze, şi tratamente lor, sunt prezentate mai jos.

Sindromul ovarului polichistic

Sindromul ovarului polichistic poate avea mai multe tratamente, dar terapia hormonală este cel mai des recomandată pentru a restabili un ciclu menstrual normal.

Amenoreea hipotalamică

Amenoreea hipotalamică (lipsa ciclurilor menstruale cauzată de o pierdere extremă de greutate, de exerciţii fizice excesive sau de stres) poate fi tratată prin abordarea cauzei principale.

Dacă simptomele sunt rezultatul unei pierderi de greutate, vi se poate face o trimitere la un dietetician, care vă poate ajuta să ajungeţi la o greutate sănătoasă.

Dacă pierderea în greutate este rezultatul unei tulburări de alimentaţie, cum ar fi anorexia, va trebui să mergeţi la un psihiatru (medic specializat în tratarea afecţiunilor de sănătate mintală), care are experiență în tratarea tulburărilor de alimentaţie.

Dacă simptomele sunt rezultatul exerciţiilor fizice excesive, va trebui să reduceţi nivelul de activitate fizică. Dacă sunteți un atlet profesionist, puteți beneficia de o trimitere la un medic specializat în medicina sportivă. El ar trebui să vă poată spună cum să vă menţineţi performanțele fizice, fără a perturba ciclul menstrual.

Dacă simptomele sunt rezultatul stresului, terapia cognitiv comportamentală ar putea ajuta. Terapia cognitiv comportamentală este un tip de terapie care are ca scop să vă ajute să vă gestionaţi problemele prin schimbarea modul în care gândiţi și acţionaţi.

Hiperprolactinemia

Tratamentul pentru hiperprolactinemie (în care o persoană are niveluri anormal de ridicate de prolactină) va depinde de cauza de bază.

De exemplu, dacă hiperprolactinemia este rezultatul unei tumori pe creier, atunci chirurgia, radioterapia sau chimioterapia poate fi necesară pentru a elimina sau reduce tumoarea. Dacă hiperprolactinemia apare ca un efect secundar al unui medicament, poate fi necesară renunţarea la acel medicament.

Afecţiuni ale tiroidei

Opțiunile de tratament pentru o glandă tiroidă hiperactivă includ medicamentele care ajută la reducerea activității tiroidei şi radioterapia – care poate fi folosită pentru a reduce dimensiunea glandei tiroide.

Opţiunile de tratament pentru o glandă tiroidă hipoactivă includ medicamentele care pot stimula activitatea tiroidei.

Publicat pe Lasă un comentariu

Degenerescența maculară legată de vârstă

Degenerescența maculară legată de vârstăDegenerescența maculară legată de vârstă (DMLV) este o afecțiune oculară nedureroasă, care duce la pierderea treptată a vederii centrale. Vederea centrală este folosită pentru a vedea ceea ce este direct în fața noastră, în timpul activităților precum cititul sau privitul la televizor. Vederea centrală devine tot mai neclară, ceea ce duce la simptome precum:

–    dificultate în a citi textul tipărit sau scris (deoarece pare neclar);

–    culorile par mai puțin vibrante;

–    dificultăţi în a recunoaşte feţele oamenilor.

Degenerescența maculară legată de vârstă afectează, de obicei, ambii ochi, dar viteza cu care progresează poate varia de la ochi la ochi.

 

Care sunt cauzele degenerescenței maculare legată de vârstă?

Degenerescența maculară apare atunci când macula (acea parte a ochiului responsabilă cu vederea centrală) nu funcţionează la fel de eficient ca înainte.

Încă este neclar ce cauzează deteriorarea maculei, dar înaintarea în vârstă, fumatul și un istoric de familie de degenerescență maculară legată de vârstă pot creşte riscul de a dezvolta această afecţiune.

Degenerescența maculară nu afectează vederea periferică, ceea ce înseamnă că nu va provoca o orbire totală.

 

Tipuri de degenerescență maculară legată de vârstă

Există două tipuri principale de degenerescență maculară legată de vârstă:

Degenerescența maculară uscată legată de vârstă (DMULV)

DMULV se dezvoltă atunci când celulele maculei sunt deteriorate din cauza lipsei de substanțe nutritive și de o acumulare de reziduuri. Ea este cel mai comun și mai puțin grav tip de DMLV, reprezentând aproximativ 9 din 10 cazuri.

Pierderea vederii are loc treptat, pe parcursul mai multor ani. Cu toate acestea, se estimează că 1 din 10 persoane cu DMLV va dezvolta DMULV.

 

Degenerescența maculară neovasculară legată de vârstă (DMNLV)

Degenerescența maculară neovasculară legată de vârstă apare atunci când se formează vase de sânge anormale sub maculă și distrug celulele sale (medicii numesc acest tip şi degenerescență maculară umedă legată de vârstă).

DMNLV este mult mai gravă și, fără tratament, vederea se poate deteriora în termen de câteva zile.

 

Tratarea degenerescenței maculare legate de vârstă

În prezent, nu există niciun leac pentru DMULV, aşa că tratamentul se bazează în mare parte pe a ajuta o persoană să profite din plin de ce a mai rămas din vederea ei (spre exemplu, să folosească o lupă pentru a putea citi).

Există dovezi limitate ca o dietă bogată în legume cu frunze verzi şi fructe proaspete poate încetini progresia DMULV.

Degenerescența maculară neovasculară poate fi tratată cu un medicament numit ranibizumab, care ajută la prevenirea dezvoltării altor vase de sânge. În unele cazuri, chirurgia cu laser poate fi folosit pentru a distruge vasele anormale de sânge.

Tratamentul pentru DMNLV nu duce întotdeauna la îmbunătățirea vederii, dar poate preveni agravarea vederii.

Cu cât este început mai repede tratamentul, cu atât de mari sunt şansele de succes.

 

Când să cereţi sfatul medicului

Dacă observați probleme cu vederea dvs., cum ar fi neclaritate, consultaţi-vă medicul de familie sau un optometrist. Dacă vederea dvs. se înrăutățește brusc sau dacă observați pete oarbe în câmpul vizual, consultaţi-vă medicul imediat. Fie vă faceţi o programare de urgență la un optometrist, fie mergeţi la spital.

 

Cine este afectat?

Degenerescența maculară legată de vârstă este cauza principală a problemelor de vedere din Marea Britanie; 462 000 de persoane se confruntă cu un anumit grad de degenerescență maculară legată de vârstă .

Din motive care sunt neclare, DMLV tinde să fie mai frecventă la femei decât la bărbaţi. Oamenii albi și oamenii de etnie chineză au mai multe şanse de a dezvolta DMLV decât alte grupuri etnice.

Așa cum este de așteptat din numele afecţiunii, vârsta este unul dintre cei mai importanți factori de risc pentru degenerescența maculară legată de vârstă. Se estimează că în jur de 1 din 500 de persoane cu vârsta cuprinsă între 55 şi 64 de ani au degenerescență maculară legată de vârstă. Boala ajunge la 1 din 8 persoane cu vârsta de peste 85 de ani.

 

Reducerea riscului

Cele mai bune moduri în care puteți reduce riscul de a dezvolta sau de a înrăutăţi degenerescența maculară legată de vârstă sunt:

–    renunţaţi la fumat, dacă sunteți fumător;

–    consumaţi alcool cu moderaţie;

–    urmaţi o dietă sănătoasă, cu cel puţin cinci porţii de fructe şi legume pe zi;

–    încercaţi să menţineţi o greutate sănătoasă.

 

 

Simptomele degenerescenței maculare

Degenerescența maculară legată de vârstă (DMLV) nu este o afecţiune dureroasă. De fapt, unii oameni nu-și dau seama că au o problemă, până când simptomele lor nu devin mai severe.

Principalul simptom al degenerescenței maculare este înceţoşarea vederii centrale. Vederea periferică nu este afectată.

 

Pierderea vederii centrale

Pierderea vederii centrale afectează capacitatea de a vedea detalii fine și culori. În special, aceasta duce la:

–    pierderea acuității vizuale: capacitatea de a detecta detalii fine sau distanţe mici, de exemplu: atunci când citiți sau conduceţi;

–    pierderea sensibilităţii la contrast: capacitatea de a vedea obiectele care nu sunt bine definite în mod clar, cum ar fi fețele.

Dacă aveți degenerescență maculară, vederea centrală va fi în continuare neclară, chiar și atunci când purtați ochelari.

 

Degenerescența maculară uscată legată de vârstă

Dacă aveți degenerescență maculară uscată legată de vârstă, poate dura 5-10 ani până când să vă afecteze simptomele în mod semnificativ viața de zi cu zi.

Uneori, dacă numai unul dintre ochi este afectat, ochiul sănătos va compensa pentru estomparea sau pierderea vederii. Acest lucru înseamnă că va dura mai mult timp până când vor deveni vizibile simptomele.

Este posibil să aveți degenerescență maculară uscată legată de vârstă, dacă observaţi că:

–    Aveți nevoie de o lumină mai puternică decât în ​​mod normal atunci când citiţi.

–    Vă este dificil să citiţi textele tipărite sau scrise (pentru că par neclare).

–    Culorile sunt mai puțin vibrante.

–    Aveţi dificultăţi în a recunoaşte chipurile oamenilor.

–    Vederea dvs. pare neclară, sau nu este la fel de bine definită.

Dacă aveți oricare dintre aceste simptome, ar trebui să vă faceţi o programare la medicul de familie sau la un optometrist (un profesionist din domeniul sanitar, care este specializat în diagnosticarea problemelor de vedere și a afecţiunilor oftalmologice).

 

Degenerescența maculară neovasculară (umedă) legată de vârstă

În cele mai multe cazuri, degenerescența maculară neovasculară legată de vârstă se dezvoltă la persoanele care au avut antecedente de degenerescență maculară uscată legată de vârstă.

Dacă aveți degenerescență maculară neovasculară legată de vârstă, orice încețoșare a vederii centrale se agravează brusc.

Este posibil să apară şi alte simptome, precum:

–    Distorsiuni vizuale – de exemplu, liniile drepte pot apărea ondulate sau strâmbe.

–    Pete moarte – care apar, de obicei, în mijlocul câmpului vizual. Dacă un punct mort este lăsat netratat, acesta va deveni mai mare. Acest lucru este cunoscut ca un scotom central.

–    Vedeţi forme, oameni și/sau animale care, de fapt, nu sunt acolo (halucinații).

Cereți imediat ajutor medical dacă vă confruntați cu orice schimbări bruște de vedere. Acele schimbări pot fi un semn de DMNLV, care trebuie să fie tratată cât mai curând posibil, pentru a reduce riscul de deteriorare permanentă a vederii.

Dacă aveți nevoie de asistență medicală imediată, va trebui să vă rezervaţi o consultaţie de urgenţă la un optometrist sau să mergeţi la spital.

Aproximativ 70% din persoanele cu DMNLV au această afecţiune la ambii ochi. Dacă aveți DMNLV într-un singur ochi, aveţi o şansă de 10%, pe an, să dezvoltaţi afecţiunea şi la celălalt ochi. După cinci ani, există o șansă de 40% ca DMNLV să se dezvolte şi în celălalt ochi.

 

 

Cauzele degenerescenței maculare

Degenerescența maculară legată de vârstă (DMLV) este cauzată de o problemă cu macula din ochi. Macula este zona din centrul retinei (ţesutul nervos care căptuşeşte spatele ochiului).

Macula

Macula este o pată mică din centrul retinei. Ea este acea parte a ochiului în care razele de lumină sunt focalizate. Macula joacă un rol esențial în a vă ajuta să vedeți lucrurile care sunt direct în fața dumneavoastră și este folosită pentru activități precum cititul şi scrisul.

 

Degenerescența maculară uscată legată de vârstă

Pe măsură ce înaintaţi în vârstă, stratul de ţesut care acoperă retina poate începe să se descompună şi să devină mai subţire. Acest lucru înseamnă că retina nu mai poate face schimb de substanțe nutritive și de produse reziduale la fel de eficient ca înainte.

Produsele reziduale încep să se acumuleze în retină și formează depozite mici. O acumulare de depozite, combinată cu o lipsă de substanțe nutritive, determină deteriorarea celulelor din maculă.

Dacă celulele din macula dumneavoastră sunt deteriorate, vederea centrală va deveni neclară și nu va mai fi la fel de bine definită.

 

Degenerescența maculară neovasculară legată de vârstă

În cazurile de DMNLV, încep să crească vase de sânge noi sub maculă. Se crede că aceste vase de sânge se formează datorită unei încercări greșite a organismului de a elimina reziduurile de la nivelul retinei. Din păcate, vasele de sânge se formează în locul greșit și, de fapt, provoacă mai mult rău decât bine. Ele pot scurge sânge și lichid în ochi, ceea ce poate provoca cicatrici și deteriorarea maculei. Apoi cauzează dezvoltarea celor mai grave simptome ale DMNLV, cum ar fi distorsiuni vizuale și pete moarte.

 

Risc crescut

Nu se ştie ce declanşează procesele care duc la degenerescența maculară legată de vârstă, dar se ştie că anumite lucruri pot creşte riscul dezvoltării acesteia. Ele sunt descrise mai jos.

Vârsta

Pe măsură ce îmbătrâniţi, vă cresc şansele de a dezvolta un anumit grad de degenerescență maculară legată de vârstă. Cele mai multe cazuri încep să se dezvolte la persoanele cu vârsta de peste 55 de ani. Se estimează că aproximativ 1 din 8 persoane cu vârsta de peste 85 de ani are degenerescență maculară legată de vârstă.

Istoric de familie

Cazurile de degenerescență maculară legată de vârstă sunt, de obicei, ereditare. Dacă fratele sau sora dvs. dezvoltă degenerescență maculară legată de vârstă, se estimează că riscul de a avea şi dvs. această afecţiune creşte de cinci ori.

Acest lucru ar putea sugera ca anumite gene pe care le moşteniţi de la părinții dvs. vă pot crește riscul de degenerescență maculară legată de vârstă. Dar încă nu se ştie ce gene sunt implicate şi modul în care acestea sunt transmise.

Fumatul

Fumatul este un factor de risc semnificativ pentru degenerescența maculară legată de vârstă. În general, fumătorii au de 2-3 ori mai multe şanse de a dezvolta degenerescență maculară legată de vârstă decât nefumătorii.

Pe cât fumaţi mai mult, pe atât de mare vă este riscul de a dezvolta această afecţiune. Fumătorii care au şi un istoric de familie de degenerescență maculară legată de vârstă au un risc mai mare.

Sexul

Femeile au mai multe şanse de a dezvolta degenerescență maculară legată de vârstă decât bărbaţii. Deși acest lucru ar putea fi pur și simplu din cauză că femeile au tendinţa de a trăi mai mult decât bărbaţii.

Etnia

Studiile au constatat că ratele de degenerescență maculară legată de vârstă sunt mai mari la oamenii albi și la chinezi; persoanele de culoare având şanse mai mici de a dezvolta această boală. Acest lucru ar putea fi din cauza genelor.

 

Posibilii factori de risc

Alcoolul

Dacă beţi mai mult de patru unităţi de alcool pe zi, în decurs de mai mulţi ani, este posibil să vă crească riscul de a avea DMLV timpurie. O unitate de alcool este de aproximativ o jumătate de halbă de bere normală sau 25 ml de băuturi spirtoase.

Lumina soarelui

Dacă sunteţi expus la lumina soarelui pentru o perioadă lungă de timp (timp de mulţi ani), riscul de a dezvolta degenerescență maculară poate fi mai mare. Pentru a vă proteja de lumina puternică a soarelui, ar trebui să purtaţi ochelari de soare.

Obezitatea

Unele studii au raportat ca persoanele obeze (cu un indice de masă corporală (IMC) de 30 sau mai mare) au de două ori mai multe şanse de a dezvolta degenerescență maculară legată de vârstă.

Hipertensiune arterială şi boli de inimă

Există unele dovezi care sugerează că un istoric de hipertensiune arterială și/sau boli coronariene poate crește riscul de a dezvolta degenerescența maculară legată de vârstă.

 

 

Diagnosticarea degenerescenței maculare

În unele cazuri, degenerescența maculară legată de vârstă (DMLV) poate fi detectată din timp, înainte de a începe să provoace simptome, în timpul unui test oftalmologic de rutină.

Dacă vă confruntați cu simptome de degenerescență maculară, mergeţi la medicul dvs. de familie sau faceţi-vă o programare la un optometrist (un specialist în diagnosticarea și tratarea pierderii de vedere). În cazul în care există o schimbare bruscă de vederea, mergeţi la cel mai apropiat spital.

 

Trimitere

În cazul în care medicul de familie sau optometristul suspectează degenerescență maculară, vă va face o trimitere la un oftalmolog (un medic care este specializat în boli oftalmologice și în tratarea acestora).

Programarea va fi, de obicei, la un departament oftalmologic, într-un spital. Dacă mergeţi cu mașina, rugaţi pe cineva să vă ducă, pentru că puteţi primi picături de ochi în timpul programării, care vă vor face vederea neclară.

 

Examen oftalmologic

Medicul oftalmolog va efectua mai întâi o verificare de rutină. Vi se va da picături de ochi pentru a mări pupilele. Picăturile îşi fac efectul după aproximativ o jumătate de oră și vă pot înceţoşa vederea sau vă pot face ochii sensibili la lumină. Efectul se duce după câteva ore.

Medicul oftalmolog va uita la partea din spate a ochilor, unde sunt localizate retina și macula, cu ajutorul unui dispozitiv special. El va căuta orice anomalii din jurul retinei.

Apoi, medicul oftalmolog va efectua o serie de teste pentru a confirma diagnosticul de degenerescență maculară.

 

Grila Amsler

În unul dintre primele teste va trebui să vă uitaţi la o grilă specială, cunoscut ca grila Amsler. Grila este alcătuită din linii verticale și orizontale, cu un punct în mijloc.

Dacă aveți degenerescență maculară, cel mai probabil veţi vedea unele linii în ceaţă, rupte sau distorsionate. Medicul oftalmolog va putea estima care este gradul de deteriorare a maculei dumneavoastră în funcţie de liniile pe care le vedeţi distorsionate sau întrerupte.

Deoarece macula controlează câmpul vizual central, liniile mai aproape de centrul grilei vor părea mai distorsionate, de obicei.

 

Imagistică retiniană

Ca o parte a diagnosticului, medicul oftalmolog va trebui să vă fotografieze retina pentru a vedea ce leziuni a cauzat degenerescența maculară. Acest lucru va confirma diagnosticul și se va dovedi util în planificarea tratamentului. Există mai multe moduri prin care se pot lua imagini ale retinei.

 

Fotografierea fundus

Un aparat de fotografiat fundus este un aparat special, folosit pentru a face fotografii în interiorul ochiului. Aparatul poate capta imagini color stereoscopice (tridimensionale) ale maculei dumneavoastră. Apoi, medicul oftalmolog se va uita la diferitele straturi ale retinei pentru a vedea ce leziuni au avut loc, dacă este cazul.

 

Angiofluorografia

O angiografie este un tip de radiografie care creează imagini detaliate ale vaselor de sânge şi ale fluxului de sânge din interiorul lor. Un colorant special este injectat în vasele de sânge și se fac imagini, care arată orice anomalii din interiorul vaselor.

Angiografia poate confirma ce tip de degenerescență maculară legată de vârstă aveți, și poate fi făcută dacă medicul oftalmolog suspectează o degenerescenţă maculară neovasculară legată de vârstă.

În timpul unei angiografii fluorescente, oftalmologul va injecta un colorant special, numit izotiocianat de fluoresceină, într-o venă a brațului.

În următoarele 10 minute, medicul va folosi un dispozitiv de mărire ca să se uite în ochii dvs. și să facă o serie de imagini cu o cameră specială.

Aceste imagini vor permite oftalmologului să vadă dacă colorantul se scurge din vasele de sânge în spatele maculei. Dacă da, acest lucru poate confirma că aveţi degenerescență maculară neovasculară legată de vârstă.

 

Angiografie cu indocianină verde (iv)

Tehnica folosită pentru o angiografie iv este aceeași ca și pentru angiofluorografie, dar colorantul este diferit. Indocianina verde (iv) este folosită ca o alternativă la colorantul izotiocianat de fluoresceină. Iv este folosită pentru că poate evidenția probleme oftalmologice ușor diferite.

 

Tomografie coerentă

Tomografia coerentă foloseşte raze speciale de lumină pentru a scana retina şi pentru a produce o imagine a acesteia. Acest lucru poate oferi oftalmologului informații detaliate despre macula dvs. De exemplu, îi va spune dacă macula este îngroșată sau anormală și dacă s-a scurs lichid în retină.

 

Stadializarea degenerescenței maculare legate de vârstă

Odată ce aceste teste au fost finalizate, oftalmologul ar trebui să vă poată spună în ce stadiu se află degenerescența maculară legată de vârstă.

Degenerescența maculară uscată legată de vârstă are trei etape principale:

–    DMLV timpurie – în această etapă pot exista mai multe acumulări mici de reziduuri în interiorul ochiului; câteva acumulări de dimensiuni medii; sau câteva leziuni minore ale epiteliului pigmentar retinian. DMLV timpurie nu produce simptome specifice.

–    DMLV intermediară – acum pot exista acumulări mai mari de reziduuri în interiorul ochiului sau câteva leziuni tisulare în secțiunea exterioară a maculei. Oamenii cu DMLV intermediară vor avea o pată încețoșată în vederea lor centrală.

–    DMLV avansată – centrul maculei este deteriorat. Oamenii cu DMLV avansată vor avea o pată încețoșată mult mai mare și vor avea dificultăți de citire și de recunoaștere a fețelor.

Degenerescența maculară neovasculară legată de vârstă este considerată o formă avansată de degenerescență maculară legată de vârstă.

 

 

Tratarea degenerescenței maculare

În prezent, nu există niciun leac pentru degenerescența maculară uscată legată de vârstă.

La persoanele cu degenerescență maculară uscată legată de vârstă, deteriorarea vederii este foarte lentă. Nu veţi orbi complet din cauza degenerescenței maculare uscate legate de vârstă, iar vederea periferică nu ar trebui să vă fie afectată.

Puteţi primi ajutor pentru a vă îmbunătăți calitatea vieții și pentru a vă uşura desfășurarea activităților de zi cu zi.

Există clinici care vă pot oferi sfaturi utile și sprijin practic pentru a vă ajuta să reduceţi efectele pe care degenerescența maculară uscată legată de vârstă o are asupra vieţii dvs. Lucrurile care vă pot uşura activităţile sunt:

–    lupele;

–    cărțile cu litere mari;

–    lămpile cu lumină foarte intensă.

Există şi o serie de dispozitive care vă pot ajuta să vă adaptaţi la vederea slabă, cum ar fi software de citire, aşa că veţi putea „citi” e-mail-urile şi documentele și puteţi naviga pe internet.

 

Degenerescența maculară uscată legată de vârstă

Există unele dovezi ca o dietă bogată în vitamina A, C și E și în o substanță numită luteină poate încetini progresia degenerescenței maculare uscate legate de vârstă și poate reduce riscul de a avea degenerescență maculară neovasculară legată de vârstă.

Acestea conţin molecule numite antioxidanţi, care pot fi capabili să menţină ţesutul sănătos şi să prevină deteriorarea pe  viitor.

Alimentele bogate în vitamina A, C și E sunt:

–    portocalele;

–    kiwi;

–    legumele cu frunze verzi;

–    roșiile;

–    morcovii.

Legumele cu frunze verzi sunt și o sursă bună de luteină:

–    mazărea;

–    mango;

–    porumbul dulce.

În prezent nu există nicio dovadă că acest tip de dietă este eficient la toată lumea cu degenerescență maculară uscată legată de vârstă, dar o alimentaţie sănătoasă va aduce şi alte beneficii de sănătate.

Suplimentele nutritive sunt, de asemenea, disponibile, dar ar trebui să vă consultaţi medicul de familie înainte de a le lua, pentru că nu sunt potrivite pentru toți oamenii.

 

Degenerescența maculară neovasculară legată de vârstă

Există două opțiuni principale de tratament pentru degenerescența maculară neovasculară legată de vârstă:

–    folosind un tip de medicament numit medicamente anti-VEGF, pentru a preveni creșterea unor vase noi de sânge;

–    folosind chirurgia cu laser pentru a distruge vasele anormale de sânge.

 

Medicamente anti-VEGF

Medicamente anti-VEGF sunt un tip mai nou de tratament, care poate opri progresia degenerescenței maculare neovasculare legată de vârstă.

VEGF vine de la „factorul de creştere a endoteliului vascular”. Este una dintre substanțele chimice responsabile pentru formarea noilor vase de sânge în ochi, ca urmare a DMNLV. Medicamentele anti-VEGF blochează această substanță chimică și opreşte producerea vaselor de sânge.

Medicamentele anti-VEGF trebuie să fie injectate în ochi, cu ajutorul unui ac foarte subţire. Vi se va administra un anestezic local (un medicament analgezic), aşa că procedura nu provoacă durere.

Medicamentele anti-VEGF sunt folosite în principal pentru a opri înrăutățirea degenerescenței maculare neovasculare legate de vârstă. Cu toate acestea, în unele cazuri, s-a fost demonstrat că poate restaura o parte din vederea pierdută ca urmare a degenerescenţei maculare. Este important să fiţi conștient de faptul că vederea dvs. nu va fi restaurată complet și nu toată lumea va prezenta o îmbunătățire.

Singurul medicament anti-VEGF compensat este numit ranibizumab, dar se eliberează doar dacă există dovezi clare că folosirea lui ar putea ajuta la îmbunătăţirea sau la menţinerea vederii.

Se recomandă ca ranibizumab să fie folosit numai dacă:

–    acuitatea vizuală (capacitatea de a detecta detaliile fine sau distanţele mici) este între 6/12 şi 6/96 – acest lucru înseamnă că vederea centrală este suficient de bună pentru a vedea de la șase metri ceva ce o persoană cu vedere normală ar putea vedea de la 96 de metri;

–    nu există nicio deteriorare permanentă în acea parte a ochiului care ajută oamenii să vadă lucrurile în detalii clare (fovee);

–    zona afectată de DMLV nu este de 12 ori mai mare decât dimensiunea zonei din interiorul ochiului, unde nervul optic se conectează la retină;

–    există semne că afecţiunea s-a înrăutăţit.

Medicul oftalmolog vă va spune dacă tratamentul cu ranibizumab este potrivit pentru dvs.

(Sunt disponibile şi alte medicamente anti-VEGF, cum ar fi pegaptanibul, dar va trebui să plătiţi pentru tratament, iar aceste tipuri de medicamente pot fi foarte costisitoare. Un tratament de doi ani cu pegaptanib poate costa peste 9.000 de lire sterline).

 

Ranibizumab

Studiile arată că ranibizumab poate ajuta la încetinirea pierderii acuităţii vizuale la peste 90% din oameni și poate crește chiar și acuitatea vizuală la aproximativ o treime din oameni.

Vi se va administra o injecție de ranibizumab în ochiul afectat, o dată pe lună, timp de trei luni. După această dată, veți face o pauză care este cunoscută ca o „fază de întreținere”. În timpul fazei de întreținere, acuitatea vizuală va fi monitorizată.

Dacă vederea dvs. se deteriorează cu o pierdere de o linie pe graficul Snellen (un grafic cu grupuri de litere care, treptat, devin din ce în ce mai mici) în timpul acestei faze de întreținere, vi se va administra o altă injecție de ranibizumab. Această monitorizare va continua și vi se vor face injecții după cum este necesar, cu cel puțin o lună de pauză între injecții.

Dacă afecţiunea dumneavoastră nu prezintă semne de ameliorare după tratamentul cu ranibizumab, sau continuă să se agraveze, tratamentul va fi oprit.

Reacțiile adverse frecvente ale medicamentului ranibizumab sunt:

–    sângerare din ochi;

–    durere în ochi;

–    inflamarea sau iritarea ochilor;

–    sentimentul că aveţi ceva în ochi.

 

Chirurgie

Terapia fotodinamică

Terapia fotodinamică a fost dezvoltată în anii 1990. Ea implică să vi se injecteze un medicament fotosensibil, numit verteporfină, într-o venă a braţului. Injecția durează aproximativ 10 minute.

Verteporfina se atașează de vasele anormale de sânge din macula dvs. (acea parte a ochiului responsabilă cu vederea centrală).

Apoi se îndreaptă un laser de mică intensitate în ochiul deteriorat, pe o suprafață circulară mai mare decât leziunea (rana) din ochi. Acest lucru durează, de obicei, în jur de un minut.

Laserul nu este suficient de puternic pentru a vă afecta ochii, dar lumina de la laser este absorbită de verteporfină și o activează. Verteporfina activată distruge vasele anormale din maculă, fără a afecta celelalte ţesuturi delicate din ochi.

Distrugerea vaselor de sânge opreşte scurgerile de sânge sau de lichid, prevenind deteriorarea și, prin urmare, împiedicând înrăutăţirea degenerescenței maculare legate de vârstă.

Este posibil să aveți nevoie de acest tratament o dată la câteva luni, pentru a vă asigura că orice vase noi de sânge, care încep să se dezvolte, sunt ținute sub control.

 

Cine poate folosi terapia fotodinamică?

Terapia fotodinamică nu este potrivită pentru toată lumea. Ea va depinde de locul în care cresc vasele de sânge și de cât de sever a fost afectată macula dumneavoastră.

Terapia fotodinamică poate fi adecvată în cazul în care acuitatea vizuală este de 6/60, sau mai bună. Acest lucru înseamnă că puteți vedea de la o distanță de șase metri ceva ce o persoană cu vedere normală ar putea vedea de la o distanță de 60 de metri. Terapia fotodinamică este potrivită pentru aproximativ 1 din 5 oameni cu degenerescență maculară neovasculară legată de vârstă.

 

Fotocoagulare cu laser

Şi fotocoagularea cu laser poate fi folosită pentru a trata unele cazuri de degenerescență maculară legată de vârstă.

Acest tip de operaţie este adecvat numai în cazul în care vasele anormale de sânge nu sunt aproape de fovee, pentru că efectuarea intervenţiei chirurgicale în apropierea acestei părţi a ochiului poate duce la pierderea permanentă a vederii.

Aproximativ 1 din 7 persoane sunt potrivite pentru tratamentul cu fotocoagulare cu laser. Fotocoagularea cu laser foloseşte un laser puternic pentru a arde anumite secțiuni ale retinei. Aceste secțiuni se întărească, ceea ce împiedică vasele de sânge să se deplaseze în sus, la maculă.

Operaţia se efectuează sub anestezie locală, pentru a amorţi ochiul, așa că nu este dureroasă.

Ar trebui să fiţi conștient de faptul că un efect secundar inevitabil al fotocoagulării cu laser este dezvoltarea unei pete permanente, neagră sau gri, în câmpul vizual. Această pierdere de vedere este de obicei (dar nu întotdeauna) mai puțin severă decât o degenerescenţă maculară neovasculară legată de vârstă netratată.

Dacă vă gândiţi să apelaţi la fotocoagulare cu laser, trebuie să discutaţi despre aspectele negative şi pozitive ale procedurii cu medicul care va face procedura.

Deoarece rezultatele fotocoagulării cu laser tind să fie mai puțin eficiente decât tratamentele discutate mai sus, procedura tinde să fie folosită numai de persoanele care nu pot fi tratate cu ranibizumab sau cu terapia fotodinamică.

 

Tipuri noi de intervenții chirurgicale

În ultimii ani au fost introduse două tehnici chirurgicale noi pentru a trata degenerescența maculară neovasculară legată de vârstă.

Acestea sunt:

–    translocaţie maculară – în care macula este repoziţionată pe o secțiune sănătoasă a globului ocular, care nu este afectată de vasele anormale de sânge;

–    implantare de cristalin – în care cristalinul ochiului este îndepărtat și înlocuit cu un cristalin artificial, conceput pentru a spori vederea centrală.

Ambele abordări au tendința de a obține rezultate mai bune în restabilirea vederii decât chirurgia convențională, dar există și dezavantaje, cum ar fi:

–    accesul la aceste tratamente este limitat și pot fi disponibile numai în contextul unui studiu clinic;

–    pentru că aceste proceduri sunt tehnici noi, nu se ştie dacă sunt sigure şi eficiente pe termen lung;

–    au un risc mai mare de complicaţii grave decât intervenţiile chirurgicale convenţionale.

 

 

Complicaţiile degenerescenței maculare

Vederea este foarte importantă și a afla că aveţi o boală care vă afectează vederea poate fi un lucru greu de acceptat. Adaptarea la schimbările de vedere poate fi frustrantă. Sarcinile simple de zi cu zi, cum ar fi cititul, pot deveni brusc mult mai dificile.

Trebuie să discutați cu medicul dumneavoastră de familie dacă vă este greu să vă îndepliniţi sarcinile de zi cu zi sau dacă consideraţi ca degenerescența maculară are un efect semnificativ asupra vieții dvs. de zi cu zi. El ar trebui să vă poată recomanda grupuri de sprijin care vă pot oferi îndrumare și ajutor practic.

 

Depresia și anxietatea

Faptul că va trebui să faceţi faţă pierderii unui anumit grad de vedere și faptul că va trebui să vă împăcaţi cu pierderea anumitor capacităţi vă pot afecta sănătatea mentală. Se estimează că aproximativ o treime din persoanele cu degenerescență maculară legată de vârstă (DMLV) ar putea avea o anumită formă de depresie și / sau anxietate.

Dacă va confruntaţi cu schimbări în viaţa dvs., trebuie să discutați cu medicul dumneavoastră de familie sau cu un oftalmolog (specialist în ochi). Ei vor putea discuta cu dvs. despre opţiunile de tratament, cum ar fi consilierea, sau vă pot recomanda un profesionist de sănătate mintală pentru evaluare.

 

Condusul

Va trebui să înştiinţaţi compania de asigurări dacă conduceţi și sunteţi diagnosticat cu degenerescență maculară. Acest lucru se datorează faptului că boala vă poate afecta capacitatea de a conduce.

Dacă vederea vă este doar puțin afectată, s-ar putea să puteţi conduce un vehicul în condiţii de siguranţă. Cu toate acestea, este posibil să fiţi nevoit să faceţi o serie de teste oftalmologice pentru a dovedi acest lucru. Vederea centrală este foarte importantă pentru a conduce și, dacă nu îndepliniţi standardele stabilite de lege, nu veţi putea conduce.

 

Sindromul Charles Bonnet

Uneori, persoanele cu degenerescență maculară pot prezenta sindromul Charles Bonnet, o afecţiune care provoacă halucinaţii vizuale. Se estimează că aproximativ 12% din persoanele cu degenerescență maculară prezintă sindromul Charles Bonnet.

Deoarece degenerescența maculară vă poate împiedica să primiţi la fel de multă stimulare vizuală ca înainte, creierul poate compensa, uneori, prin crearea unor imagini fantastice sau folosind imaginile stocate în memorie. Acestea sunt cunoscute ca halucinaţii.

Halucinațiile pe care le puteţi întâlni pot include modele neobișnuite sau forme, animale, fețe sau o întreagă scenă. Ele pot fi alb-negre sau colorate și pot dura câteva minute sau chiar câteva ore. Ele sunt, de obicei, imagini plăcute, deși unii oameni se sperie de faptul că văd asemenea lucruri.

Multe persoane cu sindromul Charles Bonnet nu îi spun medicului lor despre aceste simptome, pentru că îşi fac griji că ar putea fi un semn de boală mentală. Cu toate acestea, halucinațiile pe care le cauzează acest sindrom sunt rezultatul unei probleme de vedere și nu reflectă starea mentală.

Vorbiţi cu medicul dumneavoastră dacă aveți orice fel de halucinație. Există metode care vă pot învăţa cum să faceţi față acelor halucinații. Halucinațiile vor dura, de obicei, aproximativ 18 luni, deşi, în unele cazuri, au durat ani de zile.

 

Publicat pe Lasă un comentariu

Ambliopia (ochiul leneş)

Un ochi leneş este o afecţiune care apare în copilărie, atunci când vederea unui ochi nu se dezvoltă în mod corespunzător. Acest lucru înseamnă că acel copil cu un ochi leneş va vedea mai puţin clar cu un ochi și se va baza mai mult pe „ochiul bun”. Termenul medical pentru ochi leneş este ambliopie.

Un ochi leneş este o afecţiune mai puțin frecventă, dar cu siguranță nu este rară. Se estimează că 1 din 50 de copii are această boală. Copiii sunt diagnosticaţi cu un ochi leneş, de obicei, în jurul vârstei de patru ani.

Cum știu dacă copilul meu are un ochi leneş?

copilul meu are un ochi leneşCopiii cu un ochi leneş au, de obicei, probleme în a judeca cu exactitate distanța dintre ei și obiecte, ceea ce poate îngreuna multe activităţi (cum ar fi prinderea unei mingi). În unele cazuri, este posibil să observați că un ochi arată diferit faţă de celălalt (acest lucru ar putea fi din cauza unui strabism).

De cele mai multe ori, copiii mai mici nu știu că ceva este în neregulă cu vederea lor, dar dacă îşi dau seama că ceva este în neregulă, de obicei nu pot explica de ce este aşa. Copiii mai mari se pot plânge că nu pot vedea la fel de bine cu un ochi.

Când să cereţi sfatul medicului

Multe cazuri de ochi leneș sunt diagnosticate în timpul testelor oftalmologice de rutină, înainte ca părinții să-şi dea seama că există o problemă. Copiilor ar trebui să li se facă teste oftalmologice înainte de începerea școlii și teste suplimentare cel puțin o dată la doi ani.

Cu toate acestea, ar trebui să mergeţi la medicul dumneavoastră de familie dacă sunteți preocupat de vederea copilului dumneavoastră, pentru că medicul vă poate face o trimitere la un oftalmolog, pentru a i se face copilului teste suplimentare.

Care sunt cauzele unui ochi leneş?

Ochii funcționează ca un aparat de fotografiat. O imagine formată din lumină intră prin cristalinul din fiecare ochi și ajunge pe un strat de ţesut sensibil la lumină, numit retină. Retina traduce imaginea în semnale nervoase care sunt trimise la creier. Creierul combină apoi semnalele de la fiecare ochi într-o imagine tridimensională.

Un ochi leneş apare atunci când creierul ignoră unul dintre ochi și se bazează mai mult pe celălalt. Acest lucru poate fi din cauza mai multor probleme oculare, inclusiv din cauza strabismului (atunci când ochii nu se uită în aceeași direcție) sau din cauza unei diferențe în calitatea vederii ochilor – de exemplu, dacă un ochi este miop. Lăsată netratată, afecţiunea poate duce la pierderea permanentă a vederii la ochiul afectat.

Tratarea unui ochi leneş

Majoritatea cazurilor de ochi leneş pot fi tratate, de obicei, în două etape. În primul rând, problema de bază este corectată, de exemplu, folosind ochelari pentru a corecta un strabism.

Copilul este apoi încurajat să folosească din nou ochiul afectat. Acest lucru poate fi realizat cu un plasture de ochi, care acoperă ochiul mai puternic, sau folosind picături pentru a afecta temporar vederea ochiului puternic.

Tratamentul este eficient, dar este un proces treptat, care necesită mai multe luni de muncă.

Perspectivă

Atât timp cât boala este diagnosticată şi tratată în mod corespunzător la o vârstă fragedă (în mod ideal, la vârsta de doi ani), perspectivele pentru copiii cu un ochi leneş sunt, de obicei, bune.

Ochiul mai slab nu va reveni, în mod normal, la o vedere perfectă, dar copilul poate vedea cu el destul de bine, pentru a evita problemele care pot apărea la bătrâneţe.

Afecţiunea este mult mai dificil de tratat dacă vederea s-a dezvoltat complet (de obicei, în jurul vârstei de șapte ani), cu toate că încă este posibil să se îmbunătățească în mod semnificativ vederea ochiului mai slab.

Simptomele de ochi leneş

AmbliopiaDe cele mai multe ori, copiii mai mici nu-şi dau seama că au o problemă cu vederea lor, aşa că singurele simptome vizibile ale ochiului leneș pot fi asociate cu o afecţiune de bază, cum ar fi:

–    un strabism – în care ochiul mai slab se uită înspre interior, înspre exterior, în sus sau în jos, în timp ce celălalt ochi se uită înainte;

–    cataractă juvenilă – se referă la porţiuni opacifiate care se dezvoltă în partea din faţă a ochiului (cristalin);

–    ptoză – pleoapa superioară cade peste ochi, afectând vederea.

O modalitate de a verifica ochii copilului dvs. este de a acoperi fiecare ochi, pe rând, cu mâna. Dacă încearcă să vă dea mâna la o parte după ce aţi pus-o peste un ochi, dar nu şi de pe celălalt, acesta poate fi un semn că el poate vedea mai bine cu un ochi.

Un alt semn este dacă copilul dumneavoastră are probleme cu percepţia adâncimii. Datorită nepotrivirilor din fiecare ochi, copiii cu un ochi leneș au dificultăţi în a judeca cât de departe sunt lucrurile.

Semnele după care trebuie să vă uitaţi sunt:

–    dacă este deosebit de nătâng pentru vârsta lui: dacă se lovește des de mobilă sau dacă pică în fund foarte des;

–    dacă are probleme în a prinde o minge;

–    dacă are o performanță slabă la sporturi.

Copiii mai mari se pot plânge că vederea lor este mai bună la un ochi și că au probleme cu cititul, scrisul și desenatul.

Când să cereţi sfatul medicului

Multe cazuri de ochi leneș sunt diagnosticate în timpul testelor oftalmologice de rutină, înainte ca părinții să-şi dea seama că există ceva în neregulă cu vederea copilului lor.

Dacă sunteți îngrijorat, mergeţi la medicul dvs. de familie, pentru că vă poate face o trimitere la un oftalmolog, care îi va face copilului teste oftalmologice suplimentare.

Cauzele ochiului leneş

Un ochi leneş (ambliopie) apare atunci când ceva perturbă dezvoltarea normală a vederii.

Cum se dezvoltă vederea

Se presupune adesea că copiii mai mici au aceeași vedere ca și adulții, dar acest lucru nu este adevărat. Copiii trebuie să învețe cum să vadă sau, mai precis, creierul lor trebuie să învețe cum să interpreteze semnalele nervoase care sunt transmise de la ochi la creier.

În mod normal, durează aproximativ trei, până la cinci ani ca un copil să poată vedea la fel de clar ca adulții, și până la șapte ani ca ochii să fie pe deplin dezvoltaţi.

Dacă ceva afectează unul dintre ochi în timp ce se dezvoltă, calitatea semnalelor devine perturbată, iar acest lucru afectează imaginile văzute de creier.

Creierul începe apoi să ignore aceste imagini și se bazează din ce în ce mai mult pe ochiul puternic. Acest lucru poate declanșa un cerc vicios – dacă ochiul este folosit din ce în ce mai puţin de către creier, atunci vederea acelui ochi se înrăutăţeşte, iar o vedere înrăutăţită într-un ochi va determina creierul să-l folosească şi mai puţin.

Afecţiunile de bază

Afecţiunile obișnuite care perturbă dezvoltarea vederii și provoacă un ochi leneş sunt discutate mai jos.

Strabismul

Un strabism este o afecţiune oftalmologică comună, care afectează aproximativ 1 din 20 de copii. În cazurile de strabism, un ochi se uită drept înainte, dar celălalt ochi se uită înspre stânga, dreapta, în sus sau în jos. Acest lucru înseamnă că creierul va primi două imagini diferite, care nu se pot combina, ducând la vedere încețoșată și vedere dublă.

Dacă nu trataţi strabismul, creierul va începe să ignore imaginile de la ochiul afectat, ceea ce duce la dezvoltarea unui ochi leneș.

Unii copii se nasc cu strabism. Copiii mai mari pot dezvolta strabism, ca urmare a unor grupuri de afecţiuni oculare numite erori de refracţie.

Erorile de refracţie

Erorile de refracţie apar atunci când razele de lumină care intră în ochi nu se focalizează în mod corespunzător. Acest lucru este cauzat de anumite probleme din structura ochiului.

Erorile comune de refracţie sunt:

–    miopia – obiectele apropiate par normale, dar obiectele care sunt mai îndepărtate sunt neclare;

–    prezbitism – obiectele îndepărtate par normale, dar obiectele din apropiere sunt neclare.

Erorile de refracţie pot duce la un ochi leneș, dacă ele provoacă strabism sau o boală numită anizometropie – în care un ochi nu vede bine la distanţă, iar celălalt la apropiere.

Creierul tinde apoi să se bazeze doar pe semnalele de la un ochi (de obicei, ochiul care nu vede departe), iar celălalt ochi devine leneş.

Afecţiuni mai puțin frecvente

Afecţiunile mai puțin frecvente care pot provoca un ochi leneş includ:

–    o boală de ochi, cum ar fi un ulcer cornean (o inflamaţie pe stratul transparent al părţii din față a ochiului) sau o cicatrice;

–    o cataractă congenitală – opacifierea cristalinului ochiului, care este prezentă de la naştere;

–    ptoză;

–    glaucom – un grup de afecţiuni oculare care afectează vederea.

Diagnosticarea ochiului leneş

Un ochi leneş (ambliopie), în mod ideal, trebuie să fie diagnosticat și tratat cât mai curând posibil, de preferință înainte de vârsta de şase ani.

Cu toate acestea, poate fi dificil să ştiţi dacă un copil are un ochi leneş, pentru că, de multe ori, el nu își dă seama că ceva este în neregulă cu vederea lor. Prin urmare, un ochi leneș nu poate fi diagnosticat până când copilului dvs. nu i s-au făcut teste oftalmologice.

Teste oftalmologice de rutină

În majoritatea ţărilor, copiilor li se fac teste oftalmologice de rutină înainte de începerea școlii. Acest lucru înseamnă că, dacă un copil are un ochi leneș, afecţiunea poate fi diagnosticată și tratată înainte de a fi prea târziu de corectat.

În timpul testelor oftalmologice, structura ochilor copilului dvs. va fi examinată pentru a vedea dacă există anomalii, cum ar fi astigmatism (boala în care suprafața cristalinului este inegală, cauzând o vedere încețoșată).

Alte teste includ:

–    la copiii mai mici, care pot vorbi – li se acoperă fiecare ochi, pe rând, pentru a vedea dacă acest lucru îi supără, din cauza pierderii vederii lor normale;

–    la copiii care pot vorbi – copilului i se arată o diagramă care conține simboluri de dimensiuni diferite cu obiecte precum: o minge, o barcă sau o floare. Apoi sunt rugaţi să numească fiecare obiect, pe rând, până când obiectul devine prea mic pentru a-l mai putea vedea. O diferență semnificativă între fiecare ochi ar sugera un diagnostic de ochi leneş;

–    la copiii care ştiu alfabetul – poate fi folosit un test similar, care foloseşte litere în loc de simboluri.

Dacă oftalmologul suspectează un ochi leneş, el va efectua un examen oftalmologic complet, care va include testarea separată a fiecărui ochi, pentru a vedea dacă suferă de miopie sau prezbitism. Apoi, ambii ochi vor fi testaţi împreună pentru a vedea dacă există semne de strabism.

Tratarea ochiului leneş

Odată diagnosticat, un ochi leneş (ambliopie) este tratat de către un oftalmolog și de un orthoptist (un specialist în probleme oculare juvenile).

Cu cât este mai mic copilul, când se diagnostichează un ochi leneş, cu atât de mari sunt şansele ca procedura să aibă succes. Dacă tratamentul este început după vârsta de opt ani, şansele de reuşită a procedurii sunt, în general, mai mici.

Cele două opțiuni principale de tratament pentru un ochi leneș sunt:

–    tratarea, sau corectarea oricărei probleme oculare care stă la bază;

–    încurajarea folosirii ochiului afectat, astfel încât vederea să se poată dezvolta în mod corespunzător.

Tratarea problemelor de ochi care stau la bază

Ochelarii

Problemele de vedere, cum ar fi miopia sau prezbitismul, pot fi corectate cu ochelari. De obicei, ei trebuie purtaţi constant și sunt verificaţi în mod regulat.

Ochelarii pot ajuta şi la îndreptarea strabismului și, în unele cazuri, pot repara ochiul leneș fără a fi nevoie de alt tratament.

Uneori, copilul dvs. va spune că poate vedea mai bine fără ochelari. Acest lucru se datorează faptului că ochii lui s-au obișnuit să lucreze din greu pentru a focaliza imaginea, și acum li se pare mai greu să lase ochelarii să focalizeze imaginea pentru ei. Ei vor avea nevoie de multă încurajare să-şi poarte ochelarii fără să-i dea jos.

O alternativă la ochelari sunt lentile de contact, deși ele pot fi potrivite numai pentru copiii mai mari.

Chirurgie

Cataracta poate fi scoasă pentru a trata vederea încețoșată și distorsionată. Operația de cataractă poate fi efectuată fie sub anestezie locală, fie generală, iar procedura poate dura uneori chiar mai puțin de 20 de minute.

Copilul dvs. poate fi ținut în spital peste noapte pentru a i se verifica procesul de recuperare şi este posibil să aibă nevoie de un plasture pe ochi sau de picături de ochi, după aceea.

În unele cazuri, chirurgia este folosită pentru a îmbunătăți aspectul de strabism. Operaţia fie va întări, fie va diminua muşchii ochiului leneș, pentru a-i schimba poziția. Acest lucru înseamnă că ochiul leneș va părea că este aliniat mai bine cu ochiul bun. Vederea copilului nu se va îmbunătăți, dar ochii lui vor apărea mai drepţi și va ajuta ochii să lucreze mai bine împreună.

Şi o ptoză poate fi corectată prin chirurgie.

Încurajarea folosirii ochiului

Există mai multe opțiuni diferite de tratament care pot fi folosite pentru a încuraja copilul să folosească ochiul afectat. Acestea sunt prezentate mai jos.

Folosind un plasture

Folosirea unui plasture este cunoscută sub numele de ocluzie. Ea presupune plasarea unui plasture, cu o margine lipicioasă, peste ochiul „bun”, astfel încât să forţeze ochiul leneș să lucreze mai din greu. Ea poate fi foarte eficientă în îmbunătățirea vederii ochiului leneș.

Copilul va purta plasturele pentru o perioadă de timp care va depinde de vârsta lui, de cât de gravă este problema și de cât de mult cooperează cu purtarea plasturelui. El trebuie dus la o consultaţie de rutină după trei luni, deși, în unele cazuri, sunt necesare consultaţii mai frecvente.

Plasturele este mai eficient la copiii care au mai puţin de şapte, opt ani. Cei mai mulţi copii vor fi nevoiţi să poarte plasturele câteva ore pe zi, timp de mai multe săptămâni. În timp ce plasturele este pe ochi, copilul ar trebui să facă activități precum: să coloreze, să citească sau să-şi facă temele. Plasturele poate fi purtat cu ochelari.

Folosirea unui plasture pentru a trata un ochi leneş poate fi un proces care necesită mult timp și poate fi, uneori, o experiență neplăcută pentru copil. Este important să îi explicaţi copilului dumneavoastră de ce trebuie să poarte un plasture şi importanța respectării tratamentului, ca să fie motivat să-l respecte.

Picături de ochi

Se pot folosi picături de ochi pentru a estompa vederea ochiului bun. Picăturile dilată (extinde) pupila ochiului bun şi înceţoşează vederea de aproape, ceea ce încurajează folosirea ochiului leneș. Reacțiile adverse care pot apărea după folosirea picăturilor de ochi includ:

–    iritarea ochilor;

–    înroșirea pielii feței;

–    dureri de cap.

Cu toate acestea, aceste reacții adverse sunt, de obicei, rare. Picăturile pentru ochi pot fi la fel de eficiente ca şi folosirea unui plasture și, de multe ori, alegerea de tratament este o chestiune de preferinţă. Astfel, copiii cărora nu le place să folosească picături de ochi, pot purta un plasture și vice-versa.

Publicat pe Lasă un comentariu

Boala Alzheimer

Boala Alzheimer este cea mai frecventă cauză de demență. Demența este un grup de simptome asociate cu o scădere a funcțiilor cerebrale, care vă afectează memoria și modul în care vă comportaţi. În boala Alzheimer, celulele creierului se pierd progresiv.

AlzheimerCauza exactă nu este cunoscută. Cu toate acestea, există o serie de lucruri care sunt considerate a crește riscul de a dezvolta această afecţiune, inclusiv:

– înaintarea în vârsta;

– un istoric de familie de Alzheimer;

– leziunile severe la cap;

– factorii și condițiile de viaţă asociate cu bolile vasculare.

Semnele şi simptomele bolii Alzheimer

Boala Alzheimer este o boală progresivă, ceea ce înseamnă că ea va continua să se înrăutățească pe măsură ce se dezvoltă. Primele simptome includ:

– probleme minore de memorie;

– dificultate în a spune cuvintele potrivite.

Aceste simptome se schimbă pe măsură ce boala Alzheimer se dezvoltă, și pot duce la:

– dezorientare;

– schimbări de personalitate;

– schimbări de comportament.

Nu există niciun test care să poată fi folosit pentru a diagnostica boala Alzheimer. Medicul de familie vă va pune întrebări legate de problemele cu care vă confruntați și vă poate face analize pentru a exclude alte afecţiuni. Dacă se suspectează boala Alzheimer, puteţi fi trimis la un specialist pentru a confirma diagnosticul și pentru a organiza un plan de tratament.

Tratarea bolii Alzheimer

Nu există niciun leac pentru boala Alzheimer, dar sunt disponibile medicamente care pot încetini dezvoltarea bolii, la unele persoane.

Ca și în tratamentul oricărui tip de demență, trebuie să se stabilească un plan de îngrijire, pentru a oferi îngrijire şi sprijin.

Cine este afectat?

Boala Alzheimer este mai frecventă la persoanele de peste 65 de ani și afectează puțin mai mult femeile decât bărbații. Societatea Alzheimer estimează că demența afectează aproximativ 650.000 de oameni, în Anglia; boala Alzheimer fiind responsabilă pentru aproximativ 62% din cazurile de demență.

Demența la persoanele sub 65 de ani, cunoscută sub numele de demență cu debut precoce, este mai puțin frecventă. În Marea Britanie, în jur de 2% din toate cazurile de demență sunt demență cu debut precoce.

Riscul crește odată cu vârsta, iar oameni care au peste 80 de ani au o şansă de 1 la 6 de a dezvolta această afecţiune.

Prevenirea bolii Alzheimer

Există mai multe măsuri pe care le puteți lua, pentru a întârzia debutul demenţei, cum ar fi:

– renunţaţi la fumat și beţi cu moderaţie;

– urmaţi o dietă sănătoasă și echilibrată;

– faceţi-vă analizele medicale mai des, pe măsură ce îmbătrâniţi;

– fiţi activ din punct de vedere fizic şi mental.

Aceste măsuri au şi alte beneficii de sănătate, cum ar fi: reducerea riscului de apariţie a bolilor cardiovasculare și îmbunătățirea sănătăţii mintale.

Simptomele bolii Alzheimer

creier alzheimerMulte dintre simptomele bolii Alzheimer sunt similare cu simptomele altor afecţiuni. Simptomele bolii Alzheimer progresează lent, pe parcursul mai multor ani. Cu toate acestea, viteza progresiei este diferită la fiecare persoană.

Nu există două cazuri de boala Alzheimer la fel, pentru că persoanele reacționează în moduri diferite la această boală. Cu toate acestea, în general, există trei etape:

– uşoară;

– moderată;

– severă.

Aceste etape sunt descrise mai jos.

Boala Alzheimer uşoară

Simptomele bolii Alzheimer uşoare includ:

– uitare;

– modificări de dispoziției;

– probleme de vorbire.

Aceste simptome sunt rezultatul unei pierderi treptate a funcției cerebrale. Prima secțiune a creierului care începe să se deterioreze este, de cele mai multe ori, partea care controlează funcțiile de vorbire și de memorie.

Boala Alzheimer moderată

Pe măsură ce boala Alzheimer se dezvoltă în stadiul moderat, ea poate provoca şi:

– dezorientare;

– dificultate în a judeca distanțe;

– probleme cu vederea, care ar putea duce la vedere slabă sau, în unele cazuri, la halucinații (auziţi sau vedeţi lucruri care nu sunt acolo);

– halucinaţii – credeţi lucruri care sunt false;

– comportament obsesiv sau repetitiv;

– credeţi că aţi făcut ceva, sau că s-a întâmplat ceva, ce nu s-a întâmplat niciodată;

– tulburări de somn;

– incontinență – eliminaţi urină în mod neintenționat (incontinență urinară) sau scaune (incontinență fecală).

În timpul etapei moderate, este posibil să vă fie greu să vă amintiţi lucruri întâmplate recent. Şi problemele de limbă sau de vorbire ar putea începe să se dezvolte în această etapă. Acest lucru vă poate face să vă simţiţi frustrat şi deprimat, ceea ce duce la schimbări bruşte de dispoziţie.

Boala Alzheimer severă

O persoană cu boala Alzheimer severă poate părea foarte dezorientată și este posibil să aibă halucinații. Acea persoană poate crede că miroase, vede sau aude lucruri care nu sunt acolo sau poate crede că cineva a furat ceva de la sau că a atacat-o, când de fapt nu s-au întâmplat aceste lucruri. Acest lucru poate fi dificil pentru prieteni și familie, dar și pentru persoana cu boala Alzheimer.

Halucinaţiile sunt, de multe ori, mai severe pe timp de noapte, iar persoana cu boala Alzheimer ar putea începe să devină violentă și suspicioasă cu cei din jurul ei.

Pe măsură ce boala Alzheimer devine severă, ea poate provoca şi alte simptome, cum ar fi:

– disfagie (dificultate de înghițire);

– dificultate de schimbare a poziţiei sau de a se merge fără ajutor;

– pierdere în greutate sau pierderea apetitului;

– vulnerabilitate crescută la infecţii;

– pierderea completă a memoriei pe termen scurt și pe termen lung.

Este important de remarcat faptul că infecțiile sau medicamentele pot fi, uneori, responsabile pentru o creștere a simptomelor de dezorientare sau pentru comportamentul deranjant. Persoanele cu orice stadiu al bolii Alzheimer, cu simptome care cresc rapid, trebuie să fie investigate pentru a exclude aceste cauze.

În timpul stadiului sever al bolii Alzheimer, oamenii încep să-și neglijeze igiena personală. În acest stadiu, cei mai mulți oameni cu această afecţiune vor avea nevoie de îngrijire 24/7, pentru că ei pot face doar foarte puţine lucruri de unii singuri.

Speranța de viață

Boala Alzheimer afectează capacitatea unei persoane de a se îngriji atunci când nu se simte bine, aşa că se poate dezvolta rapid o altă afecţiune, dacă este lăsată netratată. O persoană cu Alzheimer ar putea să nu fie capabilă să-i spună cuiva dacă nu se simte bine sau dacă are vreun disconfort.

Boala Alzheimer poate scurta speranța de viață. Acest lucru este adesea cauzat de dezvoltarea altei afecţiuni, cum ar fi pneumonia (inflamația plămânilor), ca urmare a bolii Alzheimer. În multe cazuri, boala Alzheimer nu este cauza reală a morții, dar poate fi un factor.

Cauzele bolii Alzheimer

Boala Alzheimer este cauzată de atrofierea anumitor părţi ale creierului, ceea ce distruge structura creierului și felul în care funcționează.

Nu se știe exact ceea ce cauzează începerea acestui proces, dar se pare că oamenii cu boala Alzheimer au cantităţi anormale de proteine (plachete amiloide) și fibre în creier.

Acestea reduc eficiența neuronilor sănătoși (celulele nervoase care transportă mesajele la creier), distrugându-i treptat.

De-a lungul timpului, aceste leziuni se extind și în alte zone ale creierului, precum materia cenușie (responsabilă de procesarea gândurilor) și la hipocampul (responsabil cu memoria).

Factorii de risc

Deși încă nu se ştie ce cauzează deteriorarea celulelor creierului, există mai mulți factori care pot afecta dezvoltarea bolii Alzheimer.

Vârsta

Vârsta este mai mare factor de dezvoltare a bolii Alzheimer. Probabilitatea de a dezvolta această afecţiune se dublează la fiecare cinci ani după vârsta de 65 de ani. Cu toate acestea, nu doar oamenii în vârstă riscă să dezvolte boala Alzheimer.

Istoricul de familie

Factorii genetici contribuie la riscul de a dezvolta boala Alzheimer. Deși, în cele mai multe cazuri, dacă aveți un membru de familie cu această afecţiune, riscul de a dezvolta boala este doar puţin mai mare.

Cu toate acestea, în câteva familii, boala Alzheimer este cauzată de moștenirea unei singure gene, iar riscurile sunt mult mai mari.

Sindromul Down

Persoanele cu sindromul Down au un risc mai mare de a dezvolta boala Alzheimer. Acest lucru se datorează faptului că persoanele cu sindromul Down au o copie suplimentară a cromozomului 21, care înlocuieşte o proteină implicată în cauza bolii Alzheimer. Prin urmare, persoanele cu sindromul Down produc mai multe proteine anormale, care ar putea contribui la dezvoltarea bolii Alzheimer.

Accidentările la nivelul gâtului şi al capului

S-a dovedit că oamenii care au avut un traumatism cranian sever sau leziuni la gât au un risc mai mare de a dezvolta boala Alzheimer.

Bolile vasculare

Cercetările arată că o serie de factori și condiții de viaţă, asociate cu bolile vasculare, pot creşte riscul de a dezvolta boala Alzheimer.

Acestea includ:

– fumatul;

– obezitatea;

– diabetul;

– hipertensiunea arterială;

– nivelul ridicat de colesterol.

Puteți reduce riscul renunţând la fumat, urmând o dietă sănătoasă şi echilibrată și mergând des să vi se facă analize, pe măsură ce îmbătrâniţi. Este important să vă menţineţi un stil de viaţă activ, pentru a ajuta la reducerea riscului de Alzheimer.

Diagnosticarea bolii Alzheimer

Mergeţi la medicul dumneavoastră de familie dacă sunteți îngrijorat de sănătatea dvs. și dacă credeţi că dvs. sau cineva apropiat ar putea avea boala Alzheimer.

Medicul dvs. va dori să știe ce probleme noi sau ce agravări ale simptomelor aţi observat, cum ar fi:

– uitare;

– probleme de vorbire;

– schimbări de comportament;

– dificultăţi în a face activităţile obişnuite.

Afecţiuni similare

Boala Alzheimer poate fi o afecţiune dificil de diagnosticat, deoarece simptomele pot fi similare cu simptomele altor afecţiuni. De exemplu, simptomele bolii Alzheimer pot fi confundate cu:

– un deficit de vitamine – aveţi o cantitate insuficientă de una sau mai multe vitamine, de care organismul dvs. are nevoie pentru a funcționa;

– probleme cu glanda tiroidă – glanda tiroidă este în gât și produce hormoni (substanțe chimice puternice);

– o infecţie;

– anxietate;

– o tumoare pe creier – o creştere de celule în creier;

– depresie.

Analize

Nu există niciun test simplu şi de încredere pentru diagnosticarea bolii Alzheimer, aşa că diagnosticul se bazează, de obicei, pe excluderea altor afecţiuni. Vi se pot face analize de sânge şi un examen fizic pentru a exclude alte afecţiuni medicale care ar putea cauza simptomele.

Dacă medicul suspectează boala Alzheimer, vi se poate face o scanare a creierului, care va verifica dacă există schimbări în creier. Scanarea ar putea fi:

– o tomografie computerizată (CT) – se fac mai multe radiografii ale creierului din unghiuri ușor diferite, iar un calculator este folosit pentru a pune imaginile împreună;

– o imagistică prin rezonanţă magnetică (IRM) – în care se folosesc unde radio şi un câmp magnetic puternic pentru a produce imagini detaliate ale interiorului creierului.

Trimitere

Medicul de familie vă poate trimite la un specialist pentru a ajuta la stabilirea diagnosticului. De exemplu, puteţi fi trimis la:

– un psiholog clinic – un profesionist din domeniul sanitar, care este specializat în evaluarea şi tratarea afecţiunilor de sănătate mintală;

– un psihiatru – un medic cu mai multe calificări în tratarea afecţiunilor de sănătate mintală;

– un neurolog – un specialist în tratarea afecţiunilor care afectează sistemul nervos (creierul şi măduva spinării).

Medicul specialist vă poate face analize pentru a evalua memoria și abilitățile de gândire. Mai jos este explicat un exemplu.

Chestionare de screening

Un chestionar de screening poate fi folosit pentru a ajuta la evaluarea severității bolii Alzheimer. El nu poate oferi un diagnostic pe cont propriu, dar poate ajuta ca parte a unei evaluări individuale complete, pentru a determina tratamentul pe care ar trebui să-l primiți.

Diagnostic confirmat

Poate fi nevoie de mai multe întâlniri cu medicul de familie și cu un specialist înainte de a putea confirma un diagnostic de boala Alzheimer.

Dacă sunteți diagnosticat cu boala Alzheimer, medicul de familie sau specialistul vă poate recomanda să împărtăşiţi diagnosticul cu restul familiei. Acest lucru se va face doar cu permisiunea dumneavoastră.

Tratarea bolii Alzheimer

În prezent, nu există niciun leac pentru boala Alzheimer, dar există medicamente disponibile pe bază de prescripţie medicală, care pot ajuta la întârzierea dezvoltării afecţiunii.

Tratamentul pentru boala Alzheimer implică şi crearea unui plan de îngrijire. Acest lucru identifică tipul de asistență de care ați putea avea nevoie și se concentrează asupra modalităților de a acorda acest sprijin.

Medicamentele

Medicamentele care ar putea fi prescrise pentru boala Alzheimer includ:

– donepezil;

– galantamina;

– rivastigmina;

– memantina.

Severitatea bolii Alzheimer va determina dacă se vor folosi vreunul dintre aceste medicamente.

Medicamentele donepezil, galantamina şi rivastigmina (inhibitori AChE) pot fi prescrise pentru persoanele cu boala Alzheimer uşoară până la moderată. Memantina poate fi prescrisă pentru persoanele cu boala Alzheimer moderată, care nu pot lua inhibitori AchE, sau pentru cei cu boala Alzheimer severă.

Medicamentele trebuie prescrise de specialiști, precum:

– psihiatrii, inclusiv cei specializaţi în dizabilități de învățare;

– neurologi;

– medici specializaţi în îngrijirea persoanelor în vârstă.

Dacă aveți grijă de cineva cu boala Alzheimer, opiniile dumneavoastră ar trebui să fie luate în considerare atunci când se prescriu medicamente și la evaluările periodice. Aceste evaluări sunt necesare pentru a asigura medicii ca medicamentele au un efect util.

Efecte secundare

Donepezil, galantamina şi rivastigmina (inhibitori AChE) pot provoca efecte secundare, precum:

– greață (senzație de rău);

– vărsături;

– diaree;

– dureri de cap;

– oboseală extremă;

– insomnie (dificultatea de a adormi sau de a dormi);

– crampe musculare.

Pentru mai multe informații cu privire la posibilele efecte secundare ale unui medicament special, citiţi prospectul din cutia de medicamente.

Demența

Boala Alzheimer este cea mai comună formă de demență. Demența este un sindrom (un grup de simptome), care este asociat cu un declin continuu al capacității mentale. Tratamentul pentru boala Alzheimer va urma același tipar ca şi tratamentul pentru demență.

Dacă ați fost diagnosticat cu alte afecţiuni în plus faţă de boala Alzheimer (spre exemplu, depresie sau incontinență), ele pot fi tratate separat.

Evaluarea îngrijirii

Dacă ați fost diagnosticat cu boala Alzheimer, vor fi evaluate nevoile de asistență socială și se va elabora un plan de îngrijire. Acest lucru va fi coordonat de:

– profesioniştii din domeniul sănătăţii, cum ar fi medicul de familie sau psihiatrul;

– serviciile de asistență socială – de obicei, de consiliul local care lucrează cu firmele de asigurări.

Ca parte a evaluării îngrijirii, vă va fi evaluată capacitatea funcțională. Acest lucru presupune identificarea domeniilor în care ați putea avea nevoie de ajutor. De exemplu:

– dacă puteți conduce în condiții de siguranță;

– dacă vă puteți spăla, îmbrăca și hrăni;

– dacă aveți o rețea de sprijin, cum ar fi familia și prietenii;

– dacă aveți nevoie de asistență financiară.

După evaluarea îngrijirii, poate fi elaborat un plan de îngrijire pentru a asigura sprijin în toate domeniile în care ați putea avea nevoie de ajutor. Tipul de îngrijire pe care îl veţi primi poate depinde de ce este disponibil.

Sprijin

Profesioniștii din domeniul sănătății care vă tratează vor încerca să vă lase să fiţi cât mai independent posibil. Sprijinul poate fi oferit în mai multe moduri. De exemplu:

– pot fi montate balustrade în acasă dvs. pentru a vă ajuta să intraţi şi să ieşiţi din cadă, spre exemplu.

– un terapeut ocupațional poate identifica problemele din viața de zi cu zi, cum ar fi îmbrăcatul, și vă poate ajuta să găsiţi soluții practice;

– se pot crea programe de stimulare cognitivă – ele implică participarea la activități și exerciții de îmbunătăţire a memoriei, abilitățile de rezolvare a problemelor și exerciţii de comunicare.

Prevenirea bolii Alzheimer

Deoarece cauza exactă a bolii Alzheimer încă este necunoscută, nu există nicio modalitate de a preveni această afecţiune. Cu toate acestea, există câțiva pași care îi puteți face, pentru a vă ajuta să întârziaţi debutul demenței.

De exemplu, puteţi preveni demența şi bolile cardiovasculare, cum ar fi accidentul vascular cerebral şi atacurile de cord, dacă:

– renunţați la fumat;

– evitați consumul de cantităţi mari de alcool;

– urmați o dietă sănătoasă şi echilibrată, care să includă cel puțin cinci porții de fructe și legume în fiecare zi;

– faceți exerciţii fizice cel puţin 150 de minute (2 ore și 30 de minute) în fiecare săptămână sau exerciţii aerobice de intensitate moderată (cum ar fi ciclismul sau mersul pe jos în paşi rapizi), pentru că aceste activităţi vă vor îmbunătăți, atât sănătatea fizică, cât și cea psihică;

– vă asigurați că tensiunea arterială vă este verificată și controlată prin analize regulate;

– vă asigurați că urmaţi dieta și că vă luaţi medicamentele, dacă aveți diabet zaharat.

Rămâneţi activ din punct de vedere mental

Există unele dovezi care sugerează că ratele de demență sunt mai mici la persoanele care rămân activi din punct de vedere mental, fizic și social, pe cât de mult posibil pe tot parcursul vieții lor. și la persoanele care se bucură de o gamă largă de activități și de hobby-uri.

Activitățile care pot reduce riscul de a dezvolta demența includ:

– cititul;

– scrisul de plăcere;

– învățarea limbilor străine;

– cântatul la instrumente muzicale;

– participarea la cursuri de educație a adulților;

– tenisul;

– golful;

– înotul;

– sporturile de grup, cum ar fi bowlingul;

– mersul.

Nu există nici o dovadă că jocurile pe calculator care „antrenează creierul” pot reduce riscul de demență.

Cercetări viitoare

Boala Alzheimer este cercetată în continuare și, pe măsură ce se descoperă lucruri noi despre această afecţiune, pot fi găsite şi alte modalităţi de a trata sau de a preveni boala. Cu toate acestea, cercetările nu duc întotdeauna la rezultate de succes.

Institutul Naţional pentru Sănătate şi Excelență Clinică (NICE) a informat că încă nu există nicio dovadă care să susțină folosirea următoarelor metode pentru a preveni demența:

– statine (medicamente care scad colesterolul);

– terapia de substituţie hormonală (în care se iau substanţe chimice puternice pentru a le înlocui pe cele pe care organismul dvs. nu le mai produce);

– vitamina E (găsită într-o varietate de alimente, cum ar fi uleiul de măsline, nuci și semințe).

Publicat pe Lasă un comentariu

Rinita alergică

Rinita alergică este inflamația mucoasei nazale, cauzată de un alergen, cum ar fi: polenul, praful, mucegaiul sau părul de animale.

Rinita alergică provoacă adesea simptome asemănătoare răcelii, cum ar fi: strănuturi, mâncărime şi un nas înfundat sau rinoree. De obicei, aceste simptome încep imediat după ce aţi fost expus la un alergen.

Unii oameni suferă de rinită alergică doar pentru câteva luni, pentru că ei sunt sensibili la alergenii de sezon precum polenul florilor. Alte persoane suferă de rinită alergică tot timpul anului.

Care sunt cauzele rinitei alergice?

Rinita alergicăRinita alergică apare atunci când sistemului imunitar reacţionează la un alergen ca şi cum acesta ar fi dăunător. Sistemul imunitar este apărarea naturală a organismului împotriva infecțiilor și a bolilor.

Dacă sistemul imunitar este sensibil, el va ataca alergenii în același mod în care atacă virusurile și infecțiile.

Alergenii cunoscuţi includ: polenul (acest tip de rinită alergică este cunoscut sub numele de febra fânului), acarienii și anumite animale.

Diagnosticarea rinitei alergice

Rinita alergică este simplu de diagnosticat, iar diagnosticul se bazează pe simptomele dumneavoastră.

Medicul de familie vă poate examina interiorul nasului pentru umflaturi cărnoase cunoscute sub numele de polipi nazali, care pot fi cauzaţi de rinita alergică. Dacă cauza exactă a rinitei alergice este incertă, vi se pot face teste de alergie.

Tratarea rinitei alergice

De obicei, rinita alergică nu este o afecţiune gravă, dar poate provoca iritaţii și vă poate afecta calitatea vieții. Identificarea alergenului și evitarea acestuia este primul pas înspre tratarea afecţiunii, dar acest lucru nu este întotdeauna ușor.

Dacă simptomele sunt uşoare, veţi putea să le trataţi de unul singur:

– luând medicamente care se eliberează fără prescripţie medicală, cum ar fi antihistaminice non-sedative şi decongestionante pentru a ajuta la ameliorarea congestiei și rinoreei.

– dus nazal – clătirea regulată a pasajelor nazale cu soluţii saline, pentru a elimina iritanţii din nas.

Consultaţi-vă medicul de familie dacă simptomele vă afectează calitatea vieții. El vă poate prescrie medicamente mai puternice, cum ar fi un spray nazal care conține corticosteroizi.

Complicaţiile

Infecţia sinusurilor (sinuzita) este o complicaţie frecventă a rinitei. Fluidul care se acumulează în sinusuri se scurge, dar, dacă nu se poate scurge din cauza excesului de mucus sau a polipilor nazali, se poate infecta cu bacterii.

Simptomele rinitei alergice

Rinita alergică provoacă adesea simptome asemănătoare răcelii, cum ar fi strănuturi, mâncărime şi un nas înfundat sau rinoree. Aceste simptome apar, de obicei, la scurt timp după expunerea la un alergen.

Unii oameni au rinită alergică numai câteva luni, pentru că alergenii la care ei sunt sensibili (polenul, spre exemplu) sunt produşi numai în anumite perioade ale anului. Alte persoane au această afecţiune pe tot parcursul anului, pentru că ei sunt sensibili la alergenii non-sezonieri, cum ar fi blana animalelor.

Cele mai multe persoane cu rinită alergică au simptome uşoare, care pot fi tratate cu ușurință și în mod eficient. Cu toate acestea, pentru unii, simptomele pot fi severe și persistente, cauzând probleme de somn şi interferând cu viaţa de zi cu zi.

Cauzele rinitei alergice

Cauzele rinitei alergiceRinita alergică este cauzată de o reacție alergică la un alergen, cum ar fi polenul, praful și anumite animale.

Sistem imunitar suprasensibil

În cazurile de rinită alergică, sistemul imunitar reacționează la un alergen ca şi cum acesta ar fi dăunător. Sistemul imunitar este apărarea naturală a organismului împotriva infecțiilor și a bolilor. Dacă sistemul imunitar este sensibil, el va reacționa la alergeni producând anticorpi care vor lupta cu aceşti alergeni. Anticorpii sunt proteinele speciale din sânge, care sunt produse, de obicei, pentru a lupta împotriva virusurilor şi a infecţiilor.

Reacțiile alergice nu apar prima dată când intraţi în contact cu un alergen. Sistemul imunitar trebuie să-l recunoască și să-l „memoreze” înainte de a produce anticorpi pentru a lupta cu el. Acest proces este cunoscut sub numele de sensibilizare.

După ce aţi dezvoltat sensibilitate la un alergen, ori de câte ori interiorul nasului și al gâtului va intra în contact cu el, acesta va fi detectat de anticorpii numiţi imunoglobuline E (IgE).

Acest lucru determină celulele să elibereze câteva substanțe chimice (inclusiv histamina), care provoacă simptomele rinitei alergice, cum ar fi:

– umflarea membranei mucusului (stratul interiorul nasului) – care blochează căile respiratorii și provoacă congestie;

– producția de mucus în exces – care apare ca rezultat al umflării și provoacă strănuturi și rinoree.

Alergenii comuni

Rinita alergică este declanșată de faptul că inspiraţi particule mici de alergeni. Aeroalergenii care cauzează cel mai des rinită sunt descrişi mai jos.

Acarienii din praf

Acarienii din praf sunt insecte mici care se hrănesc cu piele umană moartă. Ei pot fi găsiţi în saltele, în covoare, în mobilierul tapiţat, în perne şi în paturi.

Rinita nu este cauzată de acarieni în sine, ci de un produs chimic găsit în excremente lor. Acarienii sunt prezenţi pe tot parcursul anului, deși numărul lor tinde să crească în timpul iernii.

Polenul

Particulele mici de polen, produse de copaci şi flori, pot provoca o rinită alergică. Cei mai mulți copaci polenizează la începutul sau la mijlocul primăverii. Florile polenizează la sfârșitul primăverii și la începutul verii.

Animalele

Mulți oameni sunt alergici la animale. Nu blana animalelor este cea care provoacă reacţii alergice, ci pielea moartă, urina și saliva animalelor. Câinii şi pisicile sunt adesea de vină, dar unii oameni sunt alergici şi la cabaline, bovine sau iepuri şi rozătoare.

Alergenii de la locul de muncă

Unii oameni sunt afectaţi de alergenii găsiţi la locul de muncă, cum ar fi: praful de lemn, praful de făină sau latexul.

Grupurile de risc

Nu se ştie exact de ce unii oameni devin hipersensibili la alergeni. Totuşi, unii oameni au mai multe şanse de a dezvolta o alergie, pentru că este ereditară. Dacă acesta este cazul, aveţi atopie. Oamenii care sunt atopici au mai multe şanse de a dezvolta alergii, pentru că ei produc mai mulţi anticorpi IgE decât alte persoane.

Şi factorii de mediu par să joace un rol. Studiile au arătat că unele lucruri pot creşte şansa unui copil de a dezvolta alergii. Acestea includ:

– creşterea într-o casă în care se fumează;

– expunerea la praf;

– expunerea la animale de companie;

– folosirea antibioticelor.

Diagnosticarea rinitei alergice

Medicul de familie ar trebui să poată diagnostica rinita alergică în baza simptomelor și cercetând istoricul medical. Veți fi întrebat dacă recunoaşteţi declanşatorii care par a provoca o reacție și dacă se întâmplă într-un loc sau într-un moment anume.

Medicul vă poate examina interiorul nasului pentru a verifica dacă aveţi polipi nazali. Polipii nazali sunt umflaturi cărnoase care se dezvoltă în mucoasa nasului sau a sinusurilor (mici cavităţi în interiorul nasului). Ele pot fi cauzate de inflamația care apare ca un rezultat al rinitei alergice.

Rinita alergică este confirmată, de obicei, atunci când începe un tratament medical. Dacă ați răspund bine la antihistaminice, este aproape sigur că simptomele sunt cauzate de o alergie.

Dacă cauza exactă a rinitei alergice este incertă, vi se pot face teste de alergie.

Teste de alergie

Cele două teste principale de alergie sunt:

– Testul prick – alergenul este pus pe braț, iar suprafața pielii este înțepată cu un ac. Acest lucru determină alergenul să intre în contact cu sistemul imunitar. Dacă sunteți alergic la substanță, va apărea o pată mică care provoacă mâncărime.

– Analize de sânge – pentru a verifica imunoglobulina E (IgE) din sânge. Sistemul imunitar produce acest anticorp ca reacţie la un alergen suspectat.

Tratarea rinitei alergice

Dacă rinita alergică este ușoară, vă puteţi trata simptomele chiar dumneavoastră:

– cu medicamente care se eliberează fără prescripţie medicală – precum antihistaminicele şi decongestionantele non-sedative, pentru a reduce congestia și nasul înfundat;

– evitând alergenul care declanşează afecţiunea;

– folosind duşuri nazale – clătiţi cu regularitate pasajele nazale cu soluţii saline pentru a menține nasul lipsit de iritanţi.

Ar trebui să mergeţi la medicul dumneavoastră de familie dacă simptomele sunt mai severe sau dacă vă afectează calitatea vieții. Opţiunile de tratament sunt descrise mai jos.

Medicație

Medicaţia nu va vindeca alergia, dar poate fi folosită pentru a trata simptomele comune, cum ar fi rinoreea, senzația de mâncărime în gură și strănuturile.

Dacă simptomele sunt cauzate de alergenii de sezon, cum ar fi polenul, veţi putea încheia tratamentul medicamentos, după ce riscul de expunere a trecut. Mergeţi la medicul dumneavoastră de familie dacă simptomele nu răspund la medicamente după două săptămâni.

Antihistaminice

Antihistaminicele ameliorează simptomele rinitei alergice prin blocarea acţiunii unei substanţe chimice numită histamină, pe care corpul o eliberează atunci când crede că este atacat de un alergen.

Puteţi cumpăra comprimate antihistaminice de la farmacistul dumneavoastră, fără prescripție medicală.

Antihistaminicele pot provoca, uneori, somnolență. Dacă le luați pentru prima dată, vedeţi cum reacționați la ele înainte de a conduce vehicule sau utilaje grele.

Antihistaminicele pot provoca somnolență mai ales dacă consumați băuturi alcoolice în timp ce le luaţi.

Corticosteroizii

Dacă aveți simptome frecvente sau persistente, și aveți un blocaj nazal sau polipi nazali, medicul vă poate recomanda un spray nazal sau picături care conțin corticosteroizi.

Corticosteroizii ajută la reducerea inflamaţiei şi umflaturilor. Ei nu au un efect atât de rapid ca antihistaminicele, dar efectele lor durează mai mult.

Efectele secundare ale inhalării de corticosteroizi sunt rare, dar pot include uscarea mucoasei nazale, iritație și sângerări nazale.

Dacă aveți un episod de simptome deosebit de sever și aveţi nevoie de ajutor rapid, medicul vă poate recomanda un tratament cu comprimate cu corticosteroizi, pe care le veţi lua timp de 5-10 zile.

Decongestionante nazale

Decongestionantele nazale ajută la ameliorarea nasului înfundat și, de obicei, sunt disponibile fără reţetă. Ele pot fi luate sub formă de tablete, capsule, spray-uri nazale sau lichide.

Decongestionantele nazale nu ar trebui să fie folosite pentru a trata rinita alergică pentru mai mult de 5-7 zile. Folosindu-le mai mult timp vă pot înrăutăţi congestia.

Să nu folosiţi decongestionante nazale, dacă luați inhibitori ai monoaminooxidazei (IMAO).

Tratamente suplimentare

Dacă rinita alergică nu răspunde la tratament, medicul dumneavoastră vă poate recomanda un tratament în paralel. El vă poate sugera să:

– creşteţi doza de corticosteroizi;

– folosiţi un tratament pe termen scurt cu spray nazal decongestionant, în combinaţie cu alte medicamente;

– combinaţi tabletele antihistaminice cu sprayurile nazale cu corticosteroizi și, eventual, cu decongestionante;

– folosiţi un spray nazal care conține un medicament numit ipratropium, ceea ce va contribui la reducerea secreției nazale excesive.

Dacă nu răspundeţi la aceste tratamente, veţi fi trimis la un specialist pentru evaluare și tratament.

Desensibilizarea (imunoterapie)

Desensibilizarea, cunoscută şi sub numele de imunoterapie, este un alt tip de tratament, care este folosit pentru unele alergii. Desensibilizarea este adecvată numai pentru persoanele cu anumite tipuri de alergii, cum ar fi febra fânului, și este luată în considerare doar dacă simptomele sunt severe.

Desensibilizarea introduce treptat din ce în ce mai mulţi alergeni în corpul dvs. pentru a-l face mai puţin sensibil la alergeni.

Alergenul este injectat, de obicei, sub pielea braţului. La început vi se vor face injecții în fiecare săptămână; dozele de alergeni crescând treptat.

Pe lângă injecții, imunoterapia poate fi efectuată şi cu tablete cu alergeni, care sunt plasate sub limbă.

Când ajungeţi la o doză care este eficientă în reducerea reacției alergice, va trebui să continuaţi cu injecţiile sau cu tabletele timp de trei ani.

Imunoterapia trebuie să fie efectuată numai sub supravegherea atentă a unui medic special, pentru că există un risc ca aceasta să provoace o reacție alergică gravă.

Complicaţiile rinitei alergice

Polipii nazali şi sinuzita sunt cele două complicații principale ale rinitei alergice.

Polipii nazali

Polipii nazali sunt umflaturi cărnoase care se dezvoltă în mucoasa nasului sau a sinusurilor (mici cavităţi din interiorul nasului). Ei apar atunci când membranele nazale devin inflamate şi umflate și, uneori, sunt cauzate de rinită.

Un polip nazal arată ca o lacrimă când se dezvoltă și ca un strugure pe ciorchine când este pe deplin dezvoltat. Ei pot varia în dimensiune și pot fi galbeni, gri sau roz. Ei se pot dezvolta în grupuri şi, de obicei, afectează ambele nări.

Dacă polipii nazali cresc suficient de mari sau dacă cresc în grupuri, ei pot:

– interfera cu respirația;

– reduce simţul mirosului;

– bloca sinusurile, rezultând în sinuzită.

Polipii mici pot fi micşoraţi cu ajutorul spray-urilor nazale cu corticosteroizi, pentru a nu provoca obstrucţii în nas. Polipii mari pot fi îndepărtaţi chirurgical.

Sinuzita

Sinuzita este o complicaţie frecventă a rinitei. Dacă sinusurile se umplu cu mucus, lichidul se va scurge. Totuşi, dacă lichidul nu se poate scurge – de exemplu, ca urmare a unui blocaj – se poate infecta cu bacterii.

Sinuzita este o problemă comună pentru persoanele cu rinită, deoarece o acumulare în exces de mucus sau polipi nazali poate opri drenarea corespunzătoare a sinusurilor.

Simptomele comune ale sinuzitei includ:

– durere şi sensibilitate în sinusurile infectate – este posibil să aveți o durere pulsatilă în sinusuri și dureri de dinți sau dureri la nivelul maxilarului când mâncaţi;

– un nas înfundat sau rinoree – nasul poate produce un mucus verzui sau gălbui. Dacă nasul devine blocat cu mucus, orice durere și sensibilitate în zona afectată poate fi înrăutăţită;

– temperatură ridicată – peste 38C.

Simptomele sinuzitei pot fi ameliorate cu ajutorul analgezicelor, cum ar fi paracetamol, ibuprofenul sau aspirina. Ele vor ameliora durerea de cap, temperatura ridicată și orice durere sau sensibilitate din jurul zonei infectate.

Copiii sub 16 ani nu ar trebui să ia aspirină. Ibuprofenul nu este recomandat pentru persoanele cu astm, sau pentru cei care au (sau au avut) boli de stomac, cum ar fi ulcerul peptic. Consultaţi-vă medicul de familie dacă nu sunteți sigur că ibuprofenul este potrivit pentru dvs.

Antibioticele pot fi recomandate dacă se dezvoltă o infecţie secundară în sinusuri. Dacă sinuzita rămâne o problemă pe termen lung (sinuzită cronică), aţi putea avea nevoie de o intervenție chirurgicală pentru a îmbunătăți drenarea sinusurilor.

Prevenirea rinitei alergice

Cel mai bun mod de a preveni o reacție alergică este de a evita alergenul care o provoacă. Totuşi, acest lucru nu este întotdeauna ușor. Alergenii precum particulele de praf pot fi greu de văzut și există chiar şi în cea mai curată casă. Uneori poate fi dificil să evitaţi intrarea în contact cu animalele de companie, în special dacă ele aparțin prietenilor sau familiei.

În continuare vă oferim câteva sfaturi pentru a vă ajuta să evitaţi cei mai comuni alergeni.

Acarienii din praful de casă

Acarienii sunt una dintre cele mai mari cauze ale alergiilor. Ei sunt insecte microscopice care trăiesc în praful din casă. Puteţi reduce numărul de acarieni din casă făcând următoarele:

– Optaţi pentru linoleum în loc de covor.

– Cumpăraţi jaluzele care pot fi ușor de curățat.

– Curăţaţi pernele, jucăriile moi, perdelele și mobilierul tapițat în mod regulat – puteţi să le spălaţi sau să le aspiraţi.

– Folosiţi perne sintetice și pilote acrilice în loc de pături de lână sau de perne cu pene.

– Folosiţi un aspirator echipat cu un filtru de înaltă eficiență (HEPA), deoarece poate îndepărta mai mult praf decât aspiratoarele obișnuite.

– Folosiți o cârpă umedă şi curată pentru a șterge suprafețele, deoarece praful poate răspândi alergenii.

Animalele de companie

Nu blana animalului de companie produce o reacție alergică, ci expunerea la pielea moartă, la saliva sau la urina lor.

– ţineţi animalele de companie afară cât mai mult posibil sau lăsaţi-le să stea doar într-o singură cameră, de preferat una fără covor;

– nu lăsaţi animale de companie să stea în dormitoare;

– spălaţi animalele de companie cel puțin o dată la două săptămâni;

– periaţi câinii afară.

Polenul

Cei mai mulți oameni sunt afectaţi în timpul primăverii, deoarece atunci polenizează cei mai mulți copaci și plante. Pentru a evita expunerea la polen:

– purtați ochelari de soare curbaţi, pentru a vă proteja ochii de polen;

– închideţi ușile și ferestrele dimineaţa și seara, pentru că există mai mult polen în aer;

– spălaţi-vă pe păr și schimbaţi-vă hainele după ce veniţi de afară;

– evitați zone ierboase, cum ar fi parcurile și terenurile;

– dacă aveți gazon, rugaţi pe cineva să-l taie pentru dvs.

Publicat pe Lasă un comentariu

Alopecia

caderea paruluiAlopecia este termenul medical folosit pentru căderea părului.

Tipuri de cădere a părului

Există mai multe tipuri de cădere a părului, cu diferite simptome și cauze. Cele mai comune tipuri de cădere a părului sunt descrise mai jos.

Modelul masculin şi feminin de chelie

Modelul masculin de chelie este cel mai frecvent tip de cădere a părului. Căderea părului afectează bărbații şi, uneori, femeile (model feminin de chelie) și poate fi deosebit de dificil, atât pentru bărbați, cât și pentru femei, să îi facă față.

Modelul masculin de chelie urmează un model de retragere a părului, urmat de subţierea părului pe creştet și tâmplă. În timpul modelului feminin de chelie, părul se subţiază, de obicei, doar pe partea de sus a capului.

Modelul masculin şi feminin de chelie este numit şi alopecia androgenică sau androgenetică. Modelul masculin de chelie este o afecţiune ereditară. Nu se ştie dacă acest lucru este valabil şi la modelele feminine de chelie.

Alopecia areată

Alopecia areată se referă la petice de chelie care pot apărea și dispărea. Ea poate apărea la orice vârstă, dar afectează mai ales adolescenţii şi tinerii adulţi. 6 din 10 persoane afectate dezvoltă primul lor petic de chelie înainte de a împlini 20 de ani.

Alopecia areată este considerată a fi cauzată de o problemă cu sistemul imunitar (sistemul natural de apărare al organismului împotriva infecțiilor și bolilor). Se crede şi că genele unor oameni îi fac mai sensibili la alopecia areată, pentru că 1 din 5 persoane cu această afecţiune are un istoric familial al bolii. În multe cazuri, părul creşte la loc după aproximativ un an.

Alopecia cicatricială

Alopecia cicatricială este căderea părului, care poate apărea ca urmare a complicațiilor cauzate de altă afecţiune. În acest tip de alopecie, foliculul de păr (orificiul mic din piele din care creşte firul de păr) este complet distrus. Acest lucru înseamnă că părul dvs. nu va creşte înapoi.

Afecţiunile care pot provoca alopecie cicatricială includ: lichenul plan (o erupție însoțită de mâncărime, care afectează multe zone ale corpului) și lupus discoid (o formă uşoară de lupus, care afectează pielea, cauzând pete solzoase și căderea părului).

Efluviul anagen

Efluviul anagen este căderea părului pe porţiuni mari de scalp, care vă poate afecta scalpul, fața şi corpul. Una dintre cele mai comune cauze ale acestui tip de cădere a părului este chimioterapia.

Se poate reduce căderea părului de la chimioterapie purtând o căciulă specială care ţine scalpul rece. Totuși, răcirea scalpului nu este întotdeauna eficientă, iar căciula nu este disponibilă pe scară largă.

În cele mai multe cazuri, căderea părului cauzată de efluviul anagen este temporară. Părul dvs. ar trebui să înceapă să crească din nou la câteva luni după încetarea chimioterapiei.

Efluviul telogen

Efluviul telogen este un tip comun de alopecie, în care părul este subţiat; în loc să apară petice de chelie. Părul se desprinde de scalp, de obicei, ca o reacție la stres sau medicamente. Acest tip de cădere de păr tinde să se îmbunătăţească, fără tratament, după câteva luni.

Cum se tratează căderea părului?

Există multe tipuri comune de cădere de păr (cum ar fi modelul masculin de chelie), care nu au nevoie de tratament, pentru că ele sunt o parte naturală a îmbătrânirii și nu prezintă un risc pentru sănătatea dumneavoastră.

Cu toate acestea, orice tip de cădere de păr poate provoca nefericire, aşa că ar trebui să mergeţi la medicul dumneavoastră de familie dacă sunteți îngrijorat de acest lucru.

Medicul de familie ar trebui să poată diagnostica tipul de cădere de păr examinându-vă părul. De asemenea, el vă va spune care sunt posibilele tratamente. Este recomandat să mergeţi prima dată la medicul dumneavoastră de familie; înainte de a consulta un dermatolog privat.

În cazul în care, din motive cosmetice, doriți să căutaţi tratament pentru modelul masculin de chelie, pot fi folosite două medicamente numite finasteride și minoxidil. Minoxidil poate fi folosit şi pentru a trata modelul feminin de chelie. Cu toate acestea, aceste tratamente nu sunt eficiente pentru toată lumea și sunt folositoare doar sub tratament continuu. Mai mult decât atât, aceste tratamente pot fi costisitoare.

Alopecia areată este tratată, de obicei, cu injecții cu steroizi, deși uneori este posibil să se folosească o cremă, un gel sau un unguent cu steroizi. Şi un tratament numit imunoterapie poate fi folosit. Acest lucru implică stimularea creşterii părului, cauzând o reacţie alergică intenționată în zonele afectate ale pielii.

Dacă aveți căderi semnificative de păr, de orice tip, puteţi încerca să purtaţi o perucă. Există şi opțiuni chirurgicale pentru căderea părului, inclusiv transplantul de păr şi implanturile cu păr artificial.

Problemele emoţionale

Căderea părului poate fi un aspect dificil de acceptat, pentru că părul de pe cap poate fi o componentă definitorie a identității dumneavoastră. Acesta reflectă modul în care doriți ca alții să vă vadă.

Dacă începe să vă cadă părul, vă puteţi simți ca și cum aţi pierde o parte din identitatea dvs. Acest lucru vă poate afecta încrederea de sine și, uneori, poate duce la depresie.

Vorbiţi cu medicul dumneavoastră dacă credeţi vă este dificil să faceţi faţă căderii părului. El vă poate sugera consiliere, unde puteți discuta despre problemele dvs. cu un terapeut calificat.

Puteți participa şi la grupuri de sprijin, unde puteţi vorbi cu alte persoane care sunt în aceeași situație.

Simptomele căderii părului

Tipurile diferite de cădere a părului au simptome diferite. Uneori, atât capul, cât și corpul, pot fi afectate.

Modelul masculin şi feminin de chelie

Modelul masculin de chelie începe, de obicei, în jurul vârstei de 20 sau 30 de ani, sau mai devreme. Majoritatea bărbaţilor au un anumit grad de cădere a părului la vârsta de 40 de ani.

Modelul masculin de chelie este numit așa pentru că, în general, urmează un model (tipar) stabilit. Prima etapă este, de obicei, o retragere a părului, urmată de subţierea părului pe creştet și tâmplă. Acest lucru poate lăsa un petec de păr în formă de potcoavă. Uneori poate progresa până la chelie totală, deși acest lucru este mai puțin frecvent.

Părul la femei se subţiază treptat odată cu înaintarea în vârstă, dar femeile îşi pierd părul doar din partea de sus a capului. Acest lucru este mult mai vizibil după menopauză (atunci când ciclul menstrual se opreşte, la aproximativ 52 de ani).

Alopecia areată

Alopecia areată determină apariţia unor petice de chelie de mărimea unei monede mari. Ele apar de obicei pe pielea capului, dar pot apărea şi în alte locuri de pe corp.

De obicei, nu există alte simptome, cu toate că în jur de 1 din 10 persoane poate avea şi unghiile afectate.

În cele mai multe cazuri de alopecie areată, părul va creşte la loc în câteva luni. La început, părul poate creşte subţire și alb, dar, în timp, ar trebui să se îngroașe și să-şi recapete culoarea normală. Unele persoane cu alopecie areată continuă să dezvolte o formă mai severă de cădere a părului, cum ar fi:

– alopecia totalis (fără păr pe scalp)

– alopecia universalis (fără păr pe scalp și corp)

Alopecia cicatricială

Deoarece alopecia cicatricială este cauzată de o altă afecţiune, veți avea şi simptomele asociate cu această afecţiune, pe lângă căderea părului. Spre deosebire de alte forme de cădere a părului, pielea unde a căzut părul va fi afectată. De exemplu, dacă lichenul plan a cauzat alopecie cicatricială, pielea poate dezvolta o erupție însoțită de mâncărime şi inflamaţie.

La persoanele cu alopecie cicatricială, foliculii de păr (găurile mici din piele care conțin rădăcinile fiecărui fir de păr) sunt deteriorate și înlocuite cu ţesut cicatricial. Acest lucru înseamnă că părul nou nu poate să crească, aşa că pierderea părului este permanentă.

Efluviu anagen

Efluviul anagen, cauzat cel mai des de chimioterapie, se produce rapid. În cele mai multe cazuri, căderea părului este remarcată în termen de câteva săptămâni de la începerea chimioterapiei.

La persoanele cu efluviu anagen, căderea părului este foarte răspândită, nu este doar în anumite porţiuni. Pe lângă căderea părului de pe scalp, vă poate cădea şi părul de pe faţă sau de pe corp.

Acest tip de cădere a părului este, de obicei, temporar. Părul dvs. ar trebui să nu mai pice și să înceapă să crească din nou la câteva luni după încetarea chimioterapiei.

Efluviu telogen

La persoanele cu efluviu telogen, părul cade în poţiuni mari, nu în petice. Părul dvs. poate fi mai subţire decât înainte, dar sunt şanse foarte mici să vă pice tot părul. Părul de pe corp nu va fi afectat.

În cele mai multe cazuri de efluviu telogen, părul dvs. va înceta să cadă şi va începe să crească la loc după aproximativ 6 luni.

Cauzele căderii părului

cauzele caderii paruluiFiecare tip de cădere a părului are cauze diferite, deși cauzele unor tipuri sunt prost înţelese.

Modelul masculin şi feminin de chelie

Modelul masculin de chelie este ereditar. Nu este clar dacă este valabil şi pentru modelul feminin de chelie. Modelul masculin de chelie este considerat a fi cauzat de suprasensibilitatea foliculilor de păr (găurile din piele, care conțin rădăcinile fiecărui fir de păr). Acest lucru este asociat cu hormonul dihidrotestosteron (DHT), care este produs din testosteron, hormonul masculin.

Dacă există prea mult DHT, foliculii reacționează la el. Părul devine mai subțire și crește pentru o perioadă mai scurtă de timp decât în mod normal. Procesul de chelire este treptat, deoarece foliculii sunt afectaţi la momente diferite.

Cauzele modelului feminin de chelie sunt mai bine înțelese. Femeile care au trecut de menopauză pot avea un risc crescut de chelire, deoarece au mai puțini hormoni feminini.

Alopecia areată

Dezechilibrul sistemului imunitar

Alopecia areată este o afecţiune autoimună. Sistemul imunitar este sistemul natural de apărare al organismului, care ajută la protejarea sa de infecțiile cu bacterii și virusuri.

De obicei, sistemul imunitar atacă cauza unei infecţii, dar la persoanele cu alopecia areată, acesta atacă foliculii de păr. Nu este clar de ce se întâmplă acest lucru. Din fericire, foliculii de păr nu sunt deterioraţi permanent, iar, în multe cazuri, părul creşte la loc în câteva luni.

Alopecia areată este mai frecventă în rândul persoanelor cu alte boli autoimune, cum ar fi:

– boli tiroidiene – afecţiuni care afectează glanda tiroidă, cum ar fi o tiroidă hiperactivă (hipertiroidie);

– diabetul zaharat – o afecţiune cauzată de prea multă glucoză (zahăr) în sânge;

– vitiligo – o afecţiune care produce pete albe pe piele.

Alopecia areată este mult mai frecventă şi în rândul persoanelor cu sindromul Down, o boală genetică care determină dificultăți de învățare și afectează dezvoltarea fizică. Mai mult de 1 din 20 de persoane cu sindrom Down are și alopecia areată.

Factorii genetici

Unii oameni ar putea fi mult mai vulnerabili la alopecia areată din cauza genelor. Există anumite gene (unități de material genetic) care vă pot mări şansele de a dezvolta această afecţiune.

Aproximativ 1 din 5 persoane cu alopecie areată are un istoric familial al bolii, sugerând că tendința de a dezvolta afecţiunea poate fi moştenită. Puteţi avea un risc crescut de alopecie areată şi dacă un membru al familiei dumneavoastră are una dintre afecţiunile autoimune menționate mai sus.

Alopecia cicatricială

Alopecia cicatricială este cauzată de deteriorarea permanentă a foliculilor de păr. În multe cazuri, nu este clar de ce se întâmplă acest lucru, deși uneori este rezultatul altei afecţiuni.

Afecţiuni care pot provoca alopecia cicatricială includ:

– sclerodermia – o boală care afectează ţesuturile conjunctive ale corpului, determină întărirea pielii, și provoacă o senzație de mâncărime;

– lichenul plan – o erupţie neinfecţioasă însoţită de mâncărime, care poate afecta multe zone ale corpului;

– lupus discoid – o formă uşoară de lupus, care afectează pielea, cauzând pete solzoase și căderea părului;

– foliculita decalvans – o formă rară de alopecie, care afectează mai frecvent bărbaţii, provoacă chelie și cicatrici în zonele afectate;

– alopecia frontală fibroasă – un tip de alopecie care afectează femeile aflate la post-menopauză; ea afectează foliculii de păr, determinând căderea părului şi împiedicarea creşterii la loc a părului.

Efluviul anagen

Efluviul anagen este cauzat, de obicei, de tratamentele medicale pentru cancer, adică de chimioterapie. Cu toate acestea, nu toate medicamentele chimioterapice provoacă căderea părului şi, uneori, căderea părului este atât de mică, încât este greu de remarcat.

În unele cazuri, şi alte tratamente pentru cancer – inclusiv imunoterapia şi radioterapia – pot provoca căderea părului.

Efluviul telogen

Efluviul telogen este un tip de cădere temporară a părului, care poate fi cauzat de reacţia corpului la:

– modificările hormonale, cum ar fi cele care au loc atunci când o femeie este însărcinată;

– stresul emoțional intens;

– stresul fizic intens, cum ar fi naşterea;

– o boală pe termen scurt, cum ar fi o infecție severă sau o operație;

– o boală pe termen lung, cum ar fi cancerul sau bolile de ficat;

– schimbările de dietă;

– unele medicamente, cum ar fi anticoagulantele (medicamente care reduc capacitatea sângelui de a se coagula) sau beta-blocante (folosite pentru a trata mai multe afecţiuni, cum ar fi hipertensiunea arterială).

Tratarea căderii părului

Deşi căderea părului trebuie să fie tratată doar în cazuri rare, mulţi oameni caută tratament din motive cosmetice.

Cele mai multe cazuri de cădere a părului sunt temporare (de exemplu, ca urmare a chimioterapiei) sau sunt o parte naturală a îmbătrânirii, şi nu au nevoie de tratament. Cu toate acestea, căderea părului poate avea un impact emoţional, aşa că cel mai bine este să căutaţi un tratament dacă nu vă simţiţi bine în pielea dvs.

În cazul în care căderea părului este cauzată de o infecţie sau de o altă afecţiune, cum ar fi lichenul plan sau lupusul discoid, tratarea afecţiunii poate ajuta la prevenirea căderii părului în continuare.

Modelul masculin de chelie

Modelul masculin de chelie nu este tratat, de obicei, pentru că tratamentele disponibile sunt scumpe și nu funcționează pentru toată lumea.

Două medicamente care ar putea fi eficiente în tratarea modelului masculin de chelie sunt:

– finasteride;

– minoxidil.

Puteţi să luaţi în considerare şi folosirea unei peruci sau intervențiile chirurgicale.

Finasteride

Finasteride este disponibil pe bază de prescripţie medicală. El vine sub formă de tablete, care se iau zilnic și acționează prin împiedicarea convertirii testosteronului în hormonul dihidrotestosteron (DHT). DHT determină subţierea foliculilor de păr, aşa că blocarea producției de DHT permite foliculilor de păr să-și recapete dimensiunea lor normală.

Studiile au sugerat ca finasteride poate crește numărul de fire de păr de pe scalp și poate îmbunătăți calitatea părului.

De obicei este nevoie de trei până la şase luni de tratament continuu cu finasteride pentru a se vedea rezultate. Procesul de chelire reîncepe, de obicei, la 6 până la 12 luni după încheierea tratamentului.

Efectele secundare ale medicamentului finasteride sunt mai puțin frecvente. Mai puțin de 1 din 100 de oameni care iau finasteride prezintă o scădere a apetitului sexual (libido) sau disfuncții erectile (incapacitatea de a avea sau de a menține o erecție).

Minoxidil

Minoxidil este disponibil sub formă de loţiune, cu care trebuie frecat scalpul în fiecare zi. El este disponibil în farmacii fără prescripție medicală. Nu este clar modul în care funcționează minoxidilul, dar dovezile sugerează că poate provoca regenerarea părului la unii bărbaţi.

Acest medicament conține 5% sau 2% minoxidil. Unele dovezi sugerează că versiunea mai puternică (5%) este mai eficientă. Alte probe au arătat că nu este mai eficientă decât versiunea cu 2%. Cu toate acestea, versiunea mai puternică poate provoca mai multe efecte secundare, cum ar fi mâncărime, atunci când este aplicată.

Ca finasteride, minoxidil trebuie să fie folosit timp de mai multe luni înainte de a se vedea efectele. Procesul de chelire va reapărea după încheierea tratamentului cu minoxidil. Orice fir de păr nou care va creşte, va cădea după două luni de la oprirea tratamentului. Efectele secundare sunt mai puțin frecvente.

Modelul feminin de chelie

În prezent, minoxidil este singurul medicament disponibil pentru tratarea modelului feminin de chelie.

Loţiunea cu minoxidil poate ajuta părul să crească la aproximativ 1 din 4 femei și poate încetini sau opri căderea părului la alte femei. În general, femeile răspund mai bine la minoxidil decât bărbaţii. La fel ca bărbaţii, trebuie să folosiţi cremă cu minoxidil timp de mai multe luni pentru a vedea rezultate.

Puteţi opta şi pentru intervenţii chirurgicale sau puteţi folosi peruci.

Alopecia areată

Nu există niciun tratament complet eficient pentru alopecia areată. Cu toate acestea, în majoritatea cazurilor, părul creşte la loc după aproximativ un an, fără tratament. Deci, „expectativa vigilentă” este cel mai bun lucru pe care îl puteţi face, mai ales dacă aveți doar câteva petice mici de chelie.

Mai jos sunt prezentate câteva tratamente pentru alopecia areată.

Injecţii cu corticosteroizi

Corticosteroizii sunt medicamente care conțin steroizi, o substanţă chimică puternică, denumită hormon. Ei suprimă sistemul imunitar (sistemul natural de apărare a organismului împotriva infecțiilor și bolilor). Acest lucru este util în caz de alopecie areată deoarece se crede că afecţiunea este cauzată de deteriorarea foliculilor de păr de către sistemul imunitar.

Injecţiile cu corticosteroizi par a fi cel mai eficient tratament pentru peticele mici de alopecie. Ele pot fi folosite şi pentru alte zone ale corpului, inclusiv pentru sprâncene.

Se injectează o soluție cu corticosteroizi de mai multe ori în zonele în care cheliţi. Soluţia oprește atacul sistemului imunitar asupra foliculilor de păr. Soluţia poate stimula şi creşterea părului în acele zone, după aproximativ patru săptămâni. Injecțiile se repetă o dată la câteva săptămâni. Alopecia poate reveni atunci când este oprită injectarea.

Efectele secundare ale injecţiilor cu corticosteroizi includ durere la locul de injectare și subțierea pielii (atrofie).

Corticosteroizii topici

Corticosteroizii topici (cremele şi unguentele) sunt prescrise pentru tratarea alopeciei areate, dar beneficiile lor pe termen lung nu sunt cunoscute.

Ei sunt prescrişi pentru o perioadă de trei luni. Corticosteroizii posibile includ:

– betametazona;

– hidrocortizon;

– mometasone.

Ei sunt disponibili sub formă de loţiune, gel sau spumă; puteţi folosi care vă este mai convenabil. Cu toate acestea, ei nu pot fi folosiţi pe față (pe barbă sau pe sprâncene, spre exemplu).

Posibilele reacții adverse ale corticosteroizilor includ subţierea pielii și acnee.

Corticosteroizii sub formă de comprimate nu sunt recomandaţi din cauza riscului de efecte secundare grave, cum ar fi diabetul și ulcerul gastric.

Loțiunile cu minoxidil

Loțiunile cu minoxidil sunt aplicate pe scalp și pot stimula regenerarea părului după aproximativ 12 săptămâni. Cu toate acestea, efectele pot apărea chiar şi după un an.

Minoxidilul este licenţiat pentru a trata modelul masculin şi feminin de chelie, dar nu este licențiat în mod specific pentru a trata alopecia areată. Acest lucru înseamnă că nu a fost supus unor teste în acest scop. Minoxidil nu este recomandat pentru persoanele sub 18 de ani.

Imunoterapia

Imunoterapia poate fi o formă eficientă de tratament pentru căderea totală a părului, deși mai puțin de jumătate din cei care sunt trataţi vor prezenta o regenerarea a părului.

Se aplică o soluţie chimică numită diphencipron (DPCP) pe o porţiune mică de chelie. Acest lucru se repetă în fiecare săptămână, folosind o doză mai puternică de DPCP de fiecare dată. Soluția provoacă o reacție alergică și pielea dezvoltă o eczemă ușoară (dermatită). În unele cazuri, aplicarea soluţiei duce la regenerarea părului după aproximativ 12 săptămâni.

Un posibil efect secundar al imunoterapiei este o reacție severă la nivelul pielii, dar acest lucru poate fi evitat prin creșterea treptată a concentrației de DPCP. Reacțiile adverse mai puțin frecvente includ erupții pe piele și vitiligo. În multe cazuri, părul cade din nou atunci când tratamentul este oprit, de aceea, tratamentul trebuie să fie menținut.

Imunoterapia este disponibilă numai în centre specializate. Va trebui să mergeţi în aceste centre o dată pe săptămână, timp de mai multe luni. După ce DPCP a fost aplicat, va trebui să purtaţi o pălărie sau o eșarfă pe zona tratată, timp de 24 de ore, deoarece lumina poate interacționa cu substanțele chimice.

Crema cu dithranol

Similar cu imunoterapia, crema cu dithranol este aplicată în mod regulat la nivelul scalpului înainte de a fi spălat. Crema provoacă o reacție cutanată, urmată de regenerarea părului, în unele cazuri.

Cu toate acestea, nu s-a dovedit că crema cu dithranol este eficientă în mod semnificativ pe termen lung. Ea poate provoca o senzaţie de mâncărime și poate păta pielea capului şi părul. Din aceste motive, crema cu dithranol nu este folosită pe scară largă.

Tratamentul cu lumină ultravioletă

Veţi merge la două până la trei sesiuni de terapie cu lumină (fototerapie), în fiecare săptămână, la spital. Pielea va fi expusă la raze ultraviolete (UVA sau UVB). În unele cazuri, înainte ca pielea să fie expusă la raze ultraviolete, puteţi primi un medicament numit psoralen, care vă va face pielea mai sensibilă la lumină.

Rezultatele terapiei cu lumină sunt, de multe ori, slabe. Tratamentul poate dura până la un an pentru a produce rezultate maxime, iar reacţiile variază, cu o rată mare de recurență. Nu este un tratament recomandat de multe ori, deoarece efectele secundare pot include:

– greață (senzație de rău);

– modificări de pigmentare;

– un risc crescut de cancer de piele.

Tatuarea

Multe persoane recurg la tatuare pentru replicarea părului. Acest lucru este cunoscut sub numele de dermatografie și, în general, rezultatele pe termen lung sunt bune, deși, de obicei, este costisitoare și poate fi folosită numai pentru a reproduce părul foarte scurt.

Dermatografia se realizează de obicei pentru sprâncene, în 2-3 şedinţe care durează câteva ore, și poate fi folosită ca un tratament pentru căderea părului de pe scalp, cauzată de modelul masculin de chelire.

Perucile

Persoanele cu căderi masive de păr pot folosi peruci.

Perucile sintetice

Cele mai ieftine peruci sunt realizate din acrilic şi ţin între 6 şi 9 luni. Ele sunt mai ușor de întreţinut decât perucile făcute din păr adevărat (nu au nevoie de styling). Cu toate acestea, perucile făcute din acrilic pot cauza mâncărime și trebuie să fie înlocuite mai des decât perucile făcute din păr adevărat.

Perucile din păr adevărat

Unii oameni preferă aspectul perucilor făcute din păr adevărat, chiar dacă ele sunt mai scumpe.

Perucile din păr adevărat ţin până la trei-patru ani, dar sunt mai greu de întreţinut decât o perucă sintetică, deoarece poate fi necesar să fie aranjate la un salon de coafură.

Terapia complementară

Aromoterapia, acupunctura şi masajul sunt adesea folosite pentru alopecie, dar nu există suficiente dovezi pentru a sprijini folosirea acestora.

Chirurgia

Există mulți bărbați și multe femei care iau în considerare intervenţiile chirurgicale pentru a împiedica căderea părului (au un model masculin şi feminin de chelire). Cu toate acestea, chirurgia este potrivită și pentru o gamă largă de afecţiuni.

Chirurgia ar trebui să fie luată în considerare numai după ce aţi încercat şi tratamentele mai puţin invazive. Succesul chirurgiei depinde de calificarea medicului, pentru că pot apărea complicații.

Principalele tipuri de intervenţii chirurgicale pentru căderea părului sunt explicate mai jos.

Transplantul de păr

Sub anestezic local (medicamente analgezice) se elimină o mică bucată de scalp (aproximativ 1 cm lățime și 30-35 cm lungime) dintr-o porţiune în care există mult păr. Bucata de scalp este împărțită în grupuri mici de păr, care apoi sunt grefate pe zonele unde nu creşte păr.

Nu sunt necesare cusături pentru a atașa grefe, deoarece ele sunt ținute în loc de acţiunea de coagulare (îngroșare) a sângelui, atunci când se introduc firele de păr. Firele subțiri sunt plasate în partea din față a scalpului, iar părul mai gros spre spate, într-un proces numit gradare. Aşa se va obține un rezultat mai natural. În decurs de șase luni, părul ar trebui să înceapă să crească.

Transplantul de păr este efectuat în mai multe sesiuni. Ar trebui să existe o pauză de 9 până la 12 luni între proceduri. Ca în orice tip de intervenție chirurgicală, există un risc de infecție și sângerare, care pot duce la căderea părului și cicatrizări vizibile.

Reducerea scalpului

Reducerea scalpului implică îndepărtarea unor bucăți de scalp chel de pe creştet și de pe partea de sus a capului, pentru a aduce părţile păroase ale scalpului mai aproape una de cealaltă.

Acest lucru poate fi realizat prin tăierea pielii și coaserea scalpului, sau se poate face prin mărirea țesutului. În această procedură, se plasează un balon sub scalp și este umflat în decurs de câteva săptămâni pentru a extinde pielea în etape. Apoi, balonul este eliminat și excesul de piele este tăiat.

Reducerea scalpului nu este potrivită pentru părul căzut din partea din faţă a scalpului, pentru că poate provoca cicatrici şi există un risc de infecţie în acea porţiune.

Reducerea scalpului nu este folosită pentru modelul masculin de chelie. Chirurgia ar trebui să fie efectuată numai după ce s-a stabili că pacientul nu cheleşte din cauza unei afecţiuni.

Părul artificial

Implantarea de păr artificial este comercializată ca un tratament pentru modelul masculin de chelie. Ea implică implantarea unor fibre sintetice în scalp, sub anestezie locală. Implantarea de păr artificial prezintă riscuri grave de infecţie şi cicatrizare.

Implantarea de păr artificial nu este recomandată de medicii dermatologi din cauza riscului de complicaţii, cum ar fi:

– infecții;

– cicatrici;

– fibrele sintetice pot cădea.

Oamenii care să gândesc să opteze la chirurgie pentru căderea părului ar trebui să exploreze mai multe tratamente, cum ar fi transplantul de păr şi reducerea scalpului, deoarece avantajele și dezavantajele acestor tehnici sunt mai bine înțelese.

Clonarea

Cele mai recente cercetări în tratarea căderii părului studiază clonarea celulelor de păr. Tehnica presupune luarea unor cantități mici de celule de păr, multiplicarea lor, apoi injectarea lor în zonele de chelie. Clonarea este destinată pentru a trata modelul masculin și feminin de chelie. Cu toate acestea, știința din spatele tehnicii este nouă și sunt necesare mai multe teste înainte de a putea fi evaluată în totalitate.

Publicat pe Un comentariu

Răul de altitudine

Răul de altitudineRăul de altitudine este o afecțiune care vă poate pune viața în pericol, şi are loc atunci când sunteţi sus pe un munte. Afecțiunea este cauzată de urcatul prea repede.

Scăderea presiunii atmosferice îngreunează respirația, pentru că nu puteţi inspira la fel de mult oxigen. De asemenea, este posibil să aveți:

– dureri de cap;

– greață;

– amețeală;

– epuizare.

În cazurile severe, răul de altitudine poate provoca o acumularea de lichid, fie în plămâni, fie în creier. Acestea sunt afecţiuni foarte grave și necesită asistență medicală imediată.

Când ați putea fi în pericol

Răul de altitudine este destul de comun printre cei care îşi petrec timpul la altitudini mari, cum ar fi alpiniștii și schiorii.

În forma sa cea mai uşoară, răul de altitudine poate apărea la înălțimi de peste 2.500 de metri deasupra nivelului mării – o înălțime comună pentru multe staţiuni de schi. Cu toate acestea, simptomele mai severe de rău de altitudine tind să apară la altitudini de 3.600 de metri și mai mari.

Nu există factori specifici, cum ar fi vârsta, sexul sau condiţia fizică, care să crească probabilitatea unei persoane de a avea rău de altitudine. Unele persoane sunt afectate, în timp ce altele au şanse mai mici de a avea rău de altitudine.

Prevenirea răului de altitudine

Aclimatizarea corespunzătoare este cel mai bun mod de a preveni răul de altitudine. Dacă urcaţi încet până la o anumită altitudine, organismului dvs. va avea timp să se adapteze la schimbarea de altitudine. De exemplu, odată ce sunteţi la peste 3.000 m, încercați să nu creşteţi altitudinea la care dormiţi cu mai mult de 300 de metri pe noapte.

Ce trebuie să faceți dacă vă îmbolnăviți

Dacă aveți simptome ușoare de rău de altitudine, continuaţi să urcaţi, dar face acest lucru treptat și într-un ritm constant.

Dacă simptomele sunt mai severe, stați la altitudinea curentă pentru a permite organismului să se adapteze. Dacă simptomele nu se ameliorează (sau se înrăutățesc), coborâţi la o altitudine mai mică.

Simptomele răului de altitudine

simptomele Răului de altitudineÎn timp ce unele persoane pot fi grav bolnave la o altitudine mare, alte persoane, la aceeași altitudine, pot să nu fie deloc afectate.

Acest lucru se datorează faptului că răul de altitudine și altitudinea la care răul se produce depinde de:

– cât de sensibil sunteţi la modificările de presiune atmosferică;

– cât de repede aţi ajuns la o altitudine mare;

– timpul petrecut la o altitudine mare.

Simptomele uşoare ale răului de altitudine

Simptomele uşoare ale răului de altitudine includ:

– dureri de cap;

– greață;

– amețeală;

– oboseală;

– pierderea poftei de mâncare;

– stomac deranjat;

– senzație de instabilitate;

– dificultăți de respirație;

– ritm cardiac crescut;

– probleme de somn;

– stare generală de rău.

Aceste simptome se înrăutăţesc, de obicei, pe timp de noapte.

Dacă aveți simptome ușoare de rău de altitudine, puteți continua cu activităţile normale. De exemplu, dacă faceţi o drumeţie sau alpinism, puteți continua să urcaţi într-un ritm constant.

Simptomele apar, de obicei, între 12 și 24 de ore de la atingerea unei anumite altitudini și încep să se amelioreze după 48 de ore, pe măsură ce organismul începe să se aclimatizeze (să se obișnuiască cu schimbările de presiune atmosferică).

Simptomele moderate ale răului de altitudine

Simptomele moderate ale răului de altitudine includ:

– dureri severe de cap;

– greață și vărsături;

– insuficiență respiratorie;

– lipsă de coordonare.

Veţi constata că activităţile normale vor fi dificile de făcut, iar simptomele pot fi ameliorate doar prin luarea unor medicamente speciale și prin coborârea la o altitudine mai mică.

O modalitate bună de a testa dacă cineva are rău de înălţime este de a-i cere să meargă în linie dreaptă, călcâiul piciorului atingând vârful degetelor celuilalt picior când păşeşte. Dacă are probleme de coordonare și nu poate să meargă în linie dreaptă, persoana ar trebui să coboare la o altitudine mai mică imediat.

Simptomele grave ale răului de altitudine

Simptomele grave ale răului de altitudine includ:

– agravarea simptomelor de mai sus;

– o tuse persistentă şi iritabilă;

– dispnee (chiar și când vă odihniţi);

– sunete în piept (cauzate de lichidul din plămâni);

– tuse cu un lichid spumos roz;

– neîndemânare și dificultate de a merge pe jos;

– comportament irațional;

– vedere dublă;

– convulsii (crize);

– somnolență;

– confuzie (cauzată de umflarea creierului sau a lichidului de pe creier).

Simptomele grave ale răului de altitudine sunt o urgenţă medicală. Persoana care suferă de aceste simptome ar trebuie să coboare imediat cu cel puțin 600 de metri.

Cauzele răului de altitudine

Răul de altitudine este cauzat de urcatul prea rapid la o altitudine mare. Corpul dvs. are nevoie de timp pentru a se adapta la presiunea scăzută și pentru a reduce cantitatea de oxigen pe care o puteţi inspira. Acest proces este cunoscut sub numele de aclimatizare.

De obicei, durează între una și trei zile pentru ca organismul să se obișnuiască cu o schimbare de altitudine. Dacă nu vă petreceţi suficient timp pentru a vă aclimatiza cu o anumită altitudine, înainte de a urca la una mai mare, prezentaţi un risc de a dezvolta simptome mai severe de rău de altitudine.

Răul de altitudine este foarte grav şi vă poate pune viaţa în pericol. Acesta este reacţia organismului la o reducere a cantității de oxigen din muşchi şi creier şi face inima şi plămânii să lucreze mai din greu, cauzând creşterea pulsului și a ritmului respirator. Ca răspuns, se produc mai multe celule roşii, pentru a transporta mai mult oxigen în corp.

Eforturile organismului de a face față cu cantitatea scăzută de oxigen determină modificarea nivelului de aciditate al sângelui, modificarea presiunii pulmonare și modificarea echilibrului de apă şi sare.

Tratarea răului de altitudine

Dacă aveți simptome uşoare de rău de altitudine, continuaţi să urcaţi, dar asigurați-vă că faceţi acest lucru treptat și într-un ritm constant.

Spuneți-le oamenilor cu care călătoriţi cum vă simţiţi, chiar dacă simptomele sunt uşoare. Dacă simptomele sunt ceva mai grave, stați la altitudinea curentă pentru a permite organismului să se adapteze. De asemenea:

– nu faceţi exerciţii fizice;

– beţi multe lichide (dar nu alcool);

– nu fumaţi;

– odihniţi-vă până când vă simțiți mai bine.

Coborârea la o altitudine mai mică

Dacă aveți simptome mai severe de rău de altitudine, sau simptome ușoare care nu dispar în 24-48 de ore, cel mai bine ar fi să coborâţi la o altitudine mai mică.

Dacă coborâţi 300 de metri, se vor ameliora simptomele moderate ale răului de altitudine. Dacă staţi 24 de ore la această altitudine mai mică, simptomele ar trebui să se îmbunătățească în mod semnificativ. Rămâneţi la această altitudine până când simptomele au dispărut complet. După două, trei zile, corpul dvs. va deveni aclimatizat și simptomele vor dispărea. Din acest moment, puteți începe să urcaţi din nou.

Dacă aveți simptome severe de rău de altitudine, coborâţi imediat pe cât de mult posibil (cel puțin 600 de metri). Trebuie să coborâţi cât mai curând posibil, pentru că puteţi muri dacă răul de altitudine nu este tratat rapid. Dacă simptomele nu se ameliorează în mod semnificativ la o altitudine mai mică, continuaţi să coborâţi până când se ameliorează.

Persoanele cu probleme respiratorii severe, cauzate de răul de altitudine, pot primi oxigen îmbuteliat.

Medicamente

medicamente Răul de altitudineCalmantele

Calmantele precum paracetamolul sau ibuprofen pot fi folosite pentru a trata durerile ușoare de cap, care sunt cauzate de răul de altitudine.

Acetazolamida

Acetazolamida poate ajuta la reducerea severităţii simptomelor și poate fi folosită şi pentru a ajuta la prevenirea răului de altitudine.

Unul dintre efectele răului de altitudine este că se schimbă echilibrul chimic din sânge. Acetazolamida ajută la corectarea acestui dezechilibru chimic.

O respirație mai rapidă vă permite să inspiraţi mai mult oxigen, ceea ce ajută la reducerea simptomelor precum: durerile de cap, greața și amețelile. Acest lucru poate fi deosebit de util pe timp de noapte.

Deoarece acetazolamida este un medicament care se eliberează doar cu prescripţie medicală, ar trebui să vă consultați medicul de familie înainte de a-l lua. Există o serie de efecte secundare minore asociate cu acetazolamida, inclusiv:

– amorțeală sau furnicături la nivelul feței şi al degetelor;

– urinare excesivă;

– vedere încețoșată (deși acest lucru este rar).

Dexametazona

Dexametazona poate fi foarte utilă pentru tratarea complicațiilor severe ale răului de altitudine, cum ar fi edemul cerebral de altitudine mare.

Dexametazona este un corticosteroid puternic, care reduce umflarea creierului. De obicei, se administrează în doze de 4 mg, de trei ori pe zi. Simptomele încep să se îmbunătățească, de obicei, în aproximativ șase ore.

Dexametazona este deosebit de utilă pentru „a trage de timp” până când este sigur să coborâţi. De exemplu, ea poate fi folosită în timpul nopții pentru a ameliora simptomele, atunci când o coborâre nu este posibilă sau poate fi periculoasă.

Dexametazona este eficientă în tratarea persoanelor cu rău de altitudine. Dacă aveți de gând să mergeţi într-o excursie sau să faceţi o drumeţie pe munte, ar fi bine să luaţi dexametazonă cu dvs. pentru a o folosi în situații de urgență.

Dexametazona poate provoca efecte secundare, cum ar fi:

– stomac deranjat;

– euforie (o stare de excitare);

– depresie.

La fel ca şi acetazolamida, ar trebui să vă consultați medicul de familie înainte de a lua dexametazonă.

Nifedipina

Nifedipina este folosită adesea pentru tratarea hipertensiunii arteriale. Ea poate fi utilă pentru tratarea complicațiilor răului de altitudine, cum ar fi edemul pulmonar de altitudine mare.

Nifedipina reduce îngustare arterei care furnizează sânge la plămâni, contribuind la reducerea senzație de constricție toracică și uşurând respirația.

Doza recomandată de nifedipină este de 20 de mg, luată la intervale de şase, opt ore. Nifedipina poate provoca o scădere bruscă a tensiunii arteriale, așa că, dacă o luaţi, nu vă ridicaţi prea repede în picioare.

Complicaţiile răului de altitudine

Simptomele severe ale răului de altitudine pot duce la două afecţiuni foarte grave: edem cerebral și edem pulmonar.

Aceste afecţiuni sunt rare, dar pot să apară dacă o persoană urcă la o altitudine foarte mare prea repede, și rămâne acolo.

Edem cerebral de altitudine mare

Edemul cerebral de altitudine mare apare atunci când o lipsă de oxigen determină o scurgere de lichid în creier, prin pereţii capilarelor, cauzând umflarea ţesutului creierului. Capilarele sunt vase de sânge mici care înconjoară organele majore, cum ar fi creierul, inima și plămânii.

Simptome edemului cerebral de altitudine mare includ:

– dureri de cap;

– slăbiciune;

– dezorientare;

– pierdere de coordonare;

– pierderi de memorie;

– halucinaţii şi o incapacitatea de a distinge ce este real şi ce este imaginar;

– pierderea cunoştinţei;

– comă.

Edemul cerebral de altitudine mare poate apărea dacă o persoană urcă rapid la o altitudine mare sau stă la o altitudine foarte mare timp de o săptămână sau mai mult. Dacă nu este tratat imediat, edemul cerebral de altitudine mare poate provoca decesul persoanei. Pentru a preveni acest lucru, este necesar să coborâţi imediat cel puțin 600 de metri.

Medicamentul steroidian, dexametazona, poate fi folosit pentru a trata edemul cerebral de altitudine mare. Trebuie administrat oxigen, dacă este disponibil. Cu toate acestea, dacă este posibil, o persoană cu această afecţiune ar trebui să fie dusă cât mai repede posibil la un spital, pentru a primi un tratament.

În practică, acest lucru poate implica un transfer cu elicopterul de urgențe, deși, în multe părți ale lumii, nu există servicii de salvare și ar trebui să vă amintiţi că, la altitudini extreme (de exemplu, pe pantele superioare ale vârfurilor de peste 8.000 m), elicopterele nu pot să funcționeze.

Edem pulmonar de altitudine mare

Edemul pulmonar de altitudine mare apare atunci când se acumulează lichid în plămâni. Lichidul împiedică transferarea oxigenului de la plămâni în sânge. Pe măsură ce afecţiunea se agravează, cantitatea de oxigen din sânge scade, ceea ce provoacă următoarele simptome:

– cianoză (albăstrirea pielii);

– dificultăți respiratorii severe (chiar și când vă odihniţi);

– senzație de apăsare în piept (cauzată de îngustarea arterei pulmonare);

– o tuse persistentă cu spută;

– oboseală și slăbiciune extremă;

– confuzie și dezorientare;

– comportament irațional.

În cele din urmă, edemul poate provoca moartea persoanei.

Simptomele de confuzie și de comportament irațional sunt cauzate de lipsa de oxigen din creier. Pentru a preveni moartea, cel care suferă de edem pulmonar de altitudine mare trebuie să coboare imediat cu cel puţin 600 de metri.

Nifedipina este un medicament care poate fi folosit pentru a trata edemul pulmonar de altitudine mare. Cu toate acestea, ca și în cazul edemului cerebral de altitudine mare, cel care prezintă simptome de edem pulmonar de altitudine mare ar trebui să fie dus la spital cât mai curând posibil, pentru a primi tratament.

Prevenirea răului de altitudine

Aclimatizarea corespunzătoare este cel mai bun mod de a preveni răul de altitudine. Urcarea treptată va oferi organismului timp pentru a se adapta la schimbarea de altitudine.

Înainte de a vă face planuri de călătorie, asigurați-vă că aveţi suficient timp în itinerariu pentru aclimatizare, astfel încât să nu vă asumaţi un risc inutil de rău de altitudine.

Unele trasee prezintă mai multe şanse de a provoca probleme de aclimatizare decât altele. De exemplu, o vacanță care implică să treceţi peste câteva vârfuri mici, dar să dormiţi în văi, are mai puţine şanse de a da naștere unor probleme de altitudine decât escaladarea unui vârf izolat, cum ar fi Kilimanjaro.

În majoritatea excursiilor în Alpi va trebui să dormiţi în cabane montane la altitudini de aproximativ 3.000 m deasupra nivelului mării, sau în bazele din văi, aşa că simptomele severe de rău de altitudine sunt puţin probabile. Cu toate acestea, aclimatizarea pentru munții mai înalți din Alpi va determina succesul şi siguranţa escaladării. Înainte de a încerca să escaladaţi vârfuri de peste 3.500 m, cel mai bine este să vă petreceţi câteva zile pe vârfuri mai mici, pentru a vă aclimatiza.

Dormiţi la o altitudine mai mică

Odată ce sunteţi la o altitudine de peste 3.000 m, nu dormiţi la o altitudine cu 300 de metri mai mare decât altitudinea la care vă aflaţi. Puteți merge mai sus în timpul zilei, dar coborâţi înapoi la o bază care nu este la mai mult de 300 de metri altitudine decât baza din noaptea precedentă.

Dacă acest lucru nu este posibil, unele companii de turism includ o zi de odihnă în itinerariul, cu o plimbare pe munte pentru a vă ajuta să vă aclimatizaţi.

Unele companii de turism vă lasă să urcaţi un munte într-un timp scurt, cum ar fi muntele Mont Blanc; în doar câteva zile. Dacă nu sunteți deja aclimatizat, urcatul la asemenea altitudine va declanşa simptomele de rău de altitudine. Cel mai bine este să faceţi acest lucru după ce v-aţi aclimatizat cu altitudini mai mici.

Medicamente

Pe lângă faptul că pot fi folosite pentru a trata răul de altitudine, acetazolamida și dexametazona pot fi folosite şi pentru a preveni simptomele.

Acetazolamida

Pentru a preveni răul de altitudine, doza recomandată de acetazolamidă este de 125-250 mg, de două ori pe zi. Începeţi să luaţi medicamentele cu una sau două zile înainte de a începe să urcaţi. Continuați să le luați în timp ce urcaţi și timp de trei zile după ce ați ajuns la cea mai mare altitudine a dumneavoastră.

Dexametazona

Doza recomandată de dexametazonă este de 4 mg, de două ori pe zi. Ea este luată, de obicei, timp de aproximativ două zile, începând din clipa în care urcaţi, pentru a preveni dezvoltarea simptomelor de rău de altitudine.

Alte sfaturi preventive

Pe lângă faptul că aveţi nevoie de o aclimatizare corespunzătoare și să luaţi medicamente pe bază de prescripţie medicală, puteţi să urmați şi sfaturile de mai jos:

– Dacă încep să se dezvolte simptome moderate de rău de altitudine, stați la altitudinea la care sunteţi până când se îmbunătățesc simptomele.

– Dacă simptomele se agravează, coborâţi imediat de la altitudinea la care vă aflaţi.

– Deoarece oamenii se aclimatizează în mod diferit, asigurați-vă că toată lumea cu care călătoriți s-a aclimatizat complet, înainte de a merge mai sus.

– Hidrataţi-vă bând multe lichide (un minim de patru, șase litri pe zi, dar nu alcool).

– Când sunteţi la o altitudine mare, urmaţi o dietă bogată în calorii.

– Nu fumaţi, nu beţi alcool şi nu folosiţi medicamente precum: tranchilizante și somnifere, în timp ce vă aflați la altitudine mare. Aceste lucruri vă pot înrăutăţi simptomele de rău de altitudine.

– Amintiți-vă că riscul de arsuri solare și insolație este crescut la altitudini mari, aşa că luaţi-vă toate măsurile de protecție pentru a preveni aceste lucruri. În special, asigurați-vă că vă sunt protejaţi ochii (folosiţi ochelari de soare speciali sau ochelari de zăpadă). Folosiţi-i chiar dacă nu vedeţi bine cu ei, pentru a preveni orbirea cauzată de zăpada care reflectă razele solare.

Publicat pe Lasă un comentariu

Alergiile

alergiileAlergia este cuvântul folosit pentru a descrie o reacție negativă a organismului la un anumit produs alimentar sau la substanțele din mediul înconjurător.

Cele mai multe substanțe care provoacă alergii nu sunt dăunătoare și nu au niciun efect asupra oamenilor care nu sunt alergici.

Reacţia alergică

Orice substanță care declanșează o reacție alergică este numită alergen. Cei mai des întâlniţi alergeni sunt: polenul, acarienii, mucegaiul şi animalele de companie. Alergenii mai rar întâlniţi sunt: nucile, fructele și latexul.

O alergie se dezvoltă atunci când sistemul imunitar al organismului reacţionează la un alergen ca și cum aceasta ar prezenta o amenințare, la fel ca o infecție. El produce anticorpi pentru a lupta împotriva alergenului, într-o reacție numită reacţie imunitară.

Data viitoare când o persoană intră în contact cu alergenul, organismul „își amintește” de expunerea anterioară și produce mai mulţi anticorpi. Acest lucru cauzează o eliberare de substanțe chimice în organism, ceea ce duce la o reacție alergică.

Tulburările alergice includ: astmul, eczemele şi febra fânului. Simptomele unei alergii pot include: strănut, respiraţie şuierătoare, tuse și erupții cutanate.

Natura simptomelor depinde de modul în care aţi intrat în contact cu alergenul. De exemplu, este posibil să aveți probleme cu căile respiratorii dacă ați inspirat polen.

Când să mergeţi la medicul de familie?

Dacă credeți că aveți o alergie, spuneţi-i medicului ce simptome aveţi, când au loc, cât de des au loc și dacă există un declanşator.

Vi se poate face un test prick pentru a identifica alergenul care provoacă simptomele.

Cât de frecvente sunt alergiile?

Alergiile sunt foarte frecvente. Se estimează că una din patru persoane va suferi de o alergie la un moment dat în viaţa lor. Numerele sunt în creștere în fiecare an și jumătate dintre cei afectaţi sunt copii.

Motivul pentru această creștere este neclar. Unii experți cred că este asociată cu poluarea. O altă teorie spune că alergiile sunt cauzate de traiul într-un mediu mai curat şi lipsit de germeni, ceea ce reduce numărul de germeni cu care sistemul nostru imunitar are de-a face. Acest lucru determină organismul să supra-reacționeze atunci când intră în contact cu substanțe inofensive.

Cum să faceţi faţă unei alergii?

Cel mai eficient mod de a face faţă unei alergii este prin a evita orice contact cu alergenul care provoacă reacția. Medicamentele nu vă pot vindeca alergia, dar pot trata simptomele comune.

Simptomele alergiilor

simptomele alergiilorReacțiile alergice nu au loc prima dată când intraţi în contact cu un alergen, ci a doua oară când intraţi în contact cu el. Acest lucru se datorează faptului că sistemul imunitar al organismului trebuie să dezvolte sensibilitate la alergen înainte de a putea deveni alergic la el. Cu alte cuvinte, sistemul imunitar trebuie să recunoască și să memoreze alergenul (de exemplu, părul de animale sau polenul) și abia apoi va produce anticorpi împotriva alergenului. Acest proces este cunoscut sub numele de sensibilizare.

Timpul necesar pentru a deveni sensibilizat la un alergen poate dura câteva zile sau câţiva ani. Unii oamenii se opresc în faza de sensibilizare şi se confruntă cu simptome, dar niciodată nu dezvoltă pe deplin o alergie la alergen.

Reacțiile alergice tipice includ iritații și inflamații (umflături) în organism. Simptomele pot include:

–    strănut;

–    respiraţie şuierătoare;

–    dureri la nivelul sinusurilor (presiune sau durere în nas, în jurul ochilor și în partea din față a craniului);

–    rinoree;

–    tușit;

–    erupții cutanate (urticarie);

–    umflături;

–    mâncărimi la nivelul ochilor, urechilor, buzelor, gâtului și palatului (cerul gurii);

–    insuficiență respiratorie;

–    greaţă, vărsături și diaree.

Este important să ne amintim că aceste simptome pot fi cauzate şi de alte afecţiuni. Consultaţi-vă medicul de familie dacă nu sunteți sigur ce cauzează simptomele.

Anafilaxia

În cazuri foarte rare, o alergie poate duce la o reacţie alergică severă numită şoc anafilactic, care poate fi fatal. Cele mai multe reacții alergice apar la nivel local, într-o anumită parte a corpului, cum ar fi nasul, ochii sau pielea. În caz de anafilaxie, reacțiile alergice implică întregul corp și, de obicei, au loc la câteva minute după ce aţi intrat în contact cu un alergen.

Simptomele șocului anafilactic pot include oricare dintre următoarele:

–    umflarea gâtului și a gurii;

–    dificultate la înghițire sau vorbire;

–    dificultăți de respirație;

–    o erupție pe corp;

–    înroșirea feței și mâncărime;

–    crampe stomacale, greață și vărsături;

–    un sentiment brusc de slăbiciune, din cauza scăderii tensiunii arteriale;

–    colaps și pierderea cunoştinţei.

Dacă intraţi în șoc anafilactic, veți avea nevoie de tratament de urgență. De obicei se face o injecție cu adrenalină.

Cauzele alergiilor

O alergie se dezvoltă atunci când sistemul imunitar al organismului reacţionează la un alergen ca și cum acesta ar fi dăunător, ca și cum ar fi o infecţie.

Sistemul imunitar produce un tip de anticorpi (proteine ​​care luptă împotriva virusurilor şi infecţiilor) numiți imunoglobulina E (IgE), pentru a lupta împotriva alergenului.

Atunci când organismul intră din nou în contact cu alergenul, sunt eliberaţi anticorpii IgE, determinând producerea unor substanţe chimice. Împreună, acestea cauzează simptomele unei reacții alergice.

Una dintre substanțele chimice implicate într-o reacție alergică este histamina, şi provoacă:

–    încordarea muşchilor, inclusiv cei din pereții căilor respiratorii;

–    creşterea producţiei de mucus în mucoasa nasului, cauzând prurit local și o senzaţie de ardere.

Alergenii comuni

Un alergen este orice substanță care determină sistemul imunitar să reacţioneze şi să producă anticorpi împotriva acelei substanțe. Există mii de alergeni care pot declanşa alergii, dar cei mai comuni sunt:

–    acarienii;

–    polenul;

–    părul de animale sau pielea moartă;

–    sporii de ciuperci sau mucegai;

–    produsele alimentare (în special laptele, ouăle, grâul, soia, fructele de mare, fructele și alunele);

–    înţepătura de viespe sau albină;

–    anumite medicamente, cum ar fi penicilina;

–    latexul;

–    produsele chimice de uz casnic.

Cine riscă să sufere de o reacţie alergică?

Unii oameni au mai multe şanse de a dezvolta o alergie, deoarece ea este ereditară. Dacă acesta este cazul, aveţi atopie. Oamenii atopici sunt mai susceptibili de a dezvolta alergii, deoarece corpul lor produce mai mulţi anticorpi IgE decât în ​​mod obişnuit.

Şi factorii de mediu joacă un rol în dezvoltarea tulburărilor alergice. Rolul exact al mediului este necunoscut, dar studiile au arătat că mai mulți factori par a crește riscul unui copil de a dezvolta atopie, cum ar fi:

–    creșterea într-o casă cu fumători;

–    expunerea la acarieni;

–    expunerea la animale de companie;

–    folosirea antibioticelor.

Băieții sunt mult mai susceptibili de a dezvolta atopie decât fetele, la fel şi copiii care au o greutate mică la naştere. Motivele pentru acest lucru sunt neclare.

Diagnosticarea unei alergii

Dacă credeți că aveți o alergie, spuneţi-i medicul ce simptomele aveţi, când au loc, cât de des au loc și dacă există declanşatori. Medicul va dori să știe dacă aveţi membri de familie cu simptome similare sau dacă există un istoric de familie de alergii.

După ce a aflat istoricul de alergii, medicul poate efectua teste pentru a identifica alergenul care provoacă simptomele, sau vă poate trimite la un specialist sau la o clinică de alergie.

Chiar dacă credeţi că ştiţi ce cauzează o reacție alergică, poate fi necesar să fiţi testat pentru a determina cu exactitate alergenul și pentru a obține un diagnostic clar.

Tipul de test care vi se va face va depinde de simptome, de starea pielii și de medicamentele pe care le luaţi. Testele posibile includ:

–    Testul prick. De obicei, acesta este primul test care se face atunci când se caută un alergen. Pielea este înţepată cu o cantitate mică de alergen suspectat, pentru a vedea dacă există o reacție. Dacă există, pielea din jurul înţepăturii va deveni foarte repede roșie şi umflată și veţi simţit o senzaţie de mâncărime. Deoarece testul prick introduce o cantitate foarte mică de alergen în piele, testul este considerat foarte sigur și poate fi folosit pe aproape orice grupă de vârstă, inclusiv la copii. Cu toate acestea, el nu este potrivit dacă aveți eczeme severe sau dacă luați antihistaminice.

–    Analize de sânge. Analizele sunt folosite pentru a măsura cantitatea de anticorpi IgE din sânge, care a fost produsă de către sistemul imunitar ca reacţie la un alergen suspectat. Rezultatele sunt prezentate pe o scară de la zero la şase: zero indică un rezultat negativ și șase indică o sensibilitate extrem de mare. Analizele de sânge sunt utile în special atunci când există riscul unei reacții extreme sau atunci când este suspectat un alergen rar.

–    Teste pe piele. Aceste teste sunt folosite pentru a găsi un alergen care cauzează eczeme (dermatită de contact). Se adaugă o cantitate mică de alergen suspectat pe discuri metalice speciale, care apoi sunt lipite pe piele timp de 48 de ore și monitorizate pentru o reacție. Acest test se efectuează, de obicei, la un departament de dermatologie, într-un spital.

Tratarea alergiilor

Ori de câte ori este posibil, cel mai eficient mod de a face faţă unei alergii este de a evita orice contact cu alergenul.

Medicamentele

Medicamentele nu pot vindeca alergia, dar pot fi folosite pentru a trata simptomele alergiei, cum ar fi: rinoreea, senzația de mâncărime în gură și strănuturile. Cele mai multe tratamente sunt disponibile fără reţetă, dar cereţi mereu sfatul farmacistului sau al medicul de familie înainte de a începe să luați un medicament nou.

Antihistaminicele

Antihistaminicele tratează alergiile prin blocarea acțiunii histaminei; o substanţă pe care organismul o eliberează atunci când crede că este atacat de un alergen. Antihistaminicele pot fi luate sub formă de tablete, cremă, sub formă lichidă, sau ca picături pentru ochi sau spray-uri nazale.

Spray-urile nazale pot fi folosite pentru a reduce inflamația și iritația nasului, iar picăturile de ochi vor calma ochii inflamaţi şi mâncărimea. Unele spray-uri și picături sunt potrivite numai pentru adulți, aşa că cereţi întotdeauna sfatul medicului de familie sau al farmacistului înainte de a cumpăra medicamente pentru dvs. sau pentru copiii dvs.

Decongestionante

Decongestionantele ajută la calmarea unui nas înfundat, care este adesea cauzat de febră fânului, de alergia la praf sau de o alergie la animalele de companie. Decongestionantele pot fi luate sub formă de comprimate, capsule, spray-uri nazale sau lichide. Ele nu ar trebui să fie folosite pe termen lung.

Antagoniști ai receptorilor de leucotriene

Antagoniștii receptorilor de leucotriene sunt comprimate care blochează efectele leucotrienelor – substanţe chimice eliberate în cursul unei reacții alergice, care cauzează inflamația din căile respiratorii. Ele sunt folosite pentru a trata astmul bronșic atunci când alte tratamente au eșuat și ca un supliment la tratamentul cu steroizi.

Spray-uri cu corticosteroizi

Spray-urile cu corticosteroizi concepute pentru a acționa asupra mucoasei nazale şi a căilor respiratorii sunt eficiente în suprimarea inflamației, în special a congestiei nazale. Absorbția în organism este minimă, aşa că efectele adverse sunt evitate.

Desensibilizare (imunoterapie)

O altă formă de tratament pentru alergii este desensibilizarea; cunoscută şi sub numele de imunoterapie.

Desensibilizarea funcționează prin introducerea treptată a alergenului în corpul dvs., pentru a-l face mai puţin sensibil la alergen.

Alergenii sunt injectaţi în mână. În stadiile inițiale ale tratamentului vi se vor administra injecții la intervale de o săptămână sau mai puțin, în timp ce dozele de alergeni sunt crescute treptat. Atunci când ajunge la „doza de întreținere”, o doză care este eficientă în reducerea reacției alergice, va trebui să continuaţi să faceţi injecții cu această doză la fiecare câteva săptămâni, pentru cel puțin doi ani.

Desensibilizarea este recomandată, în mod normal, numai pentru tratarea alergiilor severe (cum ar fi febra fânului și alergiile la animalele de companie), care nu au răspuns la alte tratamente, și pentru alergiile specifice, cum ar fi alergia la înţepătură de albine și viespi.

Acest tip de tratament trebuie să fie efectuat numai sub supravegherea atentă a unui medic, într-un spital, deoarece există riscul apariţiei unei reacții alergice grave.

Tratarea anafilaxiei

Dacă aveți șoc anafilactic, veți avea nevoie de tratament de urgență cu o injecţie de adrenalină în muşchi.

Dacă aveți o alergie care ar putea provoca șoc anafilactic, sau dacă ați avut o reacție alergică severă în trecut, vi se va da un kit de auto-injectare cu adrenalină. El conţine o seringă ușor de folosit, care trebuie să o purtaţi cu dvs. tot timpul.

De asemenea, aţi putea să luaţi în considerare purtarea unei braţări cu informații medicale sau o altă formă de identificare care poartă informații despre starea dumneavoastră.

Dacă bănuiți că dvs. sau altcineva are șoc anafilactic, sunat la 112 și chemaţi o ambulanță.

Prevenirea alergiilor

Prevenirea alergiilorCel mai bun mod de a preveni o reacție alergică este de a evita alergenul care o provoacă. Acest lucru nu este întotdeauna ușor. Alergenii precum particulele de praf sau sporii de ciuperci pot fi greu de văzut și se pot înmulți chiar şi într-o casă curată.

De asemenea, poate fi greu şi să evitaţi animalele de companie, în special dacă ele aparțin prietenilor sau familiei. Multe alergii alimentare sunt declanşate pentru că oamenii nu-și dau seama că sunt alergici la alimentele pe care le consumă.

În continuare vă prezentăm câteva sfaturi practice care ar trebui să vă ajute să evitaţi cei mai comuni alergeni.

Acarienii

Una dintre cele mai mari cauze ale alergiilor sunt acarienii. Acarienii sunt insecte microscopice care trăiesc în praful din casă. Metode de a reduce numărul de acarieni:

–    Optaţi pentru linoleum în loc de covor.

–    Cumpăraţi jaluzele care pot fi ușor de curățat.

–    Curăţaţi pernele, jucăriile moi, perdelele și mobilierul tapițat în mod regulat – puteţi să le spălaţi sau să le aspiraţi.

–    Folosiţi perne sintetice și pilote acrilice în loc de pături de lână sau de perne cu pene.

–    Folosiţi un aspirator echipat cu un filtru de înaltă eficiență (HEPA), deoarece poate îndepărta mai mult praf decât aspiratoarele obișnuite.

–    Folosiți o cârpă umedă şi curată pentru a șterge suprafețele, deoarece praful poate răspândi alergenii.

Animalele de companie

Nu blana animalului de companie produce o reacție alergică, ci expunerea la pielea moartă, la saliva sau la urina lor.

–    ţineţi animalele de companie afară cât mai mult posibil sau lăsaţi-le să stea doar într-o singură cameră, de preferat una fără covor;

–    nu lăsaţi animale de companie să stea în dormitoare;

–    spălaţi animalele de companie cel puțin o dată la două săptămâni;

–    periaţi câinii afară.

Sporii de mucegai

Mucegaiul se poate dezvolta pe orice lucru care se descompune. Mucegaiul în sine nu este un alergen, dar sporii lui sunt. Sporii sunt eliberaţi atunci când există o creștere bruscă de temperatură într-un mediu umed.

Iată câteva moduri în care puteți preveni sporii de mucegai:

–    Păstrați casa bine ventilată.

–    Când faceţi duș sau când gătiți, ţineţi ușile închise pentru a împiedica răspândirea aerului umed.

–    Nu uscaţi hainele în casă, nu băgaţi haine umede în dulap.

Alergiile alimentare

Prin lege, producătorii de produse alimentare trebuie să eticheteze în mod clar orice alimente care ar putea provoca o reacție alergică, cum ar fi ţelina, cerealele, crustaceele, ouăle, peștele, laptele, muștarul, nucile, seminţele de susan, soia și dioxidel de sulf.

Multe persoane au o reacție alergică în timp ce mănâncă la un restaurant. Puteți evita acest lucru dacă:

–    nu vă bazaţi doar pe descrierea meniului (amintiți-vă că multe sosuri sau dressinguri ar putea conține alergeni);

–    comunicaţi în mod clar cu personalul și le cereţi sfatul.

Polenul

Cei mai mulți oameni sunt afectaţi în timpul primăverii, deoarece atunci polenizează cei mai mulți copaci și plante. Pentru a evita expunerea la polen:

–    purtați ochelari de soare curbaţi, pentru a vă proteja ochii de polen;

–    închideţi ușile și ferestrele dimineaţa și seara, pentru că există mai mult polen în aer;

–    spălaţi-vă pe păr și schimbaţi-vă hainele după ce veniţi de afară;

–    evitați zone ierboase, cum ar fi parcurile și terenurile;

–    dacă aveți gazon, rugaţi pe cineva să-l taie pentru dvs.